Dimineață mohorâtă. Vipie proaspăt stinsă. Septembrie la debut. Bazarul satului. Duminică.

Sat de tranzit, guvernat de o istorie mai mereu iute de picior, Dragalina județului Botoșani are în prezent două elemente de interes – iazul, încărcat alb de lebede mai tot timpul anului și bazarul, dizolvat în iureș zgomotos de cuvântătoare și dobitoace în fiece duminică.

Căruțe, mașini, tractoare curgeau generos în linii paralele pe drumul cariat ce ducea spre bazar. Așa-i spun localnicii, bazar, în fapt e un iarmaroc, cu elemente de talcioc, chinezării de mahala și  cherestea proaspăt șutită din munții patriei. Înaintând prin șuvoiul uman, aud un zgomot de motor. Întorc capul. Un monstru metalic, cu roțile din față de peste doi metri își tăia pârtie. Oamenii se feresc cu grijă. Din față, doi cai suri, cu hamuri de piele tăbăcită migălos, duceau o căruță încărcată cu grinzi lungi din lemn de brad. Căruțașul trage ușor de hățuri și oprește caii lângă mașinile din dreapta. Tractorul poate înainta doar razant. Caii, armăsari tineri, neștiutori, bat nervos din picioare când monstrul e la mai puțin de zece pași. Potcoavele noi, cu vidia sudate în argon, sparg cu ușurință calupul de asfalt, întins neglijent de Dorel Fulgerul. Deși lentă, apropierea namilei sporește nervozitatea dobitoacelor. Calul din brazdă se ridică pe picioarele din spate. Cel de către om – din stânga – face pași fermi în spate. Căruțașul lovește cu biciul în cai, dar frica anihilează durerea surilor. Atelajul virează brusc către dreapta, iar una dintre grinzi sparge parbrizul unui Ford Focus, înfigându-se în cupolă. Tractorul trece. Căruțașul privește hoțește în spate. Își trage cu mâna stângă pălăria cât mai pe ochi, iar cu dreapta izbește crupele cailor. O roată a căruței prinde o groapă, grinzile dau să sară, însă coarda fixată ferm la mijlocul atelajului își dovedește utilitatea. Și când mă gândesc că n-o luam, dacă nu era muierea! gândi bărbatul, recunoscător, zorindu-și înfrigurat zmeii. 

Mulțimea privește tâmp gaura lăsată de obuzul din căruță, zâmbește sterp,  apoi se scurge anemic în măruntaiele bazarului, viermuind după târguieli și socoteli oarecare. La loc de cinste, mititeii împrăștie generos miresme penetrante de deasupra grătarului încins. E coadă, berea gâlgâie abia atingând catifelat cavitatea bucală. Săniuța ucraineană merge negreșit cu berea, măcar că din paharele vălurite de mărgeluțe transparente vine un iz de spirt medicinal. Unii zic că-i din pufoaică – da, da, din haină vătuită ori dintr-o șubă veche, care-a absorbit materia fecală! – și că dă dureri de cap dimineața. Da’ nu-i bai, licoarea-i obținută prin fierbere, iar după ce-a stat din fermentat în arome apetisante, își răsfață zilnic mușterii (și) în bazarul sătesc!

Fructele așteaptă răbdător – 4 lei prunele, 8 lei strugurii, 7 lei perele, 3 lei pepenele roșu. Bune, grozave putem spune comparativ cu cele din Germania. Cu o clasă și peste cele din Spania. Într-un colț, la niște tarabe ochioase, unde săptămână după săptămână un cuplu în floarea vârstei aduce fructe și legume de sezon, văd biluțe negre. Aronia. Au un gust ușor înnecăcios, dar mă încântă consistența texturii.

• Cât e kilogramul? l-am întrebat pe insul masiv, care părea că nu-i cu toți boii acasă.
• Da’ cât dai? mă întrebă cu un glas sumbru, care trăda o furie abia stăpânită.
• Spune cât ceri, văd că ai prețul afișat la toate produsele, în afară de aronia.
• Da’ dum’eta cât dai? întrebă din nou cu stăruință cabotină.
• Zece lei! zic fără să clipesc, știind bine că n-o să-l satisfacă răspunsul.
• Poți să dai și trei lei, că eu aduc țigani la cules cu 200 de lei pe zi, mâncare și țigări și-ajung să dau marfa degeaba! spune omul într-un acces de furie. 
• Bun, și totuși cât vrei pe kilogram?
• Fără cin’șpe lei nu dau!
• Coboară tonul și dă-mi două kilograme!

Ariciul se evaporă din atitudinea bărbatului.

• Câți ani îmi dai? întrebă omul cu voce prietenoasă, căutând o pungă potrivită:
• Nu știu, e greu de zis! i-am zis, privindu-l fix
• 49 am, merg pe 50. Știi, m-am operat acu’ cinci ani de hernie de disc, de la atâta ridicat, iar acum fac injecții săptămânal, nu rezist altfel, parcă-s robot.

Asistam surprins la un soi de spovedanie, survenită ad-hoc. Era limpede că omul devenise propriul său sclav, dar nu se putea dezlipi de condiția asumată.

• Uite ce mâini am – se vedea ușor că-s colțuroase, bătătorite de la efortul prelung în soare și ger – pe lângă grădinărit și pomicultură, am înființat cinci hectare de aronia. Eu singur le-ngrijesc, doar la recoltat aduc țigani, da’ mulți dintre ei trag mâța de coadă.

Nu l-am corectat, spunându-i c-ar fi rromi, nu cred c-ar fi adus vreo notă pozitivă în dialog. A făcut-o însă o tânără din etnie, dar nu agresiv, ci mai curând pentru plăcerea conversației:

• Care țigani, noi suntem rromi! zise ciocolatia, zăngănindu-și jucăuș salba de galbeni pe sânii plini, obraznici.
• Hai, mă, că ce ai tu n-am eu! intră în joc țăranul.
• Da ce am, dragule?!
• Cred că ai o vilă ca la regi! estimă bărbatul fără ranchiună.
• Mă gândeam că am altceva! adăugă tânăra provocator, căutându-și de drum în vreme ce-și unduia felin trupul mlădios.

Un client ceru un kilogram de morcov. Era cazul să evit continuarea spovedaniei.

• Te felicit pentru ceea ce faci! i-am zis sincer, în timp ce-i achitam costul fructelor.
• Mulțumesc! iar tonul mi s-a părut abătut. 

Apoi, cu voce plină, adăugă înalt:

• Ce să fac, să mă duc slugă peste hotare?!?

O săptămână mai târziu, în prima duminică de toamnă, căutam cu privirea fructele de aronia. Nu le-am găsit, dar, în timp ce alegeam câteva sfecle roșii, aveam impresia că cineva plânge. Și nu identificam un suspin de copil – acolo regăsești un strop de bucurie chiar și-n în disperare –, ci era un plânset sec, reținut, purtând în lăuntru un soi de prăbușire, care nu putea fi sublimată ca în Zorba Grecul.

• Lasă, o să ne descurcăm noi cumva! spuse femeia de la tarabele ochioase.
• Da’ cum, că nu vindem nimic, se strică marfa, iar banca ne pune sechestru?! întrebă bărbatul cu glas sugrumat, șuierător. Ai uitat că la Vicov ne-au luat în râs cu aronia?!
• O să găsim noi o cale, Sorine! rosti femeia suveran.

Apoi adăugă feroce, privindu-l scurt: 

• Tu trebuie să știi un lucru – cine are bani, mănâncă astăzi, cine n-are în buzunar moare de foame!

Când am dat să plătesc, deplasându-mă ușor în lateral, unde era cântarul, mi-am intersectat privirea cu cea a lui Sorin. Ochii negri, înroșiți, aveau genele ude.

• Ai terminat aronia? am întrebat într-o doară.
• N-am mai adus, săptămâna trecută doar dum’eata ai cumpărat! Vindem bine fructele doar la Vicov. Dar dacă vrei, aducem duminica viitoare.

Am încuviințat printr-o înclinare a capului. Omul părea brusc energizat, încercând să uite că la Vicovu de Jos fructele doldora de antioxidanți erau bătaia de joc a consătenilor Sofiei Vicoveanca.

La câțiva pași, izul umed-dulceag de cocină venea din căruțele acoperite cu un capac metelic, improvizat. Grăsunii mâncau lucernă verde și boabe grase de porumb. 

• Cât bucata? am întrebat ca să-mi fac idee de cum merge piața.
• 300 de lei, da’ dacă iei mai mulți, mai las ceva.
• Să văd cum merge târgul! zic alunecos, deplasându-mă la alt atelaj. 

Proprietarul cel nou se luminează la față. Fiecare individ, care ajunge în sectorul porcilor, e un potential cumpărător și-i bine să-l cântărești atent.

• Cum dai aici?
• 350 de lei pentru cine-ntreabă, pentru cine cumpără mai vorbim! zise țăranul zâmbind.
• Ai marfă bună, da’ vreau să văd tot târgul.
• Vin de patru săptămâni și n-am vândut nimic, îmi zise omul cu năduf. Dacă nu vând nici săptămâna asta, îi tai și-i fac la rotisor.

Am ridicat din umeri încurcat. Marfă era din belșug, de calitate, însă cumpărătorii lipseau. Mulți dintre țărani foloseau însămânțările artificiale la porcine, progresul era evident. Metișii din rasele Landrace și Pietrain, cu un conținut de superior de carne în carcasă, de câțiva ani îl măturaseră pe Marele Alb din ecuația micilor exploatații de suine.

Am lăsat în urmă grohăitul grăsunilor, purtați bătrânește săptămâni la rând în căruțele obosite. Soarele își redobândise controlul pe Cer și părea că începe să-i alunge pe oameni, pe măsură ce spulbera pulberea vătuită a norilor – pansamentul fidel al Pământului. Bazarul se mișca încă greoi, ca un crocodil care-și caută un loc potrivit, după ospățul cu antilope ucise între malurile prea abrupte ale albiei unui râu umflat de ploi.

În ambalaj sclipitor, în acorduri ambientale relaxante – unde calitatea de client cu valoare supremă e o certitudine de necontestat – gunoiul din supermarket surâde biruitor, în vreme ce țăranul român, târâind de pana de lanț văcuța spre pășune, își rostuiește încrâncenat ori tihnit amurgul. 

Gruia Cojocaru