Primit pentru publicare: 21 iul.2015
Autor: Vasile FILIP
Publicat: 22 iul.2015

Scriitor și cetățean

Între aceste două borne poate fi considerat neobositul, neastâmpăratul și nesăătulul răscolitor, căutător și darnic ofertant de valori – naționale și universal – Ion N. Oprea – omul care și-a zidit în carte nu pentru glorie proprie, ci întru îmbogățirea altora pe căile cele mai cinstite și durabile ale spiritualității umane. El ni se înfățișează, în tușe sintetic esențiale, întocmai cum îl portretiza cu multă vreme în urmă profesorul Gheorghe Clapa: “Scriitor-cetățean, Ion N. Oprea s-a identificat organic cu viața locală, cu durerile, bucuriile și aspirațiile autohtonilor, și-a pus conștient talentul în slujba adevărului, purtând și ducând cu el mesajul social-uman care a dat sens condiției umane și destinului istoric în epocă”.

Anul 2015 s-a dovedit la fel de rodnic pentru Ion N. Oprea precum au fost și mulți alții, precedenți. Pe la  mijlocul lui, în luna iunie, mai precis spus, a ieșit de sub teasc încă o carte, cu un titlu care face trimitere către două zone aparent mai puțin  concordante. Una a concretului, de factură geopolitică: borna; alta a sublimului abstract: sufletul. Cea dintâi este semnul care separă spații și lumi. Cea de-a doua este miracolul care adună și armonizează (sau separă, îndepărtează, la fel ca bornele) ființele gânditoare și simțitoare, căci, în toate lucrările autorului “se află mai multă tandrețe, duioșie, delicatețe, , farmec, poezie, frumos artistic și dragoste decât în cărțulia “De ce iubim femeile?” a aspirantului la Premiul Nobel, Mircea Cărtărescu” (Petruș Andrei, poet, membru al USR).

Cum, însă, în limba română, una  din cele mai bogate și mai metaforice limbi de pe fața pământului, un cuvânt sau o expresie pot avea mai multe înțelesuri, și de data aceasta putem cădea de accord că “bornă” mai înseamnă ceva: pe ea se afișează kilometrajul distanțelor între două localități, de pildă. În asemenea situații, ne aflăm în fața unui semn care unește. De unde se poate trage concluzia că “Borna sufletului” conține mai mult decât se vede la o primă ochire…

Mai important decât toate celelalte, însă, mi se pare a fi conținutul acestui volum – masiv nu numai ca număr de pagini, peste 400, cât, mai ales, în cantitatea și diversitatea informației, culturale, literare, istorice, sociale, geografice, științifice etc.

Organizat pe capitole (cinci), materialul întreg se subsumează unei idei de nobilă esență: salvarea de la pieire, prin totală necunoaștere sau  cădere în anonimat. O carte de factură antologică, cu profunde conotații de document al istoriei. De la fapte și nume de interes local, dar cu reverberații mai cuprinzătoare, până la întâmplări și personalități de amploare universală, paginile lucrării mustesc și emană în egală măsură cunoștințe neceare nu doar inițiaților, dar pun în rezonanță patriotice și general umană mintea și sufletul omului, în egală cuprindere.

Cum era și normal într-o asemenea viziune, borna de pornire, dar și de întoarcere  – epicentrul – este poetul nostru national (prezentat și ca astrofizician) Mihai Eminescu. “Eminescu – mândria românilor de pretutindeni” își intitulează preotul George Bazgan emoționantele sale  însemnări, în deschidera cărora pune un excelent citat din omul de cultură de mare valoare națională care a fost, este și va fi Edgard Papu: “Noi suntem adevărații contemporani ai lui Eminescu fiind că știm mai multe despre el decât știau cei care trăiau în vremea lui”. Chiar și denigratorii din zilele de acum, unii cu precare condiții intelectuale, atestă faptul că, până și ei, au auzit de Eminescu, iar cartea de față le arată lor, în primul rând, cine sunt ei și ce grăunțe macină mintea lor: „Niște răi și niște fameni” – a anticipat poetul însuși.

Tot cum era normal, o sumedenie de alte valori românești sunt menținute în lumina memoriei noastre. Ștefan cel Mare și Sfânt – prin elogiul adus (și pentru) de actualii profesori de la Liceul Militar  „Ștefan cel Mare” din Câmpulung-Moldovenesc; fostul Patriarh Iustinian; Cartea „Memoriile Principelui Nicolae Șuțu, mare logofăt al Moldovei (1708-1871)”, o mare palmă pe obrajii demnitarilor de după 1989. Dacă, cumva, aceștia or fi având obraji. Iar dacă îi au, cât de subțire (ori groasă) este pielea de pe ei…- îndrăznesc să adaug eu, care pretind că pot distinge dimensional și fără să pipăi… obiectul.

Alte și alte nume de referință sunt cuprinse în paginile acestei cărți, pentru facerea căreia Ion N. Oprea s-a dăruit cu… bornă și cu suflet. „George Topârceanu mult mai modern și exigent în ceea ce scrie decât mulți dintre noi”. (Pe asta eu aș mai scrie-o și aș mai spune-o de sute de ori!); Regina Elisabeta evocată în “memoriile unui ofițer de gardă regală”; personalitatea de înaltă ținută morală și de cuprinzătoare cultură a celei care a fost Zoe Dumitrescu Bușulenga –denumită maica Benedicta -, devotată prietenă a unei alte distinse doamne, Valeria Sadoveanu, soția… Ceahlăului; Alexandru Philippide, revăzut în oglinda fundamentalei sale cărți “Originea românilor”. Ș. a.m. d.

Împreună  cu pesonalitățile uman-culturale, volumul este împlinit și cu… personalități instituționale, și acestea prezentate prin intermediul oamenilor care le-au ilustrat. „Cazarma Mare din Copou-Iași, efectiv cucerită…”; „La castelul Miclăușeni, Butea, Iași,  Călătorie la 1900 în septembrie 2014”; „Muzeul Pălăriilor de paie, Crișeni-Harghita”; dar și o „Cântare limbii și Țării Dacilor”, alături de „Racheta de la Sibiu, precursoarea cele de la Cap Kennedy”.

Trecând și pe la Ipotești, pe drumul „De la Nistru pân-la Tisa” (dar în sens invers), pășim în cei 65 de ani ai Republicii Moldova, pentru a da nas în nas – sau piept în piept –  cu „Istoria expansionistă a Rusiei”, însoțiți fiind de ziaristul –profesor Ion Iachim – „Ion cel fără de țară”, „alintat” de Ion N. Oprea. Mergînd mai departe, nu se putea să nu ne întâlnim și cu Lenin. „O nouă biografie”, cu ajutorul autorului Dimitri Volkogonov, primul autor care a folosit toate arhivele secrete sovietice, în viziunea căruia învățătura lui Lenin înseamna:  „Dacă dorești să ai ceva, ucide-l pe cel care are acel ceva și acel ceva va fi al tău”. Sau: „În numele viitorului luminos, să împușcăm zece, o sută de milioane de oameni, să nu ne oprim indiferent de numărul morților”.

Afectat de boli grave, pe fondul   unui sifilis netratat, marele conducător al proletariatului mondial a ajuns o legumă. Abia mai putea pronunța câteva cuvinte. Care, însă, erau esențiale: „celulă”, „congres”, „țăran”, „muncitor”, „popor”, „revoluție”. S-a spus că „a murit nebun”, dar – au spus continuatorii lui – „fapta lui este vie”.

Nici această carte a lui Ion N. Oprea nu trece cu vederea peste meritele și contribuția presei la susținerea fenomenelor social-politic, economic, istoric, literar, cultural. A vieții, în complexitatea ei. Întrebarea: „Revista culturală formează oameni?” primește răspunsuri afirmative, pentru că „Jurnalismul cultural rămâne mijloc important de comunicare”.

Pentru a pune punct  acestor succinte cnsiderații, am să cer ajutorul unei autoare – Elena Leonte –  pe care o cunosc  de pe când eram și eu tânăr. Radio- Iași numesc eu acea vreme. Mărturisește Elena Leonte în Postfața cărții lui Ion N. Oprea: „…Am avut întotdeauna pentru jurnalism o admirație aparte, augumentată,  poate, de dorința  neascunsă, de tinerețe, de a face  reportaj”… Și conchide: „În volumul de față, jurnalistul Ion N. Oprea adună articole de atitudine culturală din care, dincolo de etalarea unui eveniment sau de comentarea unei istorii, răzbat ideile…”

„Borna și sufletul”…

O bucurie în plus pentru mine: reproducerile după admirabilele tablouri realizate de un alt bun și statornic prieten al meu, pictorul Neculai Ciochină.