Satul Truşeşti din comuna cu acelaşi nume aparţine judeţului Botoşani, fiind aşezat în partea centrală a Câmpiei Moldovei, la 35 km sud-est de municipiul reşedință de judeţ. Localitatea este flancată de masivul deluros Cozancea – Guranda şi despărţită de râul Jijia, care o străbate de la nord la sud.

Satul are o formă poligonală, determinată de neregularitatea topografică. Uliţele sale sunt perpendiculare pe cele două şosele asfaltate, Botoşani – Ştefăneşti şi Dângeni – Răuseni, care îl împart în patru părţi aproximativ egale.

• Trecerea peste râul Jijia se face pe un pod mare din beton, impunător, cu lungimea de 54 m şi înălţimea de 7 m, care până în anul 1959 era din lemn. Înaintea anului 1863, la traversarea lui se încasa brodină (taxă de trecere).
• În ceea ce priveşte provenienţa numelui topic Truşeşti, acesta este un nume caracteristic românesc din marea familie a celor terminate în eşti, atestând descendenţa din numele primului stăpân sau întemeietor al aşezării. El înseamnă urmaşii lui Truş, la care s-a adăugat sufixul românesc eşti. Cu siguranţă, cel care a dat numele satului trebuie să fi fost primul jude sau cneaz al aşezării, care, prin faptele lui de vitejie, a imprimat numele său în memoria colectivă – poate chiar înaintea întemeierii statului medieval Moldova.
• Prima menţiune documentară a satului Truşeşti datează din „15 februarie 1568 [7076], când domnitorul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu, îl dăruieşte nou-ziditei sale Mănăstiri Slatina, cu moară în Jijia, cu piuă şi cu tot venitul”[1]. Până atunci, satul a fost drept domnesc şi a aparţinut de târgul Ştefăneşti.
• După ce timp de 72 de ani a fost stăpânit de această mănăstire, „la 22 octombrie 1640, mitropolitul Moldovei, Teofan, şi egumenul Galerie, cu tot soborul de la sfânta Mănăstire Slatina, dau lui Vasile [Lupu] Voievod satul Truşeşti, în schimbul construcţiei la Mănăstirea Slatina a şase chilii, să acopere cu şindrilă trapezniţa şi clisia sfântă şi să facă o moară pe Siret la satul călugărilor, Cerepcău”[2].
• Înaintea acestei înţelegeri, călugării au mai făcut o învoială cu logofătul Pătraşco Ciogolea, dar el nu s-a ţinut de cuvânt şi călugării şi-au luat satul înapoi.
• Învoiala cu domnitorul Vasile Lupu s-a făcut întrucât Măria Sa avea de la Miron Barnoschi Vv., încă de la 16 mai 1629, un sat vecin cu Truşeşti, numit Costeşti de sub Cozanci, închinat târgului Botoşani, primit pentru dreaptă şi credincioasă slujbă, pe când domnitorul era vistiernic, pentru că „au dat un cal bun la trebuinţă domnească şi bani 380 în visteria ţării”[3].
• Acest sat începea din ţărmul Jijiei şi se întindea pe locul unde este astăzi partea de vest a satului Truşeşti, dincolo de Jijia, spre Botoşani, incluzând şi o parte din pădurea situată pe ambele părţi ale şoselei Truşeşti – Botoşani, până dincolo de Sahulea, vecină cu moşia Şoldăneşti. Prima parcelă de pădure, aflată pe partea dreaptă, la ieşirea din satul Drislea, numită Bencheci, aparţinea o parte Costeştilor şi o alta Cozancilor, de aici şi denumirea de Sub Cozanci.
• „La 12 aprilie 1641, domnitorul Vasile Lupu, după ce a zidit în Iaşi Mănăstirea Trei Sfetitele, în numele a trei mari arhierei ai lumii, Vasile [cel Mare], Grigorie [Bogoslov] şi Ioan [Zlataust], a înzestrat-o cu satele Truşeşti şi Costeşti pe Jijia, cu heleşteu şi cu moară în Jijia”[4].
• Satul Costeşti se învecina, la acea vreme, la nord cu moşia şi satul Leţcani, pe locul Ciriteiului de astăzi, unde în anul 1439 se afla satul Dumitreani. La nord de Leţcani, mai precis între Leţcani şi Strahotin, era satul Bârsomeani, pe locul căruia este situat Hulubul de astăzi. Aceste două sate, „Dumitreani şi Bârsomeani, la 3 aprilie 1439 sunt dăruite postelnicului Stanciu de către Ilie şi Ştefan Voievozi”[5], fiii domnitorului Alexandru cel Bun. Numai în acest document satul Bârsomeani figurează sub acest nume; în celelalte, pe care le vom prezenta ulterior, apare cu denumirea Bursumeni.
• Satele Leţcani şi Bursumeni au ajuns, la „28 iunie 1576 [7084 ], danie de la Petru [Şchiopul] Vv. logofătului Gavril, pentru dreaptă şi credincioasă slujbă, care acele mai sus numite sate au fost mai înainte drept domnesc şi s-au pustiit când au prădat tătarii acest pământ. Şi n-au rămas nimic, numai loc pustiu. Deci să aibă a-şi aşeza alţi oameni şi să fie a lui cu tot venitul, pentru că au dat în visteria domniei 200 de zloţi tătărăşti”[6].
• Nu se ştie prin ce împrejurări, satele Leţcani şi Bursumeni ajung în stăpânirea vornicului Neculai Ureche, probabil căsătorit cu fiica logofătului Gavril şi care, prin soţie, le-a moştenit. Se cunoaşte, însă, din mărturia fiicei sale, Alexandra Buhuş, soţia răposatului Alexandru Buhuş, hatman, că sunt drepte moşii ale sale de la tatăl ei, Ureche vornicul.
• Alexandra Buhuş vinde, „la 3 iunie 1669 [7177], cele două sate lui Vasile Hăbăşescu, ce-au fost armaş mare, cu vad de moară în Jijia şi cu jumătate de heleşteu în Buhăceni, cu toţi vecinii care au fost în sat şi cu tot locul şi hotarul, cît au stăpânit ea împreună cu răposatul ei soţ, Alexandru Buhuş, hatmanul, precum şi un ţigan, anume Neculai, lumânărar”[7], dintre ţiganii ce i-a avut dumneaei de la Ureche vornicul. Şi a primit în schimb un rădvan (trăsură) cu şase cai, cu hamuri, cu şei şi cu postav nou, necroit, precum şi un bobou (suman lung purtat de obicei de vizitiii care mânau caii), de a dat zestre fiicei sale Catrina.
• „La 21 februarie 1725, Vasile Hăbăşescu, ce-au fost medelnicer mare, face danie şi cumpărătură Mănăstirii Trei Sfetitelor cele două sate, Leţcani şi Bursumeni, spunând: socotindu-m-am şi eu că, ajungând la slăbiciunea bătrâneţilor şi întâmplându-mi-să şi mie moartea, iar pe urmă nimeni nu-mi va mai da nimica, de bună voia mea dau danie sfintei Mănăstiri Trei Sfetitele câte jumătate dintre amândouă sate pentru pomenirea sufletului meu. Celelalte jumătăţi le vând egumenului Ezechiil pentru 200 de lei bani vechi, cu vecini unde i-ar afla, cu vad de moară în apa Jijiei şi cu tot venitul. Iară, după moartea mea, oricare egumen se va afla să-mi ducă oasele la sfânta mănăstire şi să le îngroape după obiceiul creştinescu, cu toată cheltuiala lui, să mă pomenească din an în an, să-mi scrie numele în sfântul pomelnic, să mă pomenească ca pe toți ctitorii”[8].
• Pe lângă proprietăţile enumerate deja ale Mănăstirii Trei Sfetitele, aflăm, dintr-un document emis la 10 ianuarie 1759 [7267] de Enache Buzilă, de la visterie, şi Constantin Timuş, medelnicer, precum că mănăstirea deţinea şi o parte din Socrujeni.
• ,,Facem ştire cu această scrisoare a noastră la mâna egumenului de la Mănăstirea Trei Sfetitele precum să se ştie că Vasile Calistru, mazil de la Hârlău, văzând că s-a apropiat ceasul sfârşitului vieţii sale, spre a împlini datoria cea de obşte au dat danie sfintei Mănăstiri Trei Sfetitele toată partea lui ce se va alege din sat din Socrujeni, de supt Cozanci, ce a avut-o de pe tatăl său Ion margine, căpitan, ce s-a numit Calistru”[9]. Margine era cel ce păzea marginea satului, a moşiei. În documentele vremii, la hotarul satelor Mănăstirii Trei Sfetitele erau paznici coste, cu hotarul Truşeştilor, Costeştilor, Leţcanilor, Buhăcenilor şi Bursumenilor.
• Această parte a Socrujenilor era în hotarul Leţcanilor şi al Bursumenilor, iar astăzi, conform toponimiei locale, ea poartă numele de Partea Mănăstirii.
• Moşia Truşeşti, aflată în stăpânirea Mănăstirii Trei Sfetitelor, era exploatată prin arendaşi, dar, adesea, era încălcată de moşiile din jur, aflate în stăpânire boierească, situaţie în care egumenii mănăstirii cereau mereu domnitorilor hotărnicirea moşiei, precum şi scrisori de blestem şi afurisenie pentru cei ce îndrăzneau să calce şi să strice hotarul.
• „La 13 iunie 1723, Mihai Racoviţă Vv. porunceşte boierilor Andrei Balş, fost spătar, lui Grigoraşco Cocoranul, vornicul de poartă, şi slugii Măriei Sale, Vasile Popa, uricariul, să ia seama pentru o morişcă pe apa Jijiei, la Truşeşti, că s-au pârât egumenul de [la Mănăstirea] Trei Sfetitele cu boieriul nostru Vasile Hăbăşescu, ce-au fost medelnicer, zicând egumenul că oamenii au făcut o morişcă pe apa Jijiei, pe moşia mănăstirii, iar dumnealui, Vasile Hăbăşescu, au scos pe acei oameni din morişcă, zicând că este pe moşia lui”[10]. S-a constatat că morişca era a Truşeştilor, iar Vasile Hăbăşescu a dat înapoi cei zece lei ce luase pe morişcă.
• „La 22 iunie 1725, egumenul Ezechiil de la sfânta Mănăstire Trei Sfetitele, cu mare jăluire cere voievodului Mihai Racoviţă hotarnică pentru satele Costeşti şi Truşeşti faţă de satul dumnealui Andrei Balş spătar, anume Ionăşeni, zicând: precum au avut mare strâmbătate în trecuţii ani, când s-au hotărât satele sfintei mănăstiri, atunci fiind şi Andrei Balş hotarnic, au luat o bucată de loc din Costeşti. De asemenea, s-au mai jăluit egumenul şi pentru un iaz ce au fost făcut de vornicul Balş, care îneacă vadul mănăstirii de la iazul cel vechi făcut de Vasile Lupu Vv.”[11].
• Au fost trimişi boierul Grigoraş Cucoranul, vornicul de poartă, şi Vasile Popa, uricariul, să cerceteze pricina. Aici este vorba de odaia Hliboace, situată pe moşia Costeşti, în hotar cu moşia Ionăşeni şi Şoldăneşti, pe care o revendicau atât Andrei Balş, cât şi călugării mănăstirii. S-a stabilit că Hliboacele erau călugăreşti, iar iazul se afla pe locul unde este astăzi cantonul C.F.R. la Şurubaru, în dreapta Jijiei, pe moşia Ionăşeni, şi care, având izitura ridicată, când venea apă mare îneca iazul Truşeştilor, ce era făcut de domnitorul Vasile Lupu, în amonte de acesta.
• ,,La 13 iunie 1865, Petrachi Bobeică şi Dumitru C. Mişoglu au strămutat hotarul dinspre Socrujeni, încălcând moşia Truşeşti, partea arendată de Emanoil Enăşescu”[12].
• La 9 iunie 1874, arendaşul moşiei Truşeşti, Enacachi Enăşescu, frate cu Emanoil Enăşescu, reclamă pe proprietarul moşiei Guranda, doamna „Eliza Milo, soţia colonelului A. N. Milo din Iaşi, în timpul căreia s-a făcut hotărnicia moşiei Guranda faţă de Truşeşti, precum şi pe actualul proprietar, domnul căpitan Ioan Codrescu, care a cumpărat, de câteva zile, proprietatea”[13], că au stricat hotarul dintre Guranda şi Truşeşti.
• Tot atunci, Emanoil Enăşescu reclamă pe Iorgu Cerchez din Sahulea „că, prin facerea unui şanţ în grădina sa, a răşluit o parte din hotarul satului Truşeşti, acum proprietatea statului, şi a tăiat o parte din copaci din pădurea Bencheci, arendată de dumnealui”[14]. Toate reclamaţiile se soluţionează în favoarea mănăstirii şi a moşiei Truşeşti.
• În satele mănăstirilor, oamenii aveau în general, o stare de mijloc, în funcţie de mărimea şi calitatea locului de hrană, dar şi de numărul de locuitori. Ca şi pe domeniul moşieresc laic, înăsprirea exploatării locuitorilor de către arendaşi a determinat masive pribegiri; ca urmare, s-a impus necesitatea repopulării satelor, precum şi înlesnirea unor facilităţi fiscale.
• La 1 martie 1724, Mihai Racoviţă Vv. dă ispisoc sfintei Mănăstiri a Trei Sfetitelor ,,ca să aibă a chema şi a strânge oameni străini din alte ţări şi să-i aşeze la moşia lor la Truşeşti, să le fie posluşnici [slugi] sfintei mănăstiri”[15].
• „La 9 februarie 1727, Grigore Ghica Vv. porunceşte la boieri şi la toţi slujitorii care vor umbla cu toate slujbele la ţinutul Hârlăului, pe căpitanul de Ştefăneşti şi pe vornicii de Botoşani ca să aibă a lăsa în pace de toată dajdia împărătească, pe oamenii posluşnici ai sfintei mănăstiri din satele Costeşti şi Truşeşti, de orice poruncă aţi avea. Nici cu cai de olacu, nici cu conace, nici cu podvosc [transport gratuit cu carul], nici de oameni, nici de bucatele lor, nici de bucatele mănăstirii, la conace să nu trageţi, nici cu un fel de socoteală. Aşijderea şi dumneavoastră, vornicei de Botoşani, pentru vinul gospod ce se împarte prin sate de se vinde. De acum înainte, pe alţi ani, să aveţi a lua numai birul visteriei”[16].
• La 1 mai 1727, Grigore Ghica Vv. dă ,,slobozenie sfintei mănăstiri ca să aibă a chema şi a strânge oameni din alte ţări pe care să-i aşeze la moşia Truşeşti, din ţinutul Dorohoiului”[17].
• La 25 octombrie 1730, Grigore Ghica Vv. poruncește vornicilor şi boierilor ispravnici ,,să cerceteze oamenii sfintei mănăstiri din satele Costeşti şi Truşeşti să-i puie sub ascultarea mănăstirii la obişnuita dajdie din toate, după obicei”[18].
• „În anul 1737, acelaşi Grigore Ghica Vv. au făcut miluire Mănăstirii Trei Sfetitele ca să aibă a scuti toate vitele mănăstirii – boi, vaci, cai, oi, stupi, precum va avea, şi vădrăritul din toate viile mănăstirii să nu dea”[19].
• Pe moşia Truşeşti a Mănăstirii Trei Sfetitele, se găsea Odaia lui Bronştain. Arendaşul acesteia era supus ,,prusiac [rus] şi avea 14 oameni tocmiţi: cinci erau gospodari meseriaşi (rotar, herghelegiu, grădinar, dârvar, ciubotar), nouă erau burlaci cu diferite preocupări (argat, jâtar, viţelar, văcar, bucătar), din care trei erau bejenari [străini veniţi din alte ţări]”[20]. Pe pământul acestei odăi, se creşteau numai vite.
• În anul 1820, moşia Truşeşti înglobează Odaia lui Bronştain, iar, în anul 1848, şi satele Leţcani şi Bursumeni. Pe locul acestor sate rămân odăi care, cu timpul, se transformă, cum este cazul Bursumenilor în odaia Hulub, în anul 1871, Leţcani în Ciritei, devenit sat în anul 1908, şi Păsăteni, sat nou înfiinţat în anul 1924.
• În anul „1857, moşia Truşeşti înglobează şi cătunul Socrujeni, pe care îl pierde în anul 1859, când devine sat”[21]. De-a lungul timpului, moşia Truşeşti a avut şi alţi arendaşi faţă de cei prezentaţi anterior şi anume: Vasile Lepădatu, Nicolae Mişoglu, Alexandru Şardinu şi „Profira Rachitinţchi, care la 15 iunie 1866 a plătit suma de 9.600 de lei, plata câştiului [rata de arendă]”[22].
• Unirea Principatelor Române din anul 1859 a deschis calea unor schimbări profunde şi în viaţa bisericilor şi a mănăstirilor. Chiar din acel an, averile marilor mănăstiri moldovene, printre care şi ale [Mănăstirii] Trei Sfetitelor, au fost trecute în administraţia Ministerului Cultelor. S-a interzis folosirea limbii greceşti în lăcaşurile de cult, iar o parte din egumeni au fost destituiţi. Satele Truşeşti şi Costeşti au fost stăpânite timp de 222 de ani de Mănăstirea Trei Sfetitele, devenită ulterior Trei Ierarhi.
• La 25 decembrie 1863, au fost secularizate toate averilor mănăstireşti; cu prilejul dezbaterilor, a fost pusă în discuţie şi elucidată şi problema originii proprietăţii ecleziastice, ajungându-se la concluzia că ,,domnii şi boierii se întreceau în a înzestra mănăstirile cu sate, metoace, păduri, iazuri, prisăci, cu condiţia să întreţie pentru totdeauna spitale, să întemeieze şi să întreţie şcoli, precum şi să ajute alte biserici”[23], ceea ce nu s-a şi întâmplat.
• De-a lungul timpului, însă, bunurile dăruite au devenit obiect de comerţ şi de speculaţii, iar unii egumeni s-au erijat în proprietari absoluţi, fapt ce a determinat intervenţia legiuitorului. Mai mult, de pe poziţia unei puternice baze materiale, unele mănăstiri şi-au creat deplină autonomie administrativă, formând un adevărat stat în stat. Trecerea acestui imens patrimoniu în administrarea statului a fost considerată ca un act premergător şi înlesnitor al împroprietăririi ţăranilor din anul 1864.
• „Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi avea 7.255 de fălci, adică peste 10.350 ha de pământ, în nouă proprietăţi”[24]. Toate satele din jurul Truşeştilor, menţionate anterior, au fost considerate o singură proprietate, cu sediul la Truşeşti, având o suprafaţă totală de 2.700 de fălci, adică peste 3.850 ha de pământ. Sediul era situat pe locul unde se află astăzi formaţia de pompieri.
• George Vasiliu, subprefect al plasei Jijia, preciza în anul 1854: ,,În plasa Jijia, nefiind declarată reşedinţa ei într-un loc anume, am stabilit-o la mijlocul plasei, în Truşeşti, al mănăstirii greci zise Icinati”[25]. Ca urmare, Mănăstirea Trei Ierarhi era închinată, iar egumenii au fost greci.
• Elena Chiponcă

• Bibliografie:
• [1] Serviciul Judeţean Iaşi al Arhivelor Naţionale, fondul Bibliotecă, Ion Ionaşcu, Letiţia Lăzărescu-Ionescu, Barbu Câmpina, Eugen Stănescu, David Prodan (editori), Documente privind Istoria României, seria A. Moldova, veacul al XVI-lea, volumul al II-lea (1551-1570), Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1951, documentul nr. 179, p. 175.
• [2] Ibidem, fondul Manuscrise, nr. 579, f. 17.
• [3] Ibidem, f. 126.
• [4] Ibidem, f. 16.
• [5] Mihai Costăchescu (editor), Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan Cel Mare, volumul al II-lea (1438-1456), Documente interne, urice (ispisoace), surete, regeste, traduceri, Editura „Viaţa Românească”, Iaşi, 1932, documentul nr. 12/1439, p. 35-38.
• [6] Serviciul Judeţean Iaşi al Arhivelor Naţionale, fondul Manuscrise, nr. 578, f. 362.
• [7] Ibidem, nr. 579, f. 138 v.
• [8] Ibidem, f. 23.
• [9] Ibidem, nr. 578, f. 365.
• [10] Ibidem, nr. 579, f. 20 v.
• [11] Ibidem, f. 18-20.
• [12] Ibidem, Fondul Mănăstirea Trei Ierarhi, dosarul nr.6/1865, f. 27.
• [13] Ibidem, dosarul nr. 7/1866, f. 10, 21.
• [14] Ibidem, f. 34.
• [15] Ibidem, fondul Manuscrise, nr. 579, f. 128 v.
• [16] Ibidem, nr. 578, f. 311 v.
• [17] Ibidem, nr. 579, f. 128 v.
• [18] Ibidem.
• [19] Ibidem, nr. 578, fragmentul nr. 56, f. 338.
• [20] Mircea Ciubotaru, Sorin Grigoruţă, Silviu Văcaru (editori), Catagrafiile Visteriei Moldovei (1820-1845),volumul al VII-lea (Ţinutul Botoşani), partea I (1820), Casa Editorială „Demiurg Plus”, Iaşi, 2014, p. 6.
• [21] Dragoș Moldovanu (coordonator), Tezaurul toponimic al României, seria Moldova, volumul I (Repertoriul istoric al unităţilor administrativ-teritoriale. 1772-1988), partea a II-a (A. Unităţi simple – Localităţi şi moşii: P-30 Decembrie; B. Unități complexe), Editura Academiei Române, București, 1992, p. 1.643.
• [22] Serviciul Judeţean Botoşani al Arhivelor Naţionale, fondul Prefectura Judeţului Botoşani, dosarul nr. 128/1865, f. 7.
• [23] Georgeta Crăciun, Moldova în vremea domniei lui Grigore Alexandru Ghica (1849-1856). Structuri economice şi structuri sociale, Editura „Noël”, Iaşi, 1996, p. 77.
• [24] Ibidem, p. 75.
• [25] Serviciul Judeţean al Arhivelor Statului Botoşani, fondul Prefectura Judeţului Botoşani, dosarul nr. 35/1965, f. 2.