Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

SELENA

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

SELENA

Primit pentru publicare: 02 Sept. 2018
Autor: Ciprian ANTOCHE
Publicat: 04 Sept. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

În fundul toamnei ce-i ploioasă
Cu-a sale biciuri de suspin,
Apare Luna mlădioasă
Cu raze acre de venin.

Scoboară ceară peste glie
Steclind oglinzi de ură,
A lumii noastre apă vie
O fură și tot fură.

Miroase-a frig, miroase-a moarte
Amestec frunzelor căzute,
Cu țelul ei voind să poarte
Spre zări depărturi și pierdute.

A sale mreje se afundă
Bătând fereștrile frigoase,
În sânul vieții se scufundă
Furând în inimi pătimoase.

Își cată-a sa pereche dragă,
Ascunsă-n chipul pământesc,
Fecior ursit din dulce bragă
Și crai frumos în chip domnesc.

Scornește noaptea spre iubire
Ademenind cu raza sa
Să scoată din Pământ dosire
Un suflet drag, lături să-i stea.

Dar, recea-i rază naște ură
Nimic n-aseamănă-a iubire,
Fecior cum vrea, nu se burică
Spre a iți-n dezamăgire.

– Dau viață veșnică și vie
Celui pereche vrea a-mi fi,
Steclind în veci alături mie
Pe cerul nalt stele-a urzi!

Voiesc un pământean pereche
Să-mi fie-alături spre destin,
Tronând în noaptea veșnic veche
Formată-n Universul plin.

Ca vers de poezie sfântă
Să-nchine mie oda nopții,
Sub lanț de stele ce îmi cântă
Frumoasa-mi cale, cea a sorții.

Dar palul vocii ei cerate
Nu a găsit răspuns voit,
Căci razele de timp uzate
Sprejur îngână spre murit.

A sa steclire plină-n ură
Aprinde cerul de lumină,
Tot coborând, noaptea o fură
Sub jugul său de Lună Plină.

Aprinde marea-n raze albe
Formând a valurilor dor,
Aprinde-n munți crestele nalbe
Și codrul sterp de cânturi cor.

Întinse raze, tremur saltă…
Flăcăi ascund a lor prezent
Fugind din calea Lunii naltă
Ce se scoboară-n glie lent.

Usucă viața din natură
Și vlaga ultimilor flori,
– De n-ai să vii, mică făptură
Am să vestesc Pământ că mori!

Mi-oi lepăda raze ca spadă
Să-mpungă suflet pământesc,
Cu tine voi să șad grămadă…
Pe cerul larg ca să steclesc.

Îți dau o veșnică domnire
Peste noianul fără fund,
Fecior și crai, cu nemurire
Spre Infinit eu te afund.

Feciorii tac, ascunși de moarte
Și nevânduți spre nepierit,
A lor frumoase mândre soarte
Nu sunt a Lunii de iubit.

Iubesc cosițe înflorate
Și ii cusute pe fecioare,
Căci, soarta lor, Pământu-mparte
Sub șușur rece de izvoare.

Neprihănite-așteaptă-n pace
Iubirea lor, fete de sat
Ce-și plimbă pletele colace
Prin lan de flori și câmp umblat.

Pământul cere taină sfântă
Și crai frumoși, tot din Pământ
Nu raze-a nopții ce avântă
Și au cu moartea legământ.

Iubirea-i lacrimi de icoană
Miraj frumos, trăit solemn
Nu doar stecliri ca drept plocoană
Stând strajă nopții, putred semn.

Minunea vieții naște prunci
Zglobii și rumeni în obraji,
Nu viață veșnică atunci
Stând singuri cerului ca paji.

– Nu suntem trainici peste viață
Nemuritori, ci oameni mici
Iubim frumosul ce răsfață
A noastră viață de calici.

Nu suntem zei ce țin pe palme
A nost Pământ precum sihaștri,
N-aducem lumii lungi sudalme
Și nici nu prigonim spre aștri.

Ne ducem viața muritoare
Doar între noi, fără râvnire
Spre Universul tău cel mare
Stimată Lună, fă-ți simțire.

Te du napoi spre fund de Cer
Și cată Astru drept pereche
Să-ți șadă-n noapte efemer
Speriat de tine ca de streche.

– Dar… eu sunt Luna cea opacă
Ce n-am egal din cârd de stele,
Voiesc un crai și numai dacă
Îl am al meu, plec printre iele.

Pământul scarmăn să-l găsesc
Chiar prunc de-ar fi să cresc din rod,
Fără de el, n-am să trăiesc
Alăturea al meu prohod.

De-ar fi să cern tot ce ascunde
A voastră glie, munții, marea
De-ar fi să cat păduri ce-s scunde
Cu raza mea să scutur zarea,

Am să nutresc până m-oi stinge
La suflet pământesc curat,
Și ceară, glia va atinge
Cătând flăcău ce vrea furat.

Nu pot pricepe-a voastră fire
De-a duce-o viață scursă-n rod…
Când eu ofer o nemurire,
Voi toți alegeți chin și nod!

A Lunii raze se lungesc
Tot spre adâncul pământean,
Stejari și brazi, vârful blegesc
Sub palul său de crud oștean.

Covor de frunze scuturate
Își vâră viața în Pământ,
Ascund cu ele frici purtate
Sub dinții reci suflați de vânt.

Întinde Luna raze lunge
Printre scheleți de pomi golași,
Iar trupu-i rece-n sân… ajunge
În codrii trainici, pătimași.

Broboade albe se-nfiripă
Pe pajiști reci sub tină unse,
Luând toată viața sub aripă
Cerând-o-n Cer de stele-mpunse.

A valurilor ape stoarce
Spuma furând, izvoare sec
Din Cerul nalt, raza întoarce
Și bulgări albi în jos întrec.

Își rupe păru-n ciuda sorții,
Feciori nu-s tocmai de găsit…
Își plânge lacrimile morții
Peste Pământul horopsit.

– Ieșiți feciori de-mi închinați
A voastre vieți spre nemurire!
Porunca mea să ascultați
De nu, periv-ați în umbrire.

Vă las răgaz spre a gândi
Până la noaptea viitoare,
Căci îndărăt eu voi veni
Să-mi iau tributul ce nu moare…

Tribut ce-l fac al meu sortit
Și Domnitor peste Cuprinsuri,
Alături mie-n răsărit
Să n-aibă grija de întinsuri.

– Te du frumos în drumu-ți hău
Să șezi în lumea ta cea bună,
Căci pentru noi, hapsânul tău
Nu ești decât o biată Lună.

Nu ești a noastră viață lungă
Nici Infinitul necuprins,
Căci omului, i-a fost să-ajungă
Pe trupul tău de neatins.

Nu ești decât un praf de stele
Ce viață n-are-n al său trup,
Ci doară vânt de suflu-n vele
Ce noaptea somnurile rup.

Te du spre nemurirea ta
Sezând stingheră-n dos de Soare,
Căci toți flăcăi și crai de stea
Aleg Pământul ce nu moare.

Aici e viață, e iubire
Și suflete frumoase, calde
Sub Soare blând, găsim dosire
Alegem rază să ne scalde.

Tu ești doar moarte și năpastă
Tronând cu ura-ți veșnic rea,
Avem și noi o moarte-a noastră
Ce n-am schimba-o pe a ta.

De-ai cuteza să vii cu silă
Și-n alte vremi să cați feciori,
Să nu te-aștepți la noi de milă
Și pregătită fii să mori!

Ne lasă pașnici cu-al nost păcat
Să ne domnim traiul bătrân,
Tu ia doar morții ce-au plecat
Căci vrednicii aici rămân.

Domnește-ți Ceru-ntunecat
Cu-atale raze moarte, reci
Te vrem de-aici să fi plecat
Cu vorbă bună-n zori să treci.

Feciori sunt straja vieții noastre
Și rod al pântecului crud,
Nu bogăția lumii voastre
Ce roua nopții o asud.

Cu Astrele să-ți face prejur
În norii tăi răzbiți de ploaie,
Privește-ți Universul sur
Și fii stăpână-n nopți șiroaie.

Noi te primim să luminezi
A noastre nopți drept călăuză,
Frumoase raze să viseze
Pe câmpuri galbene de spuză.

Te-om venera ca far de noapte
Și astru pal în neguri timpuri,
A tale raze albe, coapte
Vor dăinui spre lungi răstimpuri.

Frumoasă Lună, arzătoare
Noi te privim ca pe frumos,
Nu-ți face viața târâtoare
Ci las-o ca un vers duios!

De ce nu lași popor să-ți vadă
Doar felul tău frumos de-a fi?
Nu fi pre noi doar o corvoadă
Și o imagine-a muri…

Ridică-ți trupul fermecat
În largul nopții, stele plin
Și-n locul tău nu fi lăsat
Doar nostalgie și suspin.

Lunatecii să te slăvească
Cu ode, imnuri de iubire
Și umbra ta să răcorească
A lor romantică simțire.

De vrei pereche-n negru hău
Vei face veșnic cu Pământul,
Și toată a lui, va fi al tău
Pecete fi-vă legământul.

A tale umbre, dulci nocturne
Se vor intinde-n orice noapte,
Din asfințit în zori diurne
Când Soare scaldă raze scoapte.

Pământul este-al tău fecior
Ce-l cați cu patimă de zână!
Iubește-i suflet de odor
Și ține-l strâns de sfânta-i mână…

Iubiți-vă ca doi fârtați
Ce-ați plămădit din Univers,
Și-n bezna nopții singuri stați
Cetind frumosul vieții vers.

Să-ți pleci ușor capul pe umăr
Al său puternic și duios,
A tale lacrimi mii în număr
Să ude solul cel mănos.

Născând doar viață și iubire
Ați da doar crai să stea pe Cer,
Iar raza ta de mântuire
Va izvorî din efemer.

Te venerăm cât vei străluce
Pe stele, ape și Pământ
Cu noi vei face drum de cruce
Și-un veșnic darnic legământ.

– Eu, m-oi retrage-n Cerul meu…
Cuvântul tău de pământean
Eu n-am să-l uit, căci viu mereu
Am să-l păstrez an peste an!

Ce caut eu… nu e ascuns
Printre ființe muritoare,
Dintr-o pricină am ajuns
Să fiu stârnită-n răzbunare.

Aleg Pământul drept iubire
Nemuritor și el e parte,
Cu pământean, dezamăgire
Va fi ca scrisă dintr-o carte.

Vom dăinui veci peste noapte
Și Soare, naș va fi-n cunună
El va lega cununi de șoapte
Pământ fertil cu mândră Lună.

Lumina mea stecli-va-n tihnă
Peste Pământ, doar cu iubire
Veghind a trudei voast’ odihnă
Și drumul blând spre nemurire.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 41 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5