Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    SELENA

    ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
    Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

    SELENA

    Primit pentru publicare: 02 Sept. 2018
    Autor: Ciprian ANTOCHE
    Publicat: 04 Sept. 2018
    Editor: Ion ISTRATE

     

    În fundul toamnei ce-i ploioasă
    Cu-a sale biciuri de suspin,
    Apare Luna mlădioasă
    Cu raze acre de venin.

    Scoboară ceară peste glie
    Steclind oglinzi de ură,
    A lumii noastre apă vie
    O fură și tot fură.

    Miroase-a frig, miroase-a moarte
    Amestec frunzelor căzute,
    Cu țelul ei voind să poarte
    Spre zări depărturi și pierdute.

    A sale mreje se afundă
    Bătând fereștrile frigoase,
    În sânul vieții se scufundă
    Furând în inimi pătimoase.

    Își cată-a sa pereche dragă,
    Ascunsă-n chipul pământesc,
    Fecior ursit din dulce bragă
    Și crai frumos în chip domnesc.

    Scornește noaptea spre iubire
    Ademenind cu raza sa
    Să scoată din Pământ dosire
    Un suflet drag, lături să-i stea.

    Dar, recea-i rază naște ură
    Nimic n-aseamănă-a iubire,
    Fecior cum vrea, nu se burică
    Spre a iți-n dezamăgire.

    – Dau viață veșnică și vie
    Celui pereche vrea a-mi fi,
    Steclind în veci alături mie
    Pe cerul nalt stele-a urzi!

    Voiesc un pământean pereche
    Să-mi fie-alături spre destin,
    Tronând în noaptea veșnic veche
    Formată-n Universul plin.

    Ca vers de poezie sfântă
    Să-nchine mie oda nopții,
    Sub lanț de stele ce îmi cântă
    Frumoasa-mi cale, cea a sorții.

    Dar palul vocii ei cerate
    Nu a găsit răspuns voit,
    Căci razele de timp uzate
    Sprejur îngână spre murit.

    A sa steclire plină-n ură
    Aprinde cerul de lumină,
    Tot coborând, noaptea o fură
    Sub jugul său de Lună Plină.

    Aprinde marea-n raze albe
    Formând a valurilor dor,
    Aprinde-n munți crestele nalbe
    Și codrul sterp de cânturi cor.

    Întinse raze, tremur saltă…
    Flăcăi ascund a lor prezent
    Fugind din calea Lunii naltă
    Ce se scoboară-n glie lent.

    Usucă viața din natură
    Și vlaga ultimilor flori,
    – De n-ai să vii, mică făptură
    Am să vestesc Pământ că mori!

    Mi-oi lepăda raze ca spadă
    Să-mpungă suflet pământesc,
    Cu tine voi să șad grămadă…
    Pe cerul larg ca să steclesc.

    Îți dau o veșnică domnire
    Peste noianul fără fund,
    Fecior și crai, cu nemurire
    Spre Infinit eu te afund.

    Feciorii tac, ascunși de moarte
    Și nevânduți spre nepierit,
    A lor frumoase mândre soarte
    Nu sunt a Lunii de iubit.

    Iubesc cosițe înflorate
    Și ii cusute pe fecioare,
    Căci, soarta lor, Pământu-mparte
    Sub șușur rece de izvoare.

    Neprihănite-așteaptă-n pace
    Iubirea lor, fete de sat
    Ce-și plimbă pletele colace
    Prin lan de flori și câmp umblat.

    Pământul cere taină sfântă
    Și crai frumoși, tot din Pământ
    Nu raze-a nopții ce avântă
    Și au cu moartea legământ.

    Iubirea-i lacrimi de icoană
    Miraj frumos, trăit solemn
    Nu doar stecliri ca drept plocoană
    Stând strajă nopții, putred semn.

    Minunea vieții naște prunci
    Zglobii și rumeni în obraji,
    Nu viață veșnică atunci
    Stând singuri cerului ca paji.

    – Nu suntem trainici peste viață
    Nemuritori, ci oameni mici
    Iubim frumosul ce răsfață
    A noastră viață de calici.

    Nu suntem zei ce țin pe palme
    A nost Pământ precum sihaștri,
    N-aducem lumii lungi sudalme
    Și nici nu prigonim spre aștri.

    Ne ducem viața muritoare
    Doar între noi, fără râvnire
    Spre Universul tău cel mare
    Stimată Lună, fă-ți simțire.

    Te du napoi spre fund de Cer
    Și cată Astru drept pereche
    Să-ți șadă-n noapte efemer
    Speriat de tine ca de streche.

    – Dar… eu sunt Luna cea opacă
    Ce n-am egal din cârd de stele,
    Voiesc un crai și numai dacă
    Îl am al meu, plec printre iele.

    Pământul scarmăn să-l găsesc
    Chiar prunc de-ar fi să cresc din rod,
    Fără de el, n-am să trăiesc
    Alăturea al meu prohod.

    De-ar fi să cern tot ce ascunde
    A voastră glie, munții, marea
    De-ar fi să cat păduri ce-s scunde
    Cu raza mea să scutur zarea,

    Am să nutresc până m-oi stinge
    La suflet pământesc curat,
    Și ceară, glia va atinge
    Cătând flăcău ce vrea furat.

    Nu pot pricepe-a voastră fire
    De-a duce-o viață scursă-n rod…
    Când eu ofer o nemurire,
    Voi toți alegeți chin și nod!

    A Lunii raze se lungesc
    Tot spre adâncul pământean,
    Stejari și brazi, vârful blegesc
    Sub palul său de crud oștean.

    Covor de frunze scuturate
    Își vâră viața în Pământ,
    Ascund cu ele frici purtate
    Sub dinții reci suflați de vânt.

    Întinde Luna raze lunge
    Printre scheleți de pomi golași,
    Iar trupu-i rece-n sân… ajunge
    În codrii trainici, pătimași.

    Broboade albe se-nfiripă
    Pe pajiști reci sub tină unse,
    Luând toată viața sub aripă
    Cerând-o-n Cer de stele-mpunse.

    A valurilor ape stoarce
    Spuma furând, izvoare sec
    Din Cerul nalt, raza întoarce
    Și bulgări albi în jos întrec.

    Își rupe păru-n ciuda sorții,
    Feciori nu-s tocmai de găsit…
    Își plânge lacrimile morții
    Peste Pământul horopsit.

    – Ieșiți feciori de-mi închinați
    A voastre vieți spre nemurire!
    Porunca mea să ascultați
    De nu, periv-ați în umbrire.

    Vă las răgaz spre a gândi
    Până la noaptea viitoare,
    Căci îndărăt eu voi veni
    Să-mi iau tributul ce nu moare…

    Tribut ce-l fac al meu sortit
    Și Domnitor peste Cuprinsuri,
    Alături mie-n răsărit
    Să n-aibă grija de întinsuri.

    – Te du frumos în drumu-ți hău
    Să șezi în lumea ta cea bună,
    Căci pentru noi, hapsânul tău
    Nu ești decât o biată Lună.

    Nu ești a noastră viață lungă
    Nici Infinitul necuprins,
    Căci omului, i-a fost să-ajungă
    Pe trupul tău de neatins.

    Nu ești decât un praf de stele
    Ce viață n-are-n al său trup,
    Ci doară vânt de suflu-n vele
    Ce noaptea somnurile rup.

    Te du spre nemurirea ta
    Sezând stingheră-n dos de Soare,
    Căci toți flăcăi și crai de stea
    Aleg Pământul ce nu moare.

    Aici e viață, e iubire
    Și suflete frumoase, calde
    Sub Soare blând, găsim dosire
    Alegem rază să ne scalde.

    Tu ești doar moarte și năpastă
    Tronând cu ura-ți veșnic rea,
    Avem și noi o moarte-a noastră
    Ce n-am schimba-o pe a ta.

    De-ai cuteza să vii cu silă
    Și-n alte vremi să cați feciori,
    Să nu te-aștepți la noi de milă
    Și pregătită fii să mori!

    Ne lasă pașnici cu-al nost păcat
    Să ne domnim traiul bătrân,
    Tu ia doar morții ce-au plecat
    Căci vrednicii aici rămân.

    Domnește-ți Ceru-ntunecat
    Cu-atale raze moarte, reci
    Te vrem de-aici să fi plecat
    Cu vorbă bună-n zori să treci.

    Feciori sunt straja vieții noastre
    Și rod al pântecului crud,
    Nu bogăția lumii voastre
    Ce roua nopții o asud.

    Cu Astrele să-ți face prejur
    În norii tăi răzbiți de ploaie,
    Privește-ți Universul sur
    Și fii stăpână-n nopți șiroaie.

    Noi te primim să luminezi
    A noastre nopți drept călăuză,
    Frumoase raze să viseze
    Pe câmpuri galbene de spuză.

    Te-om venera ca far de noapte
    Și astru pal în neguri timpuri,
    A tale raze albe, coapte
    Vor dăinui spre lungi răstimpuri.

    Frumoasă Lună, arzătoare
    Noi te privim ca pe frumos,
    Nu-ți face viața târâtoare
    Ci las-o ca un vers duios!

    De ce nu lași popor să-ți vadă
    Doar felul tău frumos de-a fi?
    Nu fi pre noi doar o corvoadă
    Și o imagine-a muri…

    Ridică-ți trupul fermecat
    În largul nopții, stele plin
    Și-n locul tău nu fi lăsat
    Doar nostalgie și suspin.

    Lunatecii să te slăvească
    Cu ode, imnuri de iubire
    Și umbra ta să răcorească
    A lor romantică simțire.

    De vrei pereche-n negru hău
    Vei face veșnic cu Pământul,
    Și toată a lui, va fi al tău
    Pecete fi-vă legământul.

    A tale umbre, dulci nocturne
    Se vor intinde-n orice noapte,
    Din asfințit în zori diurne
    Când Soare scaldă raze scoapte.

    Pământul este-al tău fecior
    Ce-l cați cu patimă de zână!
    Iubește-i suflet de odor
    Și ține-l strâns de sfânta-i mână…

    Iubiți-vă ca doi fârtați
    Ce-ați plămădit din Univers,
    Și-n bezna nopții singuri stați
    Cetind frumosul vieții vers.

    Să-ți pleci ușor capul pe umăr
    Al său puternic și duios,
    A tale lacrimi mii în număr
    Să ude solul cel mănos.

    Născând doar viață și iubire
    Ați da doar crai să stea pe Cer,
    Iar raza ta de mântuire
    Va izvorî din efemer.

    Te venerăm cât vei străluce
    Pe stele, ape și Pământ
    Cu noi vei face drum de cruce
    Și-un veșnic darnic legământ.

    – Eu, m-oi retrage-n Cerul meu…
    Cuvântul tău de pământean
    Eu n-am să-l uit, căci viu mereu
    Am să-l păstrez an peste an!

    Ce caut eu… nu e ascuns
    Printre ființe muritoare,
    Dintr-o pricină am ajuns
    Să fiu stârnită-n răzbunare.

    Aleg Pământul drept iubire
    Nemuritor și el e parte,
    Cu pământean, dezamăgire
    Va fi ca scrisă dintr-o carte.

    Vom dăinui veci peste noapte
    Și Soare, naș va fi-n cunună
    El va lega cununi de șoapte
    Pământ fertil cu mândră Lună.

    Lumina mea stecli-va-n tihnă
    Peste Pământ, doar cu iubire
    Veghind a trudei voast’ odihnă
    Și drumul blând spre nemurire.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5