SEMNAL – CARTEA BOTOŞĂNEANĂ
MARIA MOISOIU – ,,LEGENDA SATULUI DE ALTĂDATĂ. POEME”

Autor, Ionel BEJENARU

Mari poeţi au ţinut să perenizeze legătura lor cu satul. Cu satul natal, cu satul copilăriei sau cu satul în genere. O face şi marele poet român Ion Pillat – „Nu sunt al lui, dar satul e în mine; / Trăieşte-n sufletu-mi cu toţi ai săi. / Simt cum mustesc în sângele din vine: / Copaci şi case, oameni buni şi răi” („Poetul”). Pentru mulţi, pentru foarte mulţi creatori, legătura cu satul devine o frumoasă şi necesară obsesie literară.

Maria Moisoiu încearcă să li se alăture la cartea sa de debut (Editura AGATA, Botoşani, 2011). Drept pentru care, dă timpul înapoi, la anii copilăriei, când – „În îngăduinţa lor, bunicii ne-ndemnau la poznele iertate, / la răsfăţare moderată, la alintările visate. / Se lăsau cuceriţi de micile nebunii, / transformân-du-se în minţi de copii” („Bătrânii”). Bunicii, copilăria sub aripa lor ocrotitoare sunt, la rândul lor, tot o frumoasă şi stăruitoare obsesie, versul poetei ducându-ne într-acolo. În fond şi cum se spune, lucru transpus în vers şi cântec românesc – „Şi nu e om (român) să nu fi scris o poezie…”, autoarea se aşează, negreşit, pe acest calapod. Cum ar putea rămâne deoparte Casa Părintească? Aşa că, „Pregătind masa, mama cu ochi vioi, / bucuroasă, se uita pe furiş la noi. / Îl privea pe tata cu înfăţişare de om tandru. / se alătura şi-o cuprindeam şi pe ea în cadru” („Scenă de dragoste părintească”). Referitor la ea, nostalgiile curg şi curg – „Şi azi, când casa părintească suferă de singurătate, / dăinuie tradiţia frumoasă de bună vecinătate. / Destul să te apropii de poartă, că vecinii doritori / intră să vadă imaginea lăsată de părinţii iubitori” („Vecinii”).

De la ţară natura se simte şi se vede mai clar şi mai bine, meritându-şi mai cu prisosinţă elogiul, idee care nu scapă autoarei, într-un ciclu al cărţii, „Natura mereu prezentă”. Îi dă curs într-o poemă dedicată „Bunei mele prietene Dana” – „Ce elogiu mai poate să fie / decât natura descrisă-n proză şi poezie. / În nufărul din lac şi-n verdele teiului / a lunecat şi strălucit luceafărul poetului” („Elogiu Naturii”). Apoi, legătura autoarei cu satul natal, plin de „Tradiţii, obiceiuri, mistere”, o exprimă tranşant însuşi versul său – „Planta sfântă, a creştinilor, busuiocul / i-a binecuvântat pe săteni cu norocul. / A dat numele satului Busuiceni, nume predestinat / întru credinţa iubirea şi sufletul lor curat” („Busuiocul”).

În mare, cam aceasta este cartea de debut a Mariei Moisoiu, o declaraţie sinceră de iubire, făcută satului natal, vechi sat românesc, născător şi dătător, la rându-i, de iubire. Sfios, timid, departe de tupeul multora, autoarea cutează la un debut literar liniştit, conştientă că lung este drumul către perfecţiune, darmite către cea absolută. Ţine să-şi aducă sieşi, satului şi cititorilor o ofrandă literară, „Legenda satului de altădată. Poeme”. Nu putem decât să-i răsplătim şi să-i încurajăm efortul acum, la început, acum; când are nevoie şi când trebuie, mai aşteptând-o.

BĂTRÂNII
de Maria MOISOIU

Cu imaginea tipărită-n istorie,
bătrânii satului, eroi cu titlu de glorie,
duceau cu demnitate povara vieţilor trecute.
Trăiau cu adevărul, iubirea şi credinţa la rang de virtute.

Bărbaţii aveau ceva dacic în port şi-n alură.
Îndreptau privirea mândră către cer, în bătătură
La-ntâlnire se opreau, îşi înfingeau toiagul în pământ
făcându-şi plecăciunea ca un jurământ.

Bătrânele cu-nfăţişare de maici, cu inimă bună
aveau faţa senină şi blajină.
Bunicile vindecătoare de suflete, naratoare
adunau pe toţi ai casei sub aripa ocrotitoare.

În îngăduinţa lor bunicii ne-ndemnau la poznele iertate
la răsfăţare moderată, la alintările visate.
Se lăsau cuceriţi de micile nebunii
transformându-se în minţi de copii.

Întâlnindu-i pe uliţe, prin sate
inima se-nmuia, se modela cu dragoste şi bunătate.
Ar fi vrut să-ţi spună multe din trecut
dar te lăsau cu-n dram de-nţelepciune cu-mprumut.

 Înconjuraţi de natură şi inimi iubitoare ca o comoară,
trecerea lor odinioară era mai uşoară.
Aura lor de bunătate rămânea ca o sfântă rugăciune
cu dorinţa să-ndrepte omenirea spre meleaguri mai bune.