Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Sensuri ale noţiunii de ,,topos” în lirica eminesciană (I)

În literatura de specialitate, alături de termenul de „topos poetic”, sunt utilizate şi alte structuri semantice care desemnează, referitor la creaţia eminesciană, acest concept: „sistem de simboluri” (în care sensibilitatea eminesciană descoperă cele mai fine „irizări de culori” şi „melodii ascunse” ale unui peisaj întotdeauna „asociat cu un sentiment al sublimului”, veşnic deschis spre orizontul nemărginit în care „simfonia naturii” şi „sentimentul culorilor” alcătuiesc un tablou fantastic)1 „forme şi structuri vizuale” (E. Papu), „figuri şi imagini” (M. Eliade), „structuri arhetipale originare”, „imagini arhetipale”, „fragmente-motive” (Zoe D.-Buşulenga), „motive poetice” (I. Em. Petrescu) etc., acestea alcătuind laolaltă un spaţiu magic – „uriaş sistem de conotaţii” (Zoe D.-Buşulenga), „cosmos viu” (M. Eliade), „reţea originală de arhetipuri” (N. Bomher), „o topografie mitică” a universului poetic eminescian (I. Em. Petrescu).
În opera eminesciană, termenul de „topos poetic” se identifică cel mai adesea cu imaginile ce compun cadrul natural; se vorbeşte astfel în critică despre „toposul magic al codrului”, „topos-urile sacre” legate de universul satului şi al codrului („Romanticul care din spaţiul cosmic, dintre cosmogonii şi apocalipse, s-a coborât şi s-a simţit acasă în sat şi în codru – în aceste topos-uri sacre în care, concentrată şi ocrotită, se află ţara […]” – Zoe D.-Buşulenga), „topos-ul mitic al pădurii”, lacul – „topos magic închis” (în „Călin – file din poveste” etc.); foarte adesea este utilizat termenul „motiv” (mai rar „fragment-motiv”) pentru a desemna elementele ce reprezintă aceste topos-uri, dar aria motivelor şi a temelor creaţiei eminesciene este mult mai cuprinzătoare.
Astfel, G. Călinescu identifică, sub genericul „teme romantice”: „facerea şi desfacerea”, „luna”, „lumile siderale”, „muzica sferelor”, „cristalul”, „regnul vegetal”, „straturile”, „mortul frumos, viul cadaveric”, „dublul”, „magnetismul”, „nebunia”, „geniul”, „femeia titanică”, „omul veşnic”, „speranţa”, „iubirea”, iar sub sintagma „cadrul fizic” – „somnul”, „visul”, „doma şi apa”, „zborul uranic”, „halucinaţii de timp şi spaţiu”, „erotica”, „Venera serafică” şi „cadrul psihic” – „germinaţia”, „geologia sălbatică”, „borealismul”, „flora”, „fauna”, „rusticitatea”, „arhitectura colosală”2.
Rosa Del Conte sintetizează printr-o cercetare analitică, într-o largă conexiune, teme şi motive eminesciene, insistând asupra simbolurilor acestora, asupra „stratificărilor mitice reflectate în anumite figuri de stil şi a valenţelor expresive” care conferă originalitate operei. Astfel, fără să abordeze „o clasificare rigidă”, ea identifică (în capitolul „Răsfrângeri ale tradiţiei culturale în câteva figuri ale limbajului eminescian”)3 următoarele teme ale „lumii eminesciene”: „aiontologia”; „naşterea – moarte”; „naşterea – suferinţă: patimă”; „sacralitatea moşneagului”, „câteva accepţiuni ale lui veac”; „barierele cerului şi barierele timpului”; „sfinxul pătruns de neînţeles”; „cifra”; „mirul”.
Precizând că „multitudinea motivelor” din opera eminesciană, face extrem de dificilă întocmirea unui catalog, Zoe D.-Buşulenga identifică o serie de motive care aparţin universului romantic, „al misterioaselor revelaţii, aşteptate cu înfiorare, într-o natură însufleţită”: motivul selenar, al nopţii, al lacului „ca topos magic închis, ca oglindă”, floarea albastră, luna, lacul, teiul, noaptea, motivul oniric, călătoria cosmică, îngerul, demonul, titanul, zburătorul. Asemenea unui poeta-vates, Eminescu readuce „din străfunduri iniţiatice”, „motive grave, fundamentale, legate de soarta cosmosului mare sau a celui mic”: motivul vârstei de aur, al insulei, al codrului, al cuplului, transfigurarea sufletelor, stingerea, micro şi macro-timpul, cosmogonia, apocalipsa.
Deşi ne poartă cu gândul la universul romantic, aceste motive „vin de mult mai de departe, din străvechile înţelepciuni tradiţionale, de la noi sau din foarte îndepărtate arii de cultură înrudite cu a noastră”.
De asemenea, o altă caracteristică a acestora este faptul că bogăţia şi diversitatea lor dezvăluie pe de o parte, „calitatea orizontului din care coboară”, dar şi unitatea de gândire ce îngemănează arii de cultură atât de diferite.
„Dar prin motive se mai relevă şi alte serii de corelaţii purtând mai departe, spre înrudiri expresive ale viziunilor artistice între poeţii aparţinând unor etnii diferite”. (Zoe D.-Buşulenga)4
Indiferent că lacul, luna, codrul, pădurea, teiul, salcâmul, floarea albastră, marea, izvorul, stelele, norii etc. sunt numite motive sau topos-uri poetice sau fragmente-motive etc., studiul acestora are o însemnătate deosebită, pentru că ele reprezintă „uriaşul mecanism viu” al universului poetic eminescian, „ce se desface curiozităţii analitice iscoditoare de taine ale creaţiei, în piese care palpită semnificând spre unitate” (Zoe D.-Buşulenga).
Studiul semnificaţiilor pe care acestea le au poate releva sistemul de corelaţii între aria de cultură tradiţională şi cea universală, între expresivitatea gândirii, a viziunii artistice autohtone şi cea aparţinând altor popoare, dezvăluind procesul devenirii noastre spirituale.
Alcătuind „uriaşul mecanism viu al universului poetic eminescian”, aceste „piese” strălucind de frumuseţe arată uimirii noastre „un uriaş sistem de conotaţii care îmbrăţişează viaţa omului şi a cosmosului în imagini arhetipale, de valoare universală şi în sonuri care dau limbii române vocaţia expresivă a limbilor sacre”, comunicând, prin această paradigmă de semnificaţii, o dublă vocaţie spre armonie şi unitate, „aceea pe care i-o insuflă calitatea de fragment faţă de totalitate, şi, pe de altă parte, aceea pe care i-o dă calitatea de conţinut a motivului exprimând mereu dizarmonia, pierderea, căderea dintr-o unitate primordială” (Zoe D.-Buşulenga).5
Prin raportarea la conceptul de spaţiu poetic privit ca sistem complex la a cărui configurare contribuie pe de o parte parametrii temporali şi spaţiali cu multiplele lor semnificaţii filozofice, iar pe de altă parte sentimentele şi viziunea eului liric, topos-urile poetice eminesciene uimesc prin coerenţa lor artistică, prin ineditul expresiei, prin frumuseţea încântătoare, misterul şi farmecul orizonturilor nemărginite ce se revelează necontenit privirii noastre.
Nici unul dintre elementele ce compun acest univers poetic nu e lipsit de o semnificaţie superioară, filozofică, pentru că în poezia eminesciană orice configuraţie spaţială respiră dimensiunea metafizică a gândirii marelui poet:
„În preajma lui Eminescu, spiritul uman respiră aerul marilor concepte şi începe să privească în jur de la etajul superior al ideii”. (Eugen Simion)6
Astfel că, Eminescu nu poate fi privit doar ca un „poet al naturii”, al frumuseţii ei exterioare:
„Eminescu nu este, cum se zice de obicei, un poet al naturii, un iubitor al decoraţiei vegetale, sau e departe de a fi numai atât”; (G. Călinescu)7
iar imaginile ce compun acest univers, privite doar ca simple elemente de ornament, în absenţa perspectivei metafizice şi a viziunii sale artistice, ar alcătui un cadru natural sărac:
„Eminescu nu e nici măcar un descriptor, şi toate imaginile lui, puse laolaltă, ne dau o natură mai degrabă săracă”. (G. Călinescu)8
Astfel că, natura privită în ipostaza ei de dimensiune spaţio-temporală devine în opera eminesciană o „entitate metafizică”, „materia în veşnică alcătuire, iar elementele ce o compun sunt, nu fenomene, ci „idei, divinităţi” (fenomen e doar omul, pentru că doar el este supus trecerii ireversibile a timpului):
Natura e o entitate metafizică, e materia în veşnică alcătuire, codrul, marea, râul luna fiind speţe, idei, divinităţi, fenomen apărând doar omul, care nu are nici o intervenţie în desfăşurarea numenilor, suferind numai rotaţia.” (G. Călinescu)9
Mai curând, Eminescu ar putea fi numit „poet al spaţiului” (Zoe D.-Buşulenga), „al marilor depărtări cosmice” (E. Papu), pentru că, oricât ar părea de limitat sau de concret configurat un colţ de natură, perspectiva infinitului, viziunea cosmică a poetului îl metamorfozează într-un spaţiu metafizic, ale cărui semnificaţii pot fi înţelese numai dacă acesta este privit din acelaşi unghi, prin prisma aceleiaşi viziuni poetice care i-a dat viaţă.
Ipostazele eminesciene ale naturii sunt de aceea multiple, iar opera sa (deschisă mereu altor interpretări) relevă uneori „titanica sete de frumuseţe” a poetului demiurg ce înnobilează prin gândirea şi sensibilitatea sa metafizică orice colţ al universului, alteori „tentativa continuă de a cosmiciza spaţiul”, născută din „instinctul creator, demiurgic”, din dorinţa de a da viaţă oricărui spaţiu inert, de a crea in-creatul prin „originalitatea, ineditul, forţa creatoare”10 a geniului său poetic.
Alteori descoperim în paginile creaţiei lirice eminesciene o autentică „viziune arhitectonică” (Zoe D.-Buşulenga) a poetului – Amphion ce construieşte în imaginaţia sa peisaje „transcendente” (G. Călinescu), fantastice situate în inima pământului, sau labirinte arhitecturale subacvatice, ori închipuie minunile de gândire şi simţire umană care au uimit odinioară lumea întreagă, iar astăzi dorm triste şi tăcute în chip de ruine – vechile cetăţi ale Antichităţii – toate, spaţii ce uimesc prin „arhitectura” lor originală, „colosală” (cum o numeşte G. Călinescu) şi care comunică de fapt continua aspiraţie a omului spre libertatea absolută a cunoaşterii tainelor universului.
Natura există însă în poezia lui Eminescu şi în   ipostaza de peisaj (înţeles, conform esteticii assuntiene, ca „finitate deschisă către infinit”).
Dar sintagma „peisaj eminescian” are în literatura română o conotaţie aparte, pentru că în opera marelui poet, „fantasticului i se asociază vibraţia sentimentală”11. Eminescu descrie în opera sa nu simple peisaje, ci adevărate „paradisuri terestre”12,
„în descripţia cărora Eminescu a pus mult din fantezia lirică, din sensibilitatea lui organizată în aşa chip, încât înregistrează irizările de culori şi melodiile ascunse ale peisajului: simfonia naturii şi sentimentul culorilor, pe care receptaculele fine ale romanticilor le-au descifrat înainte de simbolişti”. (Eugen Simion)13
În studiul său asupra universului prozei eminesciene, criticul literar Eugen Simion subliniază ideea de spaţiu poetic fascinant, unic prin semnificaţiile sale; pentru aceasta, utilizează termenul „paradis”, identificând astfel diferitele ipostaze cosmice ale acestuia.
Există (dar nu numai în proza lui Eminescu, ci şi în poezia sa), un „paradis terestru”:
În Cezara, viziunea paradisului terestru e în tot momentul proiectată în oglinda iubirii şi a morţii.”;
unparadis al gheţurilor”:
Nostalgia lui [Toma Nour] de puritate găseşte o împăcare în paradisul gheţurilor lui Odin, într-o zonă, deci cristalină.”;
unparadis selenar”:
,,Ca şi paradisul selenar din Sărmanul Dionis, paradisul polar ar părea pustiu, dacă n-ar face posibilă realizarea erotică.”
Alteori este utilizat un sinonim al termenului „paradis” – „Eden”:
,,Lumea gheţurilor, la care aderă spiritual creatorul din Odin şi poetul şi care fascinează pe Toma Nour e, mai mult decât aceea a lacului şi a mării o infinitate de cuburi de cristal, un Eden alb, populat de blânde zâne şi de înţelepţii omenirii”. (Eugen Simion)14
G. Călinescu vorbeşte despre „peisajele transcendente”15 uimind prin transparenţă şi lumină, în care „arhitectura lui Eminescu depăşeşte închipuirea basmului”, iar Rosa Del Conte subliniază frumuseţea edenică a „peisajului cu rezonanţe muzicale”, a „peisajului arhaic transfigurat” într-o adevărată „patrie a dorului”. Zoe D.-Buşulenga descoperă în paginile liricii eminesciene „peisaje exprimând titanica sete de frumuseţe şi plenitudine revărsate în creaţie”, sau „peisaje expresioniste” care exprimă tragismul existenţei umane (ca în „Melancolie” spre exemplu). De asemenea, Edgar Papu remarcă ineditul unei pagini din creaţia eminesciană în care este descris „unul din rarele peisaje de iarnă” în care eul liric comunică sensibilităţii noastre „cea mai completă şi cea mai exactă undă de impresii” pe care ne-o transmite atmosfera acestui peisaj hibernal (descris la începutul poemului „Ursitorile”). Vigoarea detaliului, perspectiva cosmică, planurile îndepărtate sau apropiate în care sunt proiectate topos-urile poetice care alcătuiesc aceste peisaje sunt câteva din atributele expresivităţii artistice a operelor.
Un alt Eminescu – „poet al departelui”, al tristeţii metafizice, descoperim în pagini care impresionează printr-o anume „facultate transgresivă în străbaterea spaţiilor şi a erelor”, prin capacitatea de a intui „orbitele cele mai îndepărtate şi mai pierdute ale timpului şi ale spaţiului” (E. Papu). Un Eminescu ce priveşte orizontul cosmic „foarte de sus şi foarte de departe” (T. Vianu), de la înălţimea superioară a viziunii metafizice a poetului veşnic contemplând „traiectul marilor depărtări cosmice” (E. Papu) către care se îndreaptă întotdeauna sufletul încărcat de „dorul” de a se elibera de propriile limite impuse de o existenţă efemeră, supusă trecerii şi devenirii legilor universului:
„El nu-şi proiectează, însă, numai ochiul acolo, ci întreaga fiinţă, profilată, prin însăşi structura ei, pe unda marilor depărtări”. (E. Papu)16
Alteori, natura eminesciană uimeşte prin poezia pământului mitic, atemporal, uitat printre „pădurile de basme”, „codri fără căpătâi” şi „stânci cărunte”, scăldat de „izvoare-nflorite”, de fluvii sclipitoare străjuite de „ţărmii pline de flori” atât de frumoase, încât „par a fi stele topite” – adevărată Arcadie în care seara răsună poezia doinelor în chip de sunet de bucium:
„Sara pe deal buciumul sună cu jale
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale…”,
(„Sara pe deal”)
sau de „corn de aur”:
„Câte-odată-n corn de aur ei răsună-n depărtare,
Trezind sufletul pădurii, codrilor adânci cântare”
(„Memento Mori”)
Înzestrat cu o autentică „vocaţie edenică”, poetul desenează, transfigurând magic orice dimensiune a realului, spaţii arhaice vibrând de rezonanţele muzicale ale unui timp imemorial – adevărată „patrie a dorului” (Rosa Del Conte) spre care gândul eminescian se întoarce pentru a căuta frumuseţea acelui „ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este / Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii”.
Întotdeauna însufleţite de sentimentele poetului („subiectivitatea interioară” fiind, în concepţia hegeliană, „adevăratul izvor al liricii”), aceste spaţii poetice surprinse în diferitele lor ipostaze sunt urzite din „figuri şi imagini în care divinitatea, perfecţia, puterea, beatitudinea sunt solidare de o durată infinită” (Zoe D.-Buşulenga).17
Privite din această perspectivă, topos-urile poetice devin în lirica eminesciană adevărate obiecte de contemplaţie estetică, elemente componente ale unei „entităţi metafizice”, ale căror multiple semnificaţii au rămas, până la Eminescu, nedescoperite în plenitudinea şi complexitatea lor. Citindu-i opera din această perspectivă, avem sentimentul că descoperim o „terra incognita” în care astrele, codrii, apele – toate topos-urile poetice care o alcătuiesc – au o semnificaţie aparte pe care numai Eminescu – ar fi putut-o da acestui univers:
„Întocmai ca şi Camoens, Eminescu a încorporat o vastă şi sălbatică terra incognita şi a transformat în valori spirituale experienţe considerate până la dânsul ca lipsite de semnificaţie”. (M. Eliade)18

(va urma)

Liliana Şerban, Târgovişte
___________________
1. Eugen Simion, Proza lui Eminescu.
2. George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu.
3. Rosa Del Conte, Eminescu sau despre Absolut.
4. Zoe D.-Buşulenga, Mihai Eminescu. Creaţie şi cultură.
5. Idem.
6. Eugen Simion, Prefaţă la vol. „Poezii – M. Eminescu”.
7. George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu.
8. Idem.
9. Idem.
10. Zoe D.-Buşulenga, op.cit.
11. Eugen Simion, Proza lui Eminescu.
12. Idem.
13. Idem.
14. Idem.
15. George Călinescu, Idem.
16. Edgar Papu, Poezia lui Eminescu.
17. Zoe D.-Buşulenga, op.cit.
18. Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Haşdeu.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5