ARHAEUS-mit eminescian

Scris de Haralambie HOLIC, 3-XI- 2012, Iași

Cum Eminescu este un univers deschis și, mai ales, stimulat de convingerea că, pentru noi, eminescianismul trebuie să rămână o religie, așa cum simțea Nicolae Iorga încă de la începutul veacului trecut, ne permitem câteva considerații pe marginea unor texte eminesciene.

Abisul eminescian își alimentează fascinația dintr-o energie pulsatorie, asemeni celei cosmice. După un secol și pătrarul său de la dispariția poetului, s-au conturat diverse etape ale modului cum au fost decodificate profunzimile gândirii sale.

Titu Maiorescu a impus și cotemporanilor și posterității, printr-o profeție mai mult decât biblică, genialitatea lui Eminescu-de fapt mitul eminescian-dintr-o cunoaștere directă, imediată a profilului poetului, formați fiind amândoi în aceleași spații culturale. Acea genială previziune pe care timpul a înnobilat-o prin felul cum s-a adeverit și despre care Geo Bogza susținea că nu trebuie să lipsească din niciun spațiu unde se vorbește despre Eminescu:,, Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești.”

După o jumătate de veac, George Călinescu, de la înălțimea culturii sale enciclopediste, luminează profunzimile demiurgice ale spectrului eminescian, urmărind și decodând hățișurile geniului și ale nebuniei creatoare. Fără Călinescu, am fi rămas cu percepția unui eminescianism comun. Călinescu însuși, cu toate strădaniile de a-l menține pe poet în spațiul teluric, al omenescului, alunecă în abis și legendă, proiectându-l în fantastic prin ultima imagine din monografie: ,, Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.“

Mai aproape de noi, Constantin Noica și Ioan Negoițescu dau rafinament și strălucire diamantină adâncimilor descoperite de Călinescu și-l așează pe poet printre marii gânditori ca ,,Omul deplin al culturii românești.”

Puși în fața textului eminescian, din perspectiva lui C-tin Noica, cel din ,,Sentimentul românesc al ființei” și ,, Eminescu, sau gânduri despre omul deplin al culturii românești”, descoperim un nou Eminescu, -creator de mit și de fragment de sistem filosofic. Archaeus a devenit mitul lui Mihai Eminescu. Deși Archae nu este invenție eminesciană ( el este aristotelic și a ajuns prin Schopenhauer la Eminescu), poetul i-a dat maximum de generalitate-ontologia ontologiilor. C-tin Noica găsește în opera eminesciană argumente pentru Archaeus- existență fără realitate- rațiunea raportului unei situații reale cu materia ei, principiul intim al realităților.

Prologul speculativ, de esență kantiană, din nuvela ,, Sărmanul Dionis” (pentru că la ea ne vom referi în mod special), privind relativitatea adevărului, în care lumea cu evenimentele ei este modul eului propriu, pregătește scenariul inițiatic pentru Dionis, într-o complicată ipostază de Archaeus:,,Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă…În faptă, lumea-i visul sufletului nostru…”

Speculațíile filosofice se completează cu acte de vis și magie, realizând planurile real și fantastic ale nuvelei. Dionis, romanticul metafizic, dotat cu raționalitate pură pentru a penetra esența divină, manifestă atitudine faustică, urmărind trecerea din conștiința individuală-Dionis-Dan- Zoroastru-în permanența integratoare-Archaeus.

Ipostaza lui Dan este segmentul dramatic al nuvelei. Acesta, dotat cu scânteie demiurgică, încearcă existența dintre creat și increat în spațiul edenic selenar – visul din vis – : ,,…Oare fără să știu nu sunt eu însumi Dumne…” Eternul dor de veșnicie al omului îl face pe Dan să uite că nici omul, nici îngerii nu au acces la esențele divine, și atunci trăiește drama izgonitului din Rai. Sărmanul Dionis trăiește drama limitei accederii umane. Încă o dată se revine la antinomiile kantiene: aparență / esență. Lucifer eșuează în metamorfoza umană (Eros,vezi Luceafărul- Cătălina), Dionis în cea cosmică(Logos).

C-tin Noica intuiește că Eminescu vede în nereușita personajului, în această inițiere ratată, jignirea lui Archaeus.
Din perspectiva estetică:
-trecutul: realitatea fantastică,
-prezentul: realitatea-realitate,
-viitorul: realitatea din vis, refac ordinea mitică: Dionis-Dan-Zoroastru-Archaeus.

Este drumul de la adevărul relativ (aprioritatea kantiană), către realitatea adevărată(Archaeus). Eminescu descoperă încă de la începutul creației sale identitatea eurilor, adâncind temeiul ființei până la concept, prin constatarea că în fiecare om se-ncearcă spiritul universului (Archaeus):
,, În orice om o lume își face încercarea.
Bătrânul Demiurgos se opintește-n van;”