•           Abordat și ischitit de Gabriela Lupu, tot prin Formula As, nr.1561, despre scriitorul MANUEL VILAS aflăm, cum spune reportera, „este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați  scriitori spanioli contemporani”, are o carte, un roman intitulat „În  toate a fost frumusețe”, care este tradusă și în România, este „cea mai bună carte a anului 2018”, „un fel de manual al doliului, un îndreptar care încearcă să ne învețe cum să facem față durerii pierderii celor dragi, cu înțelepciune, dar și cu un  strop… de umor”. „Un roman dureros de frumos” , zice Gabriela Lupu.
•         „În  toate a fost  frumusețe”, Manuel Vilas spune că „moartea este ceva „legal”, „nu ar trebui, oare, ca moartea să fie, de fapt, mai curând ilegală, doar este împotriva vieții” pe care ea, moartea o curmă ?!, întrebare a Gabrielei,  care orice om și-o pune!
•          Și aflăm de la autor sensul ironic al zicerii: „- Sigur că e o ironie  la mijloc…pentru că, moartea e certificată de stat, te ajută să mori mai liniștit. Poți, în sfârșit, să te odihnești… legal. Statul nu mai are nimic să îți mai ceară. Individul  care are certificat  de deces emis și parafat de către stat nu trebuie să se mai trezească să mai meargă la muncă. Gata. Poate dormi liniștit. Sau poate trăi liniștit în altă lume.Așa că, într-un fel, e bine să fii mort, că măcar atunci statul te lasă în pace. Plus că nu mai ai facturi. Te lasă în pace și doctorii, și companiile de telefonie mobilă, și Martorii lui Iehova,, care îți bat la ușă în cele mai nepotrivite momente, nu mai trebuie  să îl mai vezi  pe Putin la televizor, nu mai trebuie  să suferi că lumea asta e plină de nedreptate… Ce  ar fi ca, la un moment dat, să le spunem policienilor: „Băi, băieți, ce ați face voi dacă noi toți am fi morți? Nouă, sigur, ne-ar fi mai bine fără voi!”
•             Șocant este în romanul în discuție faptul că se spune că cei rămași reușesc să comunice cu părinții care între timp au murit, mai bine decât aunci când ei erau în viață, cum fac asta?, întrebare la care răspunsul îl dă autorul, Manuel Vilas, referindu-se la sine: „Părinții mei sunt persoanele  care m-au iubit cel mai mult în viața asta”,,, cu o dragoste necondiționată. Acest  tip de dragoste nu există decât dinspre părinți spre copii. Dar nu și dinspre copii  spre părinți,  un tată sau o mamă și-ar da viața pentru copiii lor, dar copii  nu ar face  acest sacrificiu pentru părinți. Este o lege biologică, un mister al vieții…
•          „Dragostea părinților pentru copii este, cred, singura formă de iubire autentică”, cum „ moartea părinților   v-a făcut vizionar”,  cum se manifestă starea de vizionar?  e complicat de explicat, dar important este să se cunoască, „moartea persoanelor importante din viața noastră ne face nu doar să ne gândim la sensul vieții, ci ne ajută să și privim un pic „dincolo”. Cei dragi nouă, plecați  deja,  ne transmit niște mesaje de dragoste de dincolo, pe care poate nu le înțelegem, dar le simțim”.
• -Vorbiți mult în romane despre iubire. Ce este iubirea, de fapt, pentru dumneavoastră?
•  -Dragostea părinților pentru copii este, cred,singura formă de iubire autentică. Să dai, fără să aștepți nimic în schimb.
• -„În orice dramă este și un pic de comedie” afirmați undeva. Există umor în orice?
• -Da, absolut.  Dacă te preocupă doar durerea, nu vei mai observa umorul. Dar el există peste tot. Umorul înseamnă inteligență, înseamnă cunoaștere, este o formă înțeleaptă de a înțelege viața. Umorul explică viața. Nu poți înțelege viața dacă nu ai umor. Și dacă vrem să fim – dacă nu chiar fericiți, dar măcar mulțumiți –  trebuie să nu dramatizăm lucrurile. Oricât de greu de crezut ne poate părea în egoismul  nostru, suferința noastră nu este cea mai mare din lume. Există mereu oameni cu mult mai nefericiți. Dar nici nu trebuie să dramatizeze lucrurile. Pentru că vor fi mereu alții mai nefericiți ca ei. Doar dacă avem  umor, chiar și umor din ăsta negru, vom putea fi salvați.
• -Până la urmă, cum e bine să trăim, gândindu-ne la  viață sau la moarte?
• -Trebuie să știm că suntem  ființe trecătoare. Viața nu e pentru totdeauna.
• -Și, tocmai de aceea trebuie să ne bucurăm de ea, nu?
• -Absolut. Dar ni se dă timp. Pentru că îmbătrânirea este, de fapt, o formă lentă de împrietenire cu moartea. O luăm ușor. Probleme cu oasele, cu inima, devenim fragili, viața dispare puțin câte puțin. Să te împuținezi ușor și liniștit, fără  prea multă durere, este cea mai tandră formă de a muri. Moartea violentă  e o tragedie. Dar plecarea lentă, calmă, e bună.
• -În carte scrieți că părinții dvs. au îmbătrânit diferit. Mama, mai greu decît tata.
• -Mama mea nu a acceptat ideea de îmbătrânire și de asta suferea nespus. Iar cremele indecent de scumpe pe care le cumpăra nu au ajutat-o deloc. În societatea actuală, îmbătrânirea femeilor nu este privită la fel  cu îmbătrânirea bărbaților. Un bărbat de 70 de ani nu este considerat bătrân, dar de cele mai multe ori, o femeie de 60 de ani nu își mai găsește un serviciu. Din punctul  de vedere al  guvernelor, îmbătrânirea  femeilor nu este egală cu  cea a bărbaților.
• -„Omul trăiește aproape întreaga viață luptând cu sărăcia”, scrieți, ce înseamnă lupta cu sărăcia?
• -Cu toții muncim pe lumea asta pentru că  ne panichează  ideea de sărăcie. Să nu avem bani să ne plătim ratele, să nu avem o casă, să nu avem ce mânca, toate aceste griji ne  paralizează. Toată copilăria mea am crescut cu spectrul sărăciei deasupra capului. Era o spaimă constantă. Vin dintr-o familie  săracă și am în ADN teroarea de sărăcie. Mi-e frică și azi să nu mor flămând. În proviziile pe care le fac mereu sunt mama și tatăl meu, cei cumplit de săraci. Copiii mei îmi spun mereu: „Tată, relaxează-te, că nu vei muri de foame”. Dar eu nu mă pot abține. Dacă mă duc la un restaurant și văd oamenii că nu mânâncă tot din farfurie, mă apucă furiile. Corect ar fi, ca dacă nu mănânci tot la restaurant, să iei  ce rămâne acasă, dar în Spania, pentru că sunt mulți nou îmbogățiți, se consideră rușinos să îți iei mâncarea la pachet. Îmi vine să le spun:„Băi, nesimțiților,  vouă vă trebuie un război sau un cataclism ca să realizați cât de importantă este  mâncarea!”. Sigur că astea sunt traume  din copilărie. Copiii mei îmi mai spun și:„Tati, nu mai e nevoie să mergi cu autobuzul. Ai  destui bani cât să îți permiți un taxi!”. Dar eu mă simt vinovat  când fac asta.  Pentru că părinții mei nu și-au permis niciodată în viața lor un taxi. Aveam o mașină care pentru tata era ca un membru al familiei și pe care o proteja, o punea mereu la umbră. Cred că pentru mine stabilitatea financiară e ca umbra pentru mașină a tatălui meu. Ce să mai spun?  Sunt un copil venit din foame. Ca mulți dintre  oamenii de azi și din toate timpurile, de fapt. Cred că teroarea  de sărăcie este de fapt, frica atavică de foame. În afară de câțiva aristocrați, pe lume au trăit doar fermieri, muncitori, negustori, oameni care au muncit pentru a trăi. Și toți s-au trezit dimineața și s-au dus la muncă, nu de plăcere, ci din necesitate. Pentru că trebuia să lupte cu sărăcia. De aceea  mi se pare o lipsă de moralitate să arunci mâncarea.
• -Vreme îndelungată ați fost profesor, de ce ați renunțat? Îl chestionează Gabriela pe Manuel Vilas, autorul cărții „În toate a fost  frumusețe” și iată răspunsul: „Scopul profesorului ar trebui să fie ca orele de predare să se transforme în bucurie.Școala  să fie o binecuvântare. Elevul să fie fericit. Din păcate, eu am învățat la o școală catolică, unde accentul  se punea pe o disciplină de fier, și  megeam cu groază la școală. Ca să fiu sincer și să vorbesc, mai puțin elevat, făceam pe noi de frică atunci  când intra profesorul în clasă. Din păcate, învățământul de azi, fie el și laic, nu diferă prea mult de vremurile acelea. Sigur, e importantă disciplina, nu spun că nu, dar elevilor trebuie să le placă școala, să învețe cu drag. Starea  de bine a elevului nu interesează însă pe nimeni în sistemul de învățământ. Să fii profesor e o chestie de vocație, este o misiune aproape sacră.  Dar prea puțini dintre cei care conduc sistemul iau în calcul acest lucru”.
•            Se subînțelege, nemaiîntâlnind cerințele enumerate, Vilas nu mai este profesor, este scriitor, și unul dintre cei mai cunoscuți, cum am spus la începutul prezentării persoanei.
•              Cât despre moarte, tema romanului lui, managerierea  pierderilor celor dragi, ca și a iubirii, pierderile în general, trebuie făcută „cu durere în suflet, dar cu multă dragoste și cu un strop de umor”, exact  cum procedează Manuel Vilas.

Păreri despre Om și Cartea lui, despre viață, culese și postate în Antologii de Ion n. Oprea, Iași, 25 martie 2023