Alexandru (Sașa) A. I. Cuza s-a născut în anul 1862, la București și a murit la 17 martie 1890, la Madrid, în timpul unei călătorii în Spania, din cauza unei tuberculoze acute. A fost înmormântat la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” de lângă Palatul Domnesc din comuna Ruginoasa, plasa Siretul de Sus, județul Suceava (astăzi, în județul Iași). A fost cel mai mare dintre cei doi fii nelegitimi ai domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care i-a recunoscut și adoptat, și ai prințesei Elena Maria Catargiu (căsătorită Obrenović). Fire flegmatică, lipsită de voința și ambiția tatălui său, s-a născut cu o malformație congenitală la inimă (miocardită cronică). În luna septembrie 1889, s-a căsătorit cu prințesa Maria Moruzi, dar nu a avut copii. Și-a făcut studiile la Universitatea din Paris și a fost membru al Partidului Conservator.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).
Despre scurta căsătorie a fiului nelegitim mai mare al lui Alexandru Ioan Cuza și urmările ei, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 23 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, care au fost destinele celor doi fii nelegitimi ai primului domnitor al Principatelor Unite?
– Bunătatea atât de cunoscută a Doamnei Elena Cuza n-a fost răsplătită niciodată; dimpotrivă, parcă un blestem providențial măcina, încet și sigur, familia Cuza. La 15 mai 1873, se stinsese, departe de țară, la Heidelberg, în Germania, soțul său. Rămasă în țară, ea veghea asupra celor doi fii adoptivi, Dimitrie și Alexandru, cu speranța de a duce mai departe numele lui Cuza. Dar n-a fost să fie așa. Pe când împlinise 25 de ani, fiul cel mai mic, Dimitrie, cunoscuse, la Paris, o franțuzoaică de moravuri ușoare, cu care ținea morțiș să se căsătorească. Firește, la un asemenea mariaj Elena Cuza s-a împotrivit din răsputeri, fiindcă reputația familiei ar fi fost umbrită. Înfuriat, tânărul s-a sinucis la 21 octombrie 1888, împușcându-se în cap în camera sa din palatul de la Ruginoasa. Vestea aproape că a doborât-o pe mult încercata doamnă. Îi mai rămânea o singură speranță: fiul cel mai mare, Alexandru, asupra căruia își revărsa toată dragostea de mamă. Îl îndemna să se căsătorească, deși el avea o gravă boală de inimă și, pe deasupra, era și impotent. Doamna Elena visa ca viitoarea noră să fie sănătoasă și dintr-un neam ales, însă destinul a decis cu totul altfel.

– Detaliați, vă rog, relația lui Alexandru.
– În dimineața zilei de 2 octombrie 1889, într-o miercuri, Alexandru a sosit cu trăsura de la Roznov, moșia domeniului Roznovanu. Agitat, a intrat în camera mamei sale și i-a spus, în franceză, că s-a hotărât să se însoare cu Maria Moruzi. Elena Cuza știa multe lucruri despre ea – în marea majoritate, nu foarte bune. Era strănepoată a fostului domn fanariot Constantin Moruzi, care poruncise decapitarea, la 18 august 1778, a lui Ioniță Cuza, străbunul soțului ei. Își spunea Principesa Moruzi de Galatzy și era mult mai în vârstă decât Alexandru, care o cunoscuse prin Ulea, vicleanul ei om de afaceri. Doamna Elena nu s-a opus căsătoriei, dar a vrut mai întâi să cunoască fata, pentru a-și spune, apoi, părerea. La câteva zile, pe când se plimba pe aleile străjuite de tei ale palatului de la Ruginoasa, a sosit în fugă fratele ei, Dumitru Rosetti, care i-a anunțat… logodna celor doi! Elena a rămas descumpănită. Într-adevăr, Alexandru era orbit de dragoste. N-a trecut mult și el s-a căsătorit, iar, după numai o săptămână, și-a făcut testamentul, prin care a lăsat întreaga sa avere soției, iar uzufructul acesteia – mamei sale. Avutul Cuzeștilor o obseda pe noua doamnă Maria Cuza și, de aceea, l-a îndemnat pe soțul său să-și redacteze atât de precipitat dispoziția testamentară. Nu după multă vreme, i-a propus să facă împreună o călătorie în Spania, deși boala lui de inimă nu-i permitea un efort îndelungat. La numai șase luni de la căsătorie, cuplul se afla undeva în apropierea Madridului, când lui Alexandru i s-a făcut rău. Elena Cuza a aflat că acesta își trăia ultimele zile și, la 14 martie 1890, a plecat din Botoșani spre Madrid, cu speranța că-l va mai prinde în viață. Ajunsese aproape de granița Spaniei, când o depeșă trimisă de fratele său Theodor Rosetti i-a vestit moartea prințului, îndemnând-o să se întoarcă. Trupul neînsuflețit al lui Alexandru a fost readus în țară de Sebastian Moruzi, fratele Mariei. Ceremonia înmormântării prințului a avut loc lângă palatul de la Ruginoasa; când sicriul a fost coborât în criptă alături de tatăl și de fratele său, Elena Doamna și întreaga asistență au fost zguduite de durere. Și, totuși, cineva încerca să-și ascundă satisfacția; era chiar proaspăta văduvă, Maria Cuza, alături de care fratele ei Sebastian se simțea fericit. Întreaga avere a familiei Cuza intrase pe mâinile lor.

– Ce a urmat după aceea?
– Nici n-au apucat să se ofilească florile pe mormântul lui Alexandru, când Maria i-a adus la cunoștință Elenei Cuza existența testamentului. Ea nu știa nimic în acest sens și, foarte emoționată, i-a răspuns că, „orice ar conține acesta, este un lucru sfânt pentru ea, care întotdeauna s-a considerat un simplu depozitar al averii prințului Cuza.” Apoi, a adăugat că „se va retrage la dânsa acasă înainte de deschiderea testamentului” și a plecat imediat la Iași. La citirea documentului, s-a constatat că Alexandru îi lăsase soției toată averea, iar mamei sale îi revenea doar o rentă anuală de 50.000 de lei. Îndurerată, Elena a părăsit pentru totdeauna Ruginoasa, loc atât de scump ei. O asemenea nedreptate nu putea rămâne fără urmări; i s-a propus atacarea testamentului, dar ea a renunțat, „nedorind târârea numelui lui Cuza Vodă înaintea tribunalelor”. Maria n-a stat prea mult pe gânduri să-l jelească pe nefericitul ei soț; apariția inginerului Ionel I. C. Brătianu la Ruginoasa, unde conducea lucrările de reparare a șoselei, a fost momentul pentru a începe o nouă viață. Avea palat, moșii și bani, doar dragostea îi mai lipsea. Ionel n-a stat prea mult pe gânduri și s-a aruncat în patul princiar de la Ruginoasa. Dacă, la început, legătura era, cât de cât, ascunsă, după doar câteva zile a devenit publică. Ionel gusta din fructul dulce al plăcerii, dar uitase cu desăvârșire de consecințe. Într-o seară, pe capul lui căzu trăsnetul: Maria l-a anunțat că vor avea un copil. Însă el nu era dispus să se căsătorească cu ea și, disperat, a încercat să scape de a fi soțul unei femei pe care nu o dorea; una e să ai o aventură și alta e să stai o viață întreagă lângă cineva pe care nu-l iubești. Dar lucrurile se complicau din ce în ce mai mult. Într-o zi, fratele Mariei, Sebastian, i-a spus că nu mai suporta să o vadă plângând și că, dacă Ionel nu o va lua în căsătorie, îl va provoca la duel. În fața acestei situații, Brătianu a apelat la praviliștii vremii; dintre ei, un oarecare Lămășanu i-a propus să facă un compromis: să se căsătorească cu ea civil și religios în aceeași zi și să recunoască, astfel, copilul, iar, după 12 ore, să divorțeze. După îndelungi dezbateri, Maria, oftând, a acceptat soluția, devenind doamna Brătianu pentru numai o zi, iar fiul lor, nimeni altul decât viitorul istoric Gheorghe I. Brătianu, urmând a deveni la maturitate proprietarul domeniului. Doamna Elena Cuza a mai trăit până la 2 aprilie 1909, fără a mai călca la Ruginoasa, locul unde a întâlnit iubirea și mărirea, dar și ura și deznădejdea.

Florin Bălănescu