Elena Cuza (născută Rosetti) a venit pe lume la 17 iunie 1825, la Iași, Moldova și a murit la 2 aprilie 1909, la Piatra Neamț, județul Neamț, România, fiind înmormântată în satul Solești, comuna cu același nume, județul Vaslui. A fost căsătorită cu Alexandru Ioan Cuza și a avut cinci copii adoptivi – cei doi fii nelegitimi ai acestuia și cei trei orfani ai surorii ei Zoe. A urmat studii particulare și vorbea fluent limbile română, franceză și germană. În calitate de Înaltă Doamnă a României, a contribuit la opera reformatoare a Domnului Unirii, fiind inspiratoarea legii instrucțiunii publice și o susținătoare energică a înfăptuirii reformei agrare. Și-a dedicat întreaga viață și avere acțiunilor caritabile, patronând Azilul de Copii „Elena Doamna” de la Cotroceni și înființând Spitalul de Copii „Caritatea” (Spitalul de Urgență de mai târziu) din Iași, unde a lucrat benevol ca infirmieră. A împărtășit cu stoicism exilul soțului ei și, după moartea acestuia, în anul 1873, la Heidelberg (Germania), i-a păstrat amintirea cu devoțiune. În memoria sa, au fost editate, între altele, volumele „Doamna Elena Cuza – Un destin pentru România”, de Aurica Ichim, Mircea Ciubotaru și Sorin Iftimi (2011), „Principesa Elena Cuza – Corespondență și acte. 1840-1909” (2020) și „Doamna Elena Cuza”, de Lucia Borș (2022). În diverse orașe ale țării, mai multe instituții și străzi îi poartă numele și sunt amplasate busturi și statui ale sale, precum și plăci comemorative. Poșta Română a tipărit emisiuni filatelice cu chipul ei, iar Banca Națională a României a emis medalii dedicate fondării Azilului „Elena Doamna” din București.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre viața și activitatea Elenei Cuza, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 16 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, cine a fost Elena Cuza?
– Prima Doamnă a Principatelor Unite s-a bucurat de prețuirea împăratului Napoleon al III-lea și a soției sale Eugenia, fiind venerată de români ca o sfântă. Era mică, subțire, „cu ochii negri duși în fundul capului” și teribil de timidă. În anul 1844, l-a întâlnit pe Alexandru Ioan Cuza, de care s-a îndrăgostit și cu care s-a căsătorit la 30 aprilie, același an. În ziua nunții, îi scria mamei sale: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am față de soțul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După înăbușirea Revoluției de la 1848, ea a reușit să pună la cale evadarea lui Cuza de la Galați la Brăila. Dubla alegere a acestuia ca domn al Principatelor Române, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească, „a venit ca o surpriză pentru ambii soți.” Cu un alt prilej, Elena mărturisea: „Am trăit întotdeauna departe de societate și nu cunosc nici eticheta, nici obligațiile pe care trebuie să mi le asum.”

– Cum a decurs viața ei de familie?
– La îndemnul lui Cuza, pentru a nu se expune intrigilor, Elena a plecat, în anul 1860, la Paris. În această perioadă, în viața domnului a intrat Maria Obrenovici, o doamnă de la curte, fiica cea mare a lui Costin Catargiu și mama viitorului principe al Serbiei, Milan. În ciuda infidelităților soțului, Elena a înfruntat cu stoicism nașterea celor doi fii nelegitimi ai acestuia, Alexandru și Dimitrie; mai mult, „i-a iubit și i-a crescut de parcă ar fi fost ai ei.” Ruginoasa, cu castelul și împrejurimile ei, o linișteau uneori.

– Ce puteți spune despre operele sale de caritate?
– La 18 iulie 1862, a înființat „Azilul de la Cotroceni”, care-i va purta numele. În anul 1880, a fondat Spitalul de Copii Caritatea din Iași, cu sediul într-un imobil cumpărat de fratele ei, Constantin Rosetti. A militat pentru înființarea unor spitale de bolnavi psihic și pentru uzul armatei, a ctitorit monumente publice, a fondat muzee și a adus alinare celor aflați în suferință.

– Ce traseu a urmat viața ei după abdicarea domnitorului?
– După lovitura de stat de la 11 februarie 1866, Cuza a părăsit țara, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. Îmbolnăvindu-se în exil, Cuza a fost îngrijit doar de soție, care i-a stat la căpătâi până în ultima clipă de viață. Când fostul domn a murit, Maria Obrenovici se distra la un bal din Viena. După moartea soțului, Elena a revenit în țară, dedicându-și toată energia creșterii și educației celor doi fii nelegitimi. N-a avut, însă, noroc cu ei; Dimitrie s-a sinucis, la 21 octombrie 1888, la Ruginoasa, iar Alexandru a murit de inimă, în anul 1889, la Madrid. După o istorie efemeră, Elena era zdrobită. A primit o altă mare lovitură atunci când a pierdut castelul de la Ruginoasa în favoarea nurorii sale. S-a retras la Iași și, apoi, la Piatra Neamț, unde s-a oferit să crească cinci orfani de la Spitalul Caritatea. A dus un trai retras și modest, rămânându-i doar o rochie bună, pe care a păstrat-o pentru înmormântare. La 24 ianuarie 1909, cu prilejul aniversării unei jumătăți de veac de la Unirea Principatelor, a primit omagii din toată țara. Cu modestia ei cunoscută, a mulțumit „în numele lui Alexandru Ioan Cuza.” A fost ultima sa manifestare publică, fiindcă, după numai două luni, a intrat în lumea astrală.

Florin Bălănescu