Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Simplă recenzie: Despre traci, geţi şi daci la un hotar românesc

 Trimis pentru publicare de autor, Ion N. Oprea, 9 martie 2014
Editor: Diana Aghiorghiesei, 12 martie 2014

Simplă recenzie
Despre traci, geţi şi daci la un hotar românesc

 

Latinii, francezii, italienii şi spaniolii sunt mulţi, dacii nu, spune Sorin Langu în articolul „Dacismul, dacii şi românii” publicat în revista „Elanul” nr. 103/2010. Nu ştiu dacă admirativ pentru primii sau cu regret pentru daci.

Că nu este exact aşa, mi-a sărit în ajutor o carte „Basarabia de suflet” se numeşte. Scrisă de Nicolae Busuioc, om de carte, mulţi ani director al Bibliotecii „Gheorghe Asachi” din Iaşi, astăzi un publicist şi creator de cultură şi literatură, cum i-am vrea pe mulţi care simt româneşte. Cartea – o sumă de recenzii, cronici literare, reflecţii, amintiri, interviuri, toate un elogiu adus oamenilor, cărţilor şi lectorilor lor este deosebit de incitantă, consistentă în totul. Interviurile, după cum spunea regretatul profesor şi academician Constantin Ciopraga, exprimă o relaţie de parteneriat dintre cel care întreabă şi cel care răspunde, în cazul de faţă – Nicolae Busuioc – reporterul şi Gheorghe Ghimpu – intervievatul. Gheorghe Ghimpu absolvent de şcoală normală şi facultate, un cunoscut disident politic, unul din creatorii la Chişinău a Frontului Naţional Patriotic din Basarabia şi Nordul Bucovinei, care urmărea stoparea asimilării românilor din teritoriile vremelnic ocupate şi obţinerea unei situaţii care să înlesnească reîntoarcerea pământului străbun şi a oamenilor la Patria comună – România. Om care a cunoscut inchiziţia sovietică, dar care nu este adeptul unei sintagme: „Capul plecat -sabia nu-l taie; „lasă-mă şi te las”, „Dă-mi o pace să-ţi dau două”, „Nu mă amestec, îi priveşte”.

Acestora mai degrabă le opune altele: „Dă-mi, Doamne mintea românului cea de pe urmă” care lasă totuşi o anumită speranţă, un optimism care dă o anumită speranţă.

–  Sunteţi un publicist cunoscut. Care vi-s obsesiile? – îl incită Nicolae Busuioc.

Interlocutorul relatează că prin anii ’50 era student la Tiraspol, cu doar un singur manual în limba română, în timp ce biblioteca oferea 90 de titluri în limba rusă, a publicat primul său material de presă într-un ziar republican cu titlul „Arhimede şi Abiturienţii.” Amintea despre alfabetul latin, despre necesitatea traducerii şi editării manualelor şi a literaturii în limba română, predarea lecţiilor în limba română, în toate formele de învăţământ, vizând cauza românească, unitatea şi continuitatea neamului românesc pe teritoriul vechii Dacii. Ideile au fost reluate şi la Congresul scriitorilor moldoveni din 1965, unde a fost invitat.

–   Vechea Dacie, la Tiraspol? parcă îl aud întrebând pe reporter.

–    Există ideea că Moldova istorică includea teritoriul cuprins între Carpaţii Orientali, Carpaţii Păduroşi , râul Nistru, Marea Neagră şi Dunăre. Îndrăznesc să nu susţin teoria aceasta. Sunt de partea altor izvoare istorice. Acestea din urmă, ca şi realitatea zilelor noastre, probează că cel puţin în secolele XVI- XVIII, după Ştefan cel Mare, pe timpul domnitorilor Ioan Vodă, Petru Şchiopul, Ieremia Movilă, Vasile Lupu, Duca Vodă, Nicolae Vodă – Mavrocordat, Mihai Vodă – Racoviţă şi încă alţii, şi teritoriile dintre Nistru şi Bug făceau parte din Principatul Moldova. Domnitorii acestui principat românesc – Moldova, dispuneau de dreptul de a împărţi pământul teritoriului menţionat boierilor moldoveni. Duca Vodă la 1681-­1683 îndeplinea, pe lângă funcţia de domnitor al Moldovei şi pe cea de hatman al Ucrainei hanilor.

–   Tratatul de pace dintre Rusia şi Turcia de la anul 1740 stabilea graniţa Moldovei pe Bug – simt altă interogaţie a lui Nicolae Busuioc.

–     Această dată nu poate fi trecută cu vederea. După războiul din 1735-1739, prin care încă de la 12 septembrie 1740, între Rusia şi Turcia frontiera se stabilea pe râul Bug. Se recunoştea graniţa Moldovei pe acest râu. Se mai cunoaşte că la sfârşitul secolului al XVIII-lea, „bisericile din stepa Oceacovului – teritoriu dintre Bug şi Nistru – alcătuiau şi ele un întreg cu bisericile din Basarabia”, adică ale Moldovei. Rusia abia la 1740 ajunge la Bug, iar la 1792 ajunge la Nistru şi îşi anexează Transnistria.

În acest punct gândul mă duce la cartea „ Istoria expansionistă a Rusiei”, autor Ion Iachim, profesor de română şi ziarist care, ca şi Gheorghe Ghimbu, face istorie nu auzind, ci constatând, redând faptele culese de la proprii istorici. Referindu-se la un capitol cartea citată – „Scandinavii întemeiază statul rus” se numeşte capitolul – autorul face dovada că mult mai târziu decât puternicul stat a lui Burebista şi Decebal, abia în secolul al IX-lea după Hristos, pe la anul 900, mult mai târziu de la contopirea dacilor cu romanii, cuceritorii triburilor slave – vikingii au fost fondatorii statului vechi rus al puternicului şi bogatului voievodat rus al Kievului – şi aceasta doar din interesul cuceritorului de a avea de la cine strânge impozitele, dările.

–   Acolo, între Bug şi Nistru, populaţia autohtonă era în majoritate românească – vine cu o precizare Nicolae Busuioc.

–   Lucrul acesta îl demonstrează denumirea localităţilor care sunt şi mai vechi, denumirea românească a râurilor care au o vechime şi mai mare decât cea a localităţilor.

–  A avut vreo importanţă aşezarea geografică a teritoriilor româneşti? – întrebare la care istoricul vine cu un întreg discurs explicativ.

–    Datorită aşezării lor, la confluenţa intereselor Rusiei, Turciei, Austriei, iar în prezent şi ale Ucrainei, Ungariei şi Bulgariei, România a pierdut numai la răsărit cel puţin 100 mii km.p. de teritorii. E vorba de suprafaţa dintre Nistru şi Bug, Ţara Bolohovenilor despre care am învăţat atâta, spaţiul care se întinde de la Movilău şi Nistru la sud – până la părţile superioare ale râurilor Sluci şi Homor la nord; De la Hotin – Cetatea lui Ştefan, la vest până la Viniţa şi aproape la Jitomir la est, unde populaţia încă din secolul al XIII-lea a fost asimilată de slavi. Teritoriul acesta, cu populaţie valahă, cu numele de brodnici, situată la vest-nord de Ţara Bolohovenilor, brodnici care de mult şi ei au fost asimilaţi. În aceeaşi situaţie, asemănătoare, sunt sudul şi nordul Basarabiei, regiunea Cernăuţi şi ţinutul Herţei, raioanele basarabene care poartă numele de Comrat, Ciadâr – Lunga şi Vulcăneşti, dar şi oraşele Tighina, Bălţi.

–  Cum şi de ce aceste pierderi de teritorii şi oameni?

–      Practic toate pierderile românilor sunt rezultatul ciocnirilor intereselor puterilor imperiale pe hotarele româneşti, politica de divizare şi exterminare a populaţiei cotropite.

„După întemeierea statului rus, acesta s-a extins an de an doar prin războaie şi cuceriri, prin cruzimi şi banditism, prin minciună şi spoliere, prin supunere, jefuirea şi arderea avuţiei învinşilor, prin deportarea şi înfometarea acestora şi aducerea în locul lor a noi colonişti, prin sfâşierea şi uciderea de către stăpâni a propriilor concurenţi la domnie”, cităm din „Istoria expansionistă a Rusiei” – autor Ion fără de ţară (Ion N.Oprea, Carte, Editura PIM Iaşi, 2009, p.75).

Mintea şi sufletul ne poartă la scrierile lui Ghilgameş (Epopeea lui Ghilgameş), la personajul jumătate om şi jumătate zeu, cel care a plecat să-şi găsească nemurirea, a sfârşit – unde? – la Uruk, în Sumerul de odinioară pe care francezul Jean Christophe Issartier, în romanul său intitulat chiar Uruad socoteşte că acolo a fost centrul lumii civilizate din Irakul de astăzi. Locul unde pur şi simplu au izbucnit inteligenţa, arta şi tehnica.

–  Acolo a apărut scrisul şi odată cu el ne-au fost transmise primele mărturii ale umanităţii – ni se spune în carte. Şi în completare, cum făceau şi fac ruşii în răsăritul nostru, ne vine în memorie invazia începută la 14 martie 2003 în Irak de trupele americane care a început tocmai cu operaţia de distrugere pe scară largă a vestigiilor din Summer – situri vechi, datând de cinci milenii, dacă nu mai mult, rase de pe faţa pământului, ca să se piardă urmele civilizaţiei autohtone. În cartea „Vaslui – Tradiţionalism”, Editura PIM Iaşi, 2010, p.404, demonstram că printre primele obiecte jefuite de americani a fost şi Muzeul Naţional, gazdă purtătoare a mărturiilor civilizaţiei omenirii, despre care vorbeam într-un documentar anterior. Mulţimea tăbliţelor cu scriere cuneiformă, în curs de descifrare, obiecte unice şi de neînlocuit, niciodată în Sumer, pur şi simplu, au dispărut. Printre ele şi „Harpa din Ur” – o piesă din argint veche de peste 4000 de ani. În felul acesta, acolo, cum se va întâmpla şi la noi, la Roşia Montană, informaţii istorice de primă mână, de o valoare inestimabilă, au fost pierdute pentru totdeauna. Este metoda învingătorului, de ieri, de acum, şi pururea.

–   Irachienii au procedat în 2003, cam la fel cu românii la 28 iunie 1940 cum, îi aud un reproş lui Nicolae Busuioc. Sau poate o provocare la discurs?

–      La 28 iunie s-a cedat totul fără nici o singură împuşcătură, Basarabia şi nordul Bucovinei, care în 1918 – după 106 ani şi – respectiv 144 de ani de umilinţă, jaf şi împilare rusească şi austro-ungară, au venit singure la Ţara mamă, la fraţii de sânge, rămâneau în mâna cuceritorilor. Finlandezii şi polonezii n-au procedat la fel şi au câştigat. Cecenii şi armenii nu cedează nici astăzi. Libertatea şi pământul sunt ceva sfânt, de care nu te poţi lipsi, nu le poţi părăsi. Nu aşa făcuseră Burebista, Decebal, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul. Nici Mihai Eminescu sau Grigore Vieru n-au făcut aşa!

–  Nu sunteţi prea dur? Încearcă o temperare reporterul.

–   Nicidecum! Ţariştii, apoi sovieticii şi austro-ungurii au strămutat sute de mii de români de pe locul lor de baştină în interiorul imperiilor lor. Au adus în locul lor colonişti – găgăuţi, bulgari, ruşi, ucraineni, alte seminţii. Lor li s-au creat condiţii privilegiate de trai, pe care nu le-au avut românii. Avem astăzi circa un milion de români împrăştiaţi în Ucraina, Rusia, Kazastan, în alte state ex sovietice. Şi uităm că românii muncesc pentru îndestularea altor neamuri, în timp ce la noi industria şi agricultura au rămas doar amintiri.

–   Mă uit într-o cronologie istorică şi aflu că teritoriul dintre Nistru şi Bug era populat în cea mai mare parte de sciţi, triburi iranice şi geto-dacice, apoi se spune că întemeierea statului Dacia, condus de Buerebista a cuprins şi acest teritoriu, Aceasta este adevărata origine a acestui ţinut?

E adevărat că încă pe timpul regelui Burebista teritoriile din stânga Nistrului până la Bug şi chiar până la râul Cubani, făceau parte din statul Dacia, populat de geto-daci, neamuri din marea familie tracă. Dovadă că dacii n-au fost deloc puţini, cu rubedenii în toată lumea.

Că dacii nu au fost deloc puţini ne-o spune şi Valeriu Popovici Ursu-Paris într-un documentar din revista Lohanul nr. 14 care vede Dacia lui Burebista „întinzându-se de la izvoarele Dunării-Pădurea Neagră până la Nipru, iar din nord, de la Polonia de azi până-n munţii Balcani”,

–  Şi totuşi,
–   Totuşi, mai târziu, în perioada marilor migraţii, Transnistria a făcut parte din Hoarda de Aur, din Regatul sau Ducatul polono-lituanian, din Hanatul din Crimeea sau din imperiul otoman şi rus. Apoi a fost dominată şi de tătari, cumani, turci, dar şi aşa, ea a rămas tot timpul cu populaţie majoritară de români. Să nu uităm de perioada marilor libertăţi de sub geto-daci, care a durat 800 de ani, de perioada boholovenilor de peste 200 de ani (sec. XII-XIV), după care a fost iarăşi sub stăpânire străină.

–    Dar perioada marilor migraţii, năvălirea bulgarilor, a hazarilor, ungurilor , pecenegilor, cumanilor şi tătarilor, n-a adus consecinţe?

–     Fireşte, migratorii, după cum s-a înţeles, sper, de fiecare dată au şters de pe faţa pământului tot ce au găsit pe teritoriul Daciei româneşti, inclusiv între Prut şi Nistru, Nistru şi Bug – cetăţi, poduri, apeducte, drumuri, comunale, alte aşezări, aşezăminte de cultură, şi civilizaţie geto-dacică şi românească. Erau stopate procesele de transformare economică, politică şi sociale, benefice.

–  Se frâna dezvoltarea.
–   Era o economie a păstoritului. O agricultură mereu în decădere. Doar pentru consum. Meşteşugurile de nivel casnic. Erau întrerupte organizaţiile politice, formaţiunile statale. Rămâneau pe teritoriile româneşti grupuri etnice străine. Bunăoară ungurii în inima României în secolul IX. Găgăuzi, bulgari, ruşi şi ucraineni în Basarabia şi Transnistria la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea secol. Grupuri care şi astăzi sunt folosite de marile puteri în calitate de pârghii contra mişcării de renaştere naţională a românilor.

–  O tactică diabolică.
–   În special cea a colonizărilor. Timp de peste 200 de ani colonizatorii ruşi au deznaţionalizat şi asimilat populaţia autohtonă. Şi cu toate acestea, vigoarea poporului român n-a cedat. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Tiraspol, ruşii însemnau doar 4,21% din numărul total al populaţiei locale.

–  Dar astăzi?
–     În prezent ruşii sunt mai mult concentraţi în oraşe. Dovadă că ei sunt veniţi în Transnistria târziu, în secolul al XIX- lea. În stânga Nistrului ruşii reprezintă 25%, pe când românii se ridică la peste 40%. Potrivit recensământului din 1989, în Râbniţa românii sunt 47,2%, în Camenca – 62,3%, în Grigoriopol – 62,7%, în Dubasari – 88,9%. Adevărata origine a ţinutului Transnistria, cel dintre Nistru şi Bug, nu poate fi alta decât cea tracică, geto-dacică, românească.

–     De ce unii oameni dispreţuiesc frumosul, care este esenţialul pentru sănătatea spiritului?
–      Pentru că sănătatea spiritului se hrăneşte dintr-o pregătire grea, serioasă, trudnică. E un efort de lungă durată. Depinde de nivelul general de cultură a individului, de locul pe care acesta îl ocupă pe scena civilizaţiei. Or, majoritatea oamenilor din categoria celor „Lasă-mă să te las” rămân încă indiferenţi.

–   Şi totuşi sunt atâţia care nu pot uita. Devin activi. Dvs. de exemplu.
–   Eu, la şcoală şi la facultate am avut profesori cu carte veche. Am avut în mână şi cărţi editate până în 1940. Înarmat cu asemenea cunoştinţe, la catedră, ca asistent şi ca lector m-am lovit de nedreptăţile şi nelegiuirile regimului de ocupaţie. În Tiraspol, unde noi nu aveam voie să vorbim în limba română, eram plasaţi la hotarul dintre două culturi. Două civilizaţii. Una latino-romanică, cea europeană, şi alta slavono-asiatică. Acest hotar a fost pe Bug multe secole, pe teritoriul dintre Bug şi Nipru, poate şi mai departe, înăuntrul Rusiei. Azi, ca întotdeauna, imperialismul rusesc a tot împins acest hotar către occident, mai întâi la Bug, apoi la Nistru, acum la Prut. Spre inima României noastre.

–      Filosoful Noica susţinea că vom supravieţui prin cultură. Credeţi în asta?
–     Numai dacă ne vom păstra limba ca element de cultură naţională.

–  Cum?
–       Două exemple. Populaţia turcită, bulgarii, adică volganii, pe la mijlocul secolului al VII-lea, au migrat de pe malul Volgăi şi s-au aşezat în regiunea din nord-est a Bulgariei de astăzi. Aici au dat peste slavii sudici şi în decursul a trei secole au fost asimilaţi de aceştia. I-au pus pe volgani să vorbească un dialect al limbii slave, după care au început să se numească bulgari. Deşi aveau o cultură a lor etnică şi vorbeau propria lor limbă, au fost totuşi asimilaţi. De ce? Pentru că ori au fost inferiori ca număr slavilor, ori aceştia erau mult mai puternici din punct de vedere militar şi s-au impus prin forţă sau erau mai înaintaţi în cultură.

Alt exemplu este cel al huţulilor de la izvoarele Siretului şi Ceremuşului, astăzi consideraţi slavi. Cândva, ţinutul a fost românesc. Că româneşti le sunt numele: Basarab, Fondus, Murmus. Apoi portul, muzica lor, dansul, tradiţiile, ocupaţiile, coincid cu cele ale românilor transcarpaţi. Huţulii se deosebesc de români numai prin limba vorbită. Ei vorbesc un dialect ucrainean. Deci factorul care determină etnia individului, naţiunea, este limba vorbită.

–  Concluzia?
– Ca să existăm, trebuie să respectăm scrierea şi să păstrăm limba strămoşească. Popoarele Ţărilor Baltice sunt mai puţin rusificate şi asimilate decât românii, datorită încrâncenării cu care au luptat pentru a-şi păstra limba.

Acestea erau părerile lui Gheorghe Ghimpu în decembrie 1995. Factorul dominant care determină naţiunea este limba vorbită. Iar ca să avem modele, să-i căutăm în arhive pe traci, geţi şi daci, care pot să ne rămână exemple.

O carte şi un interviu şi la ora actuală de mare actualitate.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5