Motto
Vai de cel care, după ce deschide seara uşa camerei, nu are cui spune „Bună seara”.
Octavian Paler

În ziua aceea, pe care abia şi-o mai amintea, Colette a intrat pe poarta orfelinatului cu o gentuţă în care Bernardine, vecina bunicilor săi, îi îngrămădise câteva hăinuţe ponosite şi o păpuşă ruptă, la care ţinea cel mai mult; o primise de la Yvonne, prietena ei de joacă, în schimbul unei vechi oglinzi a bunicii, rămasă de mult, din vremea în care trăia. Cu o săptămână în urmă, murise şi bunicul, iar pe părinţi nu-i cunoscuse; avea doar trei luni când o abandonaseră în casa lui.

Acum, urma să împlinească cinci ani şi nu mai avea pe nimeni; la plecarea din curtea scurtei sale copilării, Colette a trebuit să se despartă de Yvonne, de micul său pat în care, înainte de a adormi, închidea ochii imaginându-şi, de atâtea ori, chipurile nedesluşite ale mamei, tatei şi bunicii, dar, mai ales, de bunul ei prieten Styx, câinele bunicului, care se zbătu cu disperare în lanţ atunci când, ieşind pentru ultima oară pe poartă, ea a mai privit o dată înapoi, dând să se întoarcă.

– Grăbeşte-te odată, Colette, trăsura aşteaptă, iar până la Saint-Aulaire avem mai bine de patru ceasuri de mers! – o zori Augustine, însoţitoarea care trebuia să o ducă pe fetiţă la noul ei cămin.

Colette lăsă să-i scape câteva lacrimi pe care şi le şterse cu dosul palmei, întoarse capul, o prinse de mână pe Augustine şi păşi înainte.

Atunci, nu putea bănui că vor urma 13 ani în care viaţa sa îşi va urma cursul între pereţii străini ai acelui stabiliment. Zilele şi nopţile ei aveau să se scurgă între autoritate şi rigoare, nostalgie şi tristeţe, înstrăinare şi singurătate. Nu a reuşit să-şi apropie o prietenie; toţi copiii erau mai mari decât ea şi îşi găseau timp doar pentru ei, nefiind dispuşi să împartă cu nimeni bucurii, dorinţe sau nevoi. Singurii săi aliaţi erau păpuşa zdrenţuită, chipul din ce în ce mai vag al bunicului, ultima imagine a lui Styx şi amintirea Yvonnei, de la care nu mai avea nicio veste.

…Anii au trecut, unul după altul. A venit şi ziua în care Colette, acum o fată în toată firea, dar firavă şi sfioasă, a trebuit să părăsească orfelinatul. Şi-a luat câteva haine şi păpuşa, din care mai rămăsese aproape numai un ciot, plecând la fel cum venise cu 13 ani în urmă.

La început, a fost slujnică în casa unui mare avocat, unde a rămas aproape doi ani; o îndrăgiseră cu toţii, dar mutarea lor în alt oraş a lăsat-o din nou pe drumuri.

A intrat apoi într-un atelier de croitorie, unde a învăţat să coasă tot felul de haine şi unde şi-a îmbrăcat restul de păpuşă într-o rochie roşie nouă, asemeni celei din copilărie. Dar nici aici nu a stat mai mult de un an, căci stăpânul a dat faliment şi a trebuit să închidă prăvălia.

După aceea, a lucrat, pe rând, ca servitoare la un han, de mai multe ori dădacă la copii, îngrijitoare la un azil de bătrâni, vânzătoare de ziare, spălătoreasă într-un spital, iar când nu găsea de lucru, cosea dantele şi broderii pe care le vindea celor dispuşi să le cumpere.

În toţi aceşti ani, nu i-a fost dat să întâlnească un suflet de om cu care să se potrivească şi căruia să-i poată povesti toată viaţa de chin ce-i fusese sortită. O singură dată i s-a părut că norocul i-a surâs, dar Jerome nu s-a dovedit a fi decât o mare dezamăgire; după ce a făcut-o să se ataşeze de el, a plecat cu tot cu micile ei economii, fără a se mai întoarce vreodată.

Rămasă şi mai singură decât fusese până atunci, Colette s-a izolat şi mai mult în cămăruţa ei închiriată de la mansardă, împărţindu-şi singurătatea şi bucata zilnică de pâine cu un cățel fără stăpân pe care îl luase de pe stradă şi căruia i-a spus Styx, în amintirea primului ei prieten din copilărie. De fiecare dată când pleca de acasă, i se părea că retrăieşte ziua în care s-a despărţit pentru totdeauna de casa bunicului şi că-şi revede câinele credincios zbătându-se în lanţ în urma ei. Nu de puţine ori, lacrimi îi curgeau şiroaie pe obraji, în timp ce căţelul o privea cu ochi umezi şi întrebători, încercând parcă să-i spună că el e prietenul de odinioară, care s-a întors la ea de dincolo de lume. Micuţa Colette de altădată avea acum 85 de ani, iar toată viaţa ei parcă încăpea în această plăsmuire.

Într-o seară de sfârşit de decembrie, ea s-a întors, ca de obicei, cu merindele cumpărate pentru amândoi; a deschis uşa, dar, pentru prima oară, Styx nu a mai venit să o întâmpine. Colette l-a strigat şi a început să-l caute cu înfrigurare… L-a găsit întins după un scaun, unde căţelul părea că doarme cu ochii deschişi, visând la revederea cu prietena sa. A îngenuncheat în faţa lui, l-a luat în braţe, ridicându-l parcă pe celălalt, în încercarea de a recupera un gest care nu-i fusese îngăduit cu 80 de ani în urmă.

L-a îngropat a doua zi în spatele casei şi, de atunci, a început să păşească pe ultimul traseu al singurătăţii sale. Se scula dimineaţa, mergea la mormântul lui Styx, revenea în casă pentru a mai coase câteva dantele, după care ieşea în târg cu speranţa că va vinde măcar una dintre ele; dacă reuşea, lua câte ceva de-ale gurii şi se întorcea acasă. Deschidea uşa, dar nimeni nu o mai aştepta, cum, de fapt, în afara bunicului şi a celor doi căţei, nu o aşteptase vreodată. Adormea cu ei în gând, iar a doua zi o lua de la capăt.

Ritualul acesta a mai durat cinci ani; la capătul lor, într-o seară la fel ca toate celelalte, Colette a închis ochii pentru totdeauna. A luat cu ea toate tristele ei amintiri şi o bună parte din singurătatea acestei lumi.

Florin Bălănescu