Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

Situația din viața literară a României începutului de secol XXI în opera lui Al.Florin Ţene

Primit pentru publicare: 02 Ian. 2019
Autor: Voichiţa TULCAN MACOVEI, Cluj
Publicat: 02 Ian. 2019
Editor: Ion ISTRATE

Ca analist al stării de fapt din literatura română a tuturor epocilor, domnul Al. Florin Țene își îndreaptă privirea și asupra vieții literare din România de după anul 1989, când, după opinia sa și în mod firesc, ar fi trebuit ca lucrurile să se așeze într-un climat de normalizare a valorilor literare. Căci, așa după cum însuși consemnează „Literatura înseamnă libertate şi nu este nevoie de mai multe canoane. Ci chiar de niciun canon”. De ce, atunci, susține domnia sa, „încă mai funcționează după obținerea libertății, canoane teoretice, care impun reguli ce ar trebui respectate de scriitori?”. Cu precădere, vorbește de „nefericitul Cărtărescu și improvizația cacofonică „postmodernismul românesc”, prin care acesta ar fi tranșat un drum, nu doar liber literaturii noastre, ci acceptând în arta literaturii, ieșirile simțurilor celor mai grotești, chiar pornografice ale omului-creator.

Al Florin Țene caută și motivația acestui demers privind postmodernismul și consideră că, deși a trecut comunismul, avem încă de-a face cu scriitori care au venit din această epocă și sunt încă aserviți unor directive. Plecând de aici, putem să acceptăm critica acerbă a domnului Țene: „Ce pretenții să am eu la Paul Cornea, când Poulidorul generaţiei ’80, Cărtărescu, ca să nu-l numesc altfel, zicea despre Heidegger că umbla cu basca prin cârciumi, exersându-şi hermeneutica. Analfabetul n-avea de unde să ştie că, simbolic, postmodernismul (în cazul că există) ar începe după ce Nietzsche ar fi vestit că <Dumnezeu a murit> (interpretat fundamental de Heidegger).”

 Ținând cont de aceste considerente, analistul Al. Florin Țene ajunge la concluzia că „în literatura română au învins scriitorii canonizați de regimul comunist”. Mai mult decât atât, că „în bătălia recanonizării au învins activiștii din sistemul propagandei PCR”.

Sunt aici acuzații, chiar grave, față de starea de fapt a literaturii noastre de după 1989. Ele se referă, în principal, la faptul că, spus direct, dacă nu scrii cum a trasat postmodernismul, dacă ești prea sensibil și ai creații prea morale, înseamnă că nu ești bun, nu ești un scriitor al timpului, deci nu faci parte din literatura română.

Așa este! Afirm, ca scriitor mai moralist, mai tradițional, al acestui timp!

Aceasta deoarece, în plan general, sunt apreciate creațiile, indiferent de gen (dacă se mai respectă genul literar, având în vedere mult propovăduita intertextualitate) care promovează, de multe ori, nonsensul, kitsh-ul, pornografia, doar pentru că suntem în epoca postmodernă și trebuie obligatoriu să transformăm în artă tot ceea ce este urât și dezgustător. (aplicarea cu orice preț a dezideratului arghezian de a face „din bube, mucegaiuri și noroi – frumuseți și prețuri noi”)

Mergând pe analiză, ni se argumentează că, după obținerea libertății cu ocazia Revoluției din 1989, valoarea literară a rămas în România, la fel de tributară socialului și politicului, precum în epoca comunistă.

„În ţara noastră, după 1989, s-au constituit, de la început, două grupări şi şi-au disputat notorietatea în faţa unui public dezorientat. Elitiştii s-au declarat minoritari, în timp ce oportunişti <apolitici>, care fuseseră activiştii culturali ai regimului criminal comunist, s-au regrupat în jurul unor port-drapele aparţinând generaţiei 1960-1980, obedienţi faţă de Puterea Comunistă, care în prezent fac jocurile celor proveniţi din FSN, interesaţi să păstreze ierarhiile prestabilite de regimul comunist, şi acum menţinuţi în falsele ierarhii în <istoriile> de doi bani semnate de N. Manolescu şi Alex Ştefănescu”. (În literatura română au învins scriitorii canonizați de regimul comunist -2017)

Sigur, ca autor cu o privire ageră asupra literaturii, deoarece conștientizează foarte bine care este locul dumnealui în context, Al. Florin Țene a fost atent la toate schimbările din cultură, cu precădere din literatura română postdecembristă.

Și, după cum s-a prezentat de atâtea ori, ca un om onest, ca un gânditor lucid și critic, și-a permis să emită constatări care vor rămâne, cu siguranță, peste timp.

O astfel de „sentință” deloc ușor de acceptat este următoarea: „În literatura română au învins scriitorii canonizați de regimul comunist”. Deși autorul subliniază că a avut loc o „bătălie” pentru recanonizarea scriitorilor, au învins aceiași oameni ai propagandei comuniste. Argumentul fundamental și absolut plauzibil în acest sens, constă în existența acelei „memorii colective” care a absorbit și a ierarhizat scriitorii după criteriile încetățenite în perioada propagandei comuniste.

Pe același ton vehement, domnul Al. Florin Țene acuză în mod special, pe cei doi critici literari formați la propaganda comunistă, Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu. „Vina lui Manolescu şi Ştefănescu este că au menţinut în ierarhia listei lor, autori ce au promovat realismul socialist, promovând astfel nonvaloarea şi chiar pornografia”. Sub scutul acelorași argumente, Al. Florin Țene aduce în fața noastră nume sonore de scriitori români onorați în școala comunistă, canonizați de „rigorile realismului socialist”, care au continuat să fie aplaudați, nume precum: D.R. Popescu, Augustin Buzura, Ion Mureșan și alții.

Acum, sincer vorbind, personal, m-am format ca profesor de Limba și Literatura Română în perioada comunistă și am predat în liceul românesc atât înainte de Revoluția din 1989 cât și după. Observațiile domnului Al. Florin Țene m-au făcut să dschid ochii față de aceste probleme și să le văd într-o altă lumină. Încă din facultate, mă chinuiam (eu și colegii) să învățăm romanele lui D.R. Popescu, Dumitru Popescu, și greoaia proză a domnului Augustin Buzura (care de altfel, a fost un mare om de cultură). Și am făcut acest lucru, fără să căutăm sau să apreciem elementele estetice. Doar pe cele de natură socială sau politică!

Și atunci?

Chiar dacă vor fi unii care vor susține că domnul Țene nu are dreptate în cele demonstrate și că este părtinitor, suntem de părere că, într-adevăr, s-ar impune o reevaluare a Istoriei Literare Române.

Și dacă mergem pe firul acelorași idei, se pot aduce argumente și din „Manifest în anul Centenarului!”, un alt document care analizează critic valorile Literaturii Române actuale. „După 1964 (când sunt eliberați majoritatea deținuților politici) încep să fie <recuperați> foștii deținuți scriitori: Ion Caraion (turnător dovedit!), Al. Paleologu (turnător autodenunțat!), Nicolae Balotă (turnător dovedit!), St. Aug. Doinaș (turnător dovedit!), C. Noica (ale cărei teoretizări despre rostirea românească a ființei se potriveau de minune cu politica naționalistă a lui Ceaușescu), Edgar Papu (autorul teoriei naționaliste a protocronismului) etc. Paul Goma – singurul scriitor român care s-a opus comunismului! Asta spune mult despre caracterul sau lipsa de caracter a scriitorului /intelectualului român”. (Manifest în anul Centenarului – 2018)

Acum, fie ne place, fie nu ne place, domnul Al. Florin Țene susține că aceste lucruri sunt de mare importanță pentru reașezarea valorilor românești în matca lor adevărată, și cere demascarea (sau consemnarea cu steluță în Istoria Literaturii Române) a scriitorilor potdcemebriști care au aderat la realismul socialist, scriind opere la comandă.

O altă foarte interesantă problemă atacată curajos de autor în eseurile sale critice este aceea a plagiatului, a diferenței dintre furt, delațiune și plagiat din literatura română.

Domnia sa susține cu argumente că, de multe ori, invidia, dorința de uzurpare de către cei „de la conducere” (Uniunea Scriitorilor; secțiile unor propagande) au făcut ca scriitori de valoare, cu adevărat talent estetic, să fie înlăturați din prim planul cititorilor, pentru ca alții (doriți de unii) să le ia locul. „Expresia românească <să moară şi capra vecinului> este foarte veche şi are un substrat spiritual şi psihologic foarte bine înrădăcinat în cazul multora dintre conaţionalii noştri. Este vorba, de fapt, de o adevărată autoprogramare neurolingvistică în sens negativ, pe care românii au adus-o la nivel de artă”. (Considerații despre delațiune, furt și plagiat în lumea literară -2018)

Este curajul învingătorului de a spune adevărul!

Căci toate observațiile (care pot fi până la urmă probate) sunt surprinse și analizate cu microscopul omului curat, neatins de teroarea niciunui regim aflat de-a lungul timpului, la conducerea țării!

Concluzionând, spunem și noi că generațiile viitoare, dornice de adevăr, vor putea analiza literatura română de tranziție de la realismul socialist impus, la libertatea de creație și astfel, valoarea operei literare se va redescoperi în esența ei, iar scriitorii români vor fi reașezați la locul ce li se cuvine!