Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Sofia Vicoveanca: Cu inima-n palme

Sofia Vicoveanca: Cu inima-n palme
Autor, Dumitru LAVRIC

Se află undeva în dulcea Bucovină, la poalele obcinilor rădăuţene, un sat a cărui denumire este cunoscută în întreaga lume, căci a devenit numele de scenă al marii cântăreţe Sofia Vicoveanca, născută în comuna Toporăuţi – nu departe de Cernăuţi – dar care a copilărit în Vicovul de Jos de a cărui peisaj paradisiac îşi aminteşte cu nostalgie şi azi: ,,Aici culegeam primele brânduşe, ciuboţica cucului, lăcrămioare. Tot aici, primăvara, venea cucul strigându-şi numele, apoi şi alte multe păsări care se întreceau în cântat. Fluturi de toate mărimile şi culorile zburau nestingheriţi. Pentru albine era o adevărată sursă de nectar. În acest loc izolat, printre florile şi cântecele păsărilor, mi-am petrecut copilăria. Aici era micul meu paradis. Prin vecini n-am prea avut copii de vârsta mea; am crescut destul de sobră, fiind o singuratică printre oamenii maturi”.
A fost unul din cei patru copii ai unei familii de negustori relativ înstăriţi dar, în condiţiile de după cel de-al doilea război mondial, starea materială a familiei a rămas modestă şi copilăria viitoarei soliste a fost marcată de greutăţi: ,,La Toporăuţi – mărturiseşte Sofia – părinţii mei au fost gospodari înstăriţi, cu prăvălie, livadă mare cu pomi fructiferi, cu doi cai şi alte cele. Dar odată ce s-a pus «sârma», au început-o cu … începutul. Niciodată n-am mai atins gradul de belşug care l-am avut acolo, cu toată munca şi restricţia în viaţa noastră cotidiană de la Vicov”. Constrângerile materiale nu au putut copleşi însă o copilărie şi o adolescenţă care s-au desfăşurat pe două coordonate: însuşirea deprinderilor feminine specifice satului şi apropierea de lumea mirifică a cântecului: ,,De la vârstă fragedă (mama – n.n.) mi-a dat un petic de pânză, un ac şi aţă colorată şi m-a învăţat să cos, să tivesc, să fac găurele (un fel de dantelă). M-a învăţat, în acelaşi timp, să torc, să împletesc cu andrelele, să ţes pânză, să adun fânul la polog, să prăşesc, să fac rânduitul cânepii. Tot ce trebuie să ştie o fată de la ţară în viaţă. Numai munca ne-a scos la liman. Eu, însă, curioasă din fire, participam cu drag şi la petrecerile satului. Împreună cu mama eram prezentă la luarea zestrei, la iertăciunea miresei, la şezători, înmormântări, clăci… Aşa ne mai bucuram şi noi sufletul. Poate de atunci a ţâşnit în mine, peste ani, dorinţa de a povesti lumii prin cântec toate bucuriile şi durerile unui neam”.
Cert este că, spre sfârşitul adolescenţei, chemarea pentru cântec devine o certitudine şi talentul viitoarei cântăreţe începe să fie apreciat de cei din preajmă: ,,Eram cunoscută în sat ca o fată hărnicuţă şi pricepută la toate. Pe timp de vară, pe vremea prafului, eram mai tot timpul dusă la munca câmpului cu ziua şi nu ştiu de unde se zvonise că ştiu să cânt. Nici nu apucam să dau bine cu sapa că şi eram rugată: «Ne cânţi ceva, Sofioară, că, uite, te ajutăm şi la postata (norma) ta!» Nu mă aşteptam mult rugată; dădeam drumul la cântec, care se înălţa spre cer asemenea cântecului ciocârliei. Uitam de toate, nici nu-mi păsa dacă mă ascultă cineva sau nu. Nici nu bănuiam că zace în mine atâta dorinţă de evadare prin cântec”.
A urmat, firesc, apropierea de o carieră ce se va consolida rapid şi va transforma viaţa Sofiei Vicoveanca
într-un destin împlinit: după ce a urmat Şcoala Populară de Artă din Suceava a fost angajată solistă la Casa de Cultură din Iţcani, apoi în corul Ansamblului de Cântece şi Dansuri ,,Ciprian Porumbescu” din Suceava, devenind în scurt timp solista formaţiei bucovinene (1960-1996), din 1998 fiind solistă a nu mai puţin celebre orchestre ,,Rapsozii Botoşanilor” condusă de dirijorul Ioan Cobâlă, colectiv cu care colaborase şi în anii anteriori. Concomitent, a debutat la radio şi televiziune, a întreprins turnee în majoritatea ţărilor europene, S.U.A., China, Japonia, Zair, Libia, Nigeria, Australia… ducând pretutindeni ceva din seninătatea şi optimismul ce caracterizează sufletul etnic românesc. A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural, cu premiul Uniunii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor Muzicali, Medalia
,,Tudor Vladimirescu”, Crucea Naţională ,,Serviciul Credincios”, Ordinul Naţional ,,Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer… A adăugat concertelor susţinute cu orchestrele ,,Doina Moldovei”, ,,Flacăra Prahovei”, ,,Plaiurile Bistriţei”, ,,Rapsozii Botoşanilor”, ,,Rapsodia Română” un număr de peste 20 de discuri care înmagazinează cele mai cunoscute melodii ale marii interprete: Nu mă da, mamă, cu sila, Noi mergem după mireasă, Cântec de leagăn, Când eram la mama fată, Bate vânt de primăvară, Cine are dor pe vale, De ţi-o fi de mine dor, Munte, munte, piatră seacă, Ardă cămeşa pe tine, etc.
Chiar şi din această sumară şi incompletă enumerare se poate deduce capacitatea superlativă a Sofiei Vicoveanca de a aborda un repertoriu extrem de divers – de la doină la baladă, de la cântecul de joc la cel de leagăn, de la cântecul de dor la bocet; sunt, toate acestea, emblematice pentru marea înzestrare pentru muzică pe care o are poporul român şi capacitatea acestuia de a genera talente interpretative autentice ce duc prin veacuri o zestre spirituală fără egal. Despre propria sa paletă repertorială, chiar şi Sofia Vicoveanca mărturiseşte: ,,Eu mă regăsesc mai mult în cântecele de dor, de jale, de amar, bocete, chiar blesteme, piese de o mare încărcătură emoţională, de o mare profunzime a textului, şi tocmai de aceea – foarte greu de interpretat. Nu sunt o cântăreaţă de ritm, dar nevoia m-a făcut şi dintr-aceea, pentru că omul vine în sala de spectacol şi vrea să-şi bucure sufletul. Nu ştiu cât place, dar ştiu că nu se confundă glasul meu, omul îl reţine. Nu mi-a fost greu să port costumul, pentru că în acest costum eu m-am născut”. Singularizată în muzica populară românească prin vocea ei de contr-alto, Sofia Vicoveanca a fost obligată să abordeze melodii de un mare dramatism şi profunzime care incendiază sufletele auditorilor prin gravitatea particulară a glasului, timbrul inconfundabil, naturaleţea emisiei şi spontaneitatea expresiei. Cine ascultă în prezent şi, mai ales, cine va asculta peste timp sutele de melodii ale marii cântăreţe din Vicovul de Jos va auzi, ca într-o mirabilă scoică, ecouri ale codrilor Bucovinei, murmurul râurilor Moldovei, dangătele clopotelor de la Putna, foşnetul ierburilor şi holdelor de pe mănoasele pământuri dintre Prut şi Carpaţi. Excluzând din preocupările sale poza şi vedetismul, succesul facil şi aprecierea efemeră, Sofia Vicoveanca a rămas, peste ani, inimitabilă prin ţinuta scenică sobră, vocea puternică, profundă şi dramatică, repertoriul divers şi autentic; în plus a evidenţiat şi alte carate ale talentului său ilustrate în film şi literatură. Pe ecran, a susţinut coloana sonoră a peliculelor ,,Ciprian Porumbescu” şi ,,Urgia”, a jucat în filmele ,,Oraşul văzut de sus”, ,,Dimitrie Cantemir”, ,,Vânătoarea de vulpi”, ,,Ochi de urs”, ,,Moromeţi” – distribuită fiind de mari regizori precum Gheorghe Vitanidis, Mircea Daneliuc, Stere Gulea… În lumea cărţii, Sofia Vicoveanca a pătruns prin volume autobiografice şi de poezie – intitulate foarte semnificativ ,,Dureri ascunse” şi ,,Cu inima-n palme”; autenticitatea mărturisirilor şi firescul discursului liric stau mărturie pentru crezul Sofiei Vicoveanca mărturisit chiar de marea artistă şi care devine o emblemă pentru întreaga sa carieră: ,,Fiecare dintre noi poartă în gând, mers, zâmbet, gest, un ritm personal, de care aproape nu avem cunoştinţă. Însă cei cu o luciditate interioară deosebită se pot exterioriza în diferite forme de exprimare în domeniul artei, iar la baza creaţiei stă sinceritatea artistică, sinceritate care ţâşneşte din cele mai adânci şi ascunse cămăruţe ale sufletului. Dacă sinceritatea lipseşte, nu suntem fireşti, adevăraţi”.
Fiinţă cu un labirint sufletesc extrem de complex, Sofia Vicoveanca afişează pe scenă şi în lume o stăpânire de sine pentru care mulţi o invidiază, dominându-şi emoţia care o sugrumă şi care izbucneşte întreagă în poezie:

,,Ce doare, Doamne, aici, în partea stângă,
În dimineţi când zorile se scaldă-n rouă,
Ori în amurg, în nopţi cu lună plină,
Şi-n dup-amiezi, când cerul stă să plângă?”

În faţa milioanelor de ascultători şi admiratori, Sofia Vicoveanca se prezintă cu inima-n palme şi cântecul ei este un răspuns la dramatica întrebare formulată în versurile citate.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5