Solidaritate cu naţiunea niponă
Autor, Alina Cojocaru

La un an de la seismul din Japonia, care – pe lângă dezastrul nuclear, similar celui de la Cernobâl, din 1986 – s-a soldat cu peste 20 de mii de pierderi de vieţi omeneşti şi cu distrugeri materiale de sute de miliarde de dolari, observ că mass-media planetară, cu precădere cea din mediul audio-vizual, alocă spaţii largi catastrofei din Ţăra Soarelui Răsare. Intervine, desigur, o minimă solidaritate cu o naţiune puternic lovită în istorie de ,,blestemul” de a primi de la Creator atât cât poate să ducă…

Deşi de la distanţă, mă conectez la solidaritatea întru naţiunea niponă, însă recunosc că n-aş fi creionat aceste rânduri dacă o anume campanie naţională de strângere de fonduri pentru Japonia – fără legătură cu Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie, a cărei misiune este de a proteja viața și sănătatea oamenilor – nu mi-ar fi creat un sentiment de ridicol. N-aş fi privit deloc critic, dacă la scară naţională s-ar fi demarat o acţiune de ajutorare a sinistraţilor, în condiţiile în care urgia din vinerea neagră a lui martie 2011 s-ar fi abătut asupra vreunui ţinut african cu reminiscenţe tribale. Dar, din situaţia în care se găseşte astăzi poporul român, să te erijezi într-un sprijinitor al unei naţiuni de tipul celui japoneze îmi pare fie un act de infantilism, fie de jignire sau, în cel mai bun caz, de prost gust. Atât timp cât fiinţăm într-o societate pragmatică, unde orgoliul naţional joacă o carte nu lipsită de importanţă, nu cred că avem dreptul să ignorăm rolul pe care Japonia îl deţine în angrenajul economiei mondiale! De aceea, cred că n-ar fi rău să studiem puţin profilul naţiei nipone şi, în consecinţă, să acţionăm doar atât cât e necesar pentru a nu crea ,,deranjamente” diplomatice.

,,Şi ce probleme vezi tu că s-ar produce, dacă românii au trimis, acolo, câteva mii de dolari unui popor în suferinţă? Mai bine ni s-ar mulţumi pentru gest!”, poate fi replica oricui…

Din perspectivă europeană, aşa o fi, deşi nu ştiu, de pildă, particularizând desigur, câţi dintre oamenii ajunşi, prin inteligenţă şi efort individual, la un anumit grad de opulenţă ar accepta de la un necăjit o felie de pâine, ştiind că aceasta este jinduită de gurile flămânde din casa oropsitului. Comparaţia nu e deloc deplasată, deoarece Japonia, deşi şi-a pierdut în favoarea Chinei locul secund în ierarhia economiei mondiale, loc pe care l-a deţinut din anul 1968, rămâne statul cu cele mai multe lichidităţi, după cel al rivalului asiatic, care, fără zgomot, tinde să imprime o nouă ordine pe pământ, în timp ce România, măcar că dispune (încă!) de resurse naturale de invidiat, ocupă – graţie managementului excelent şi generosului sprijin străin – un loc de frunte între statele sărace ale Europei. Şi, în aceste condiţii, noi, românii, aruncăm firimituri japonezilor?!?

Personal respect prea mult poporul japonez ca să-mi cenzurez această optică! O naţiune care s-a rupt de feudalism, în urmă cu nici măcar un secol jumătate, fără niciun fel de ripostă sau drame sociale, şi, de la un grad de înapoiere evidentă, a pornit, începând cu anul 1868, pe calea modernizării prin acceptarea voinţei imperiale – Era Meiji –, devenind în câteva decenii o mare putere, dispune de resorturile miracolului ivit din sine însuşi. Că au copiat, iniţial, modele occidentale în toate domeniile vieţii sociale, pe care le-au adaptat potrivit nevoilor, e o realitate, însă japonezii nu au primit mila nimănui şi nu s-au ,,bătut” pe ajutoarele din afară nici măcar la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial! (Pare-mi-se nu acelaşi lucru pot să şi-l amintească o parte dintre decidenţii societăţii româneşti actuale, care, imediat după evenimentele din decembrie ’89, înfipţi în posturi administrative mai noi sau mai vechi, ,,selectau” cu grijă părintească ajutoarele care curgeau dinspre Europa!)

Referitor la mândria niponă, mi-a rămas în memorie un documentar de pe ,,Viasat History”, difuzat după catastrofa de la centrala nucleară Fukuşima, în care soldaţii americani, victorioşi în conflagraţia ,,mistuită” în august 1945 – după ce Hiroshima şi Nagasaki plăteau stupid tributul pentru Pearl Harbor-ul lui decembrie 1941 –, aruncau în praful caldarâmului bomboane copiilor din arhipelag. Nu comentez cinismul învingătorilor, ci faptul că niciun pui de japonez nu se apleca să ridice dulciurile, deşi, în situaţii similare, în oricare alt colţ al lumii micuţii ar fi procedat probabil altfel, dacă mă gândesc că, spre exemplu, în oraşele mari ale noastre din anii ’80 ai secolului XX, când parcările erau ,,onorate’’ de prezenţa tirurilor turceşti, iar şoferii acestora aruncau pe jos gume de mestecat puştilor de 7-8 ani, multe haine trebuiau ,,ostoite” de mărinimia acului de cusut, spre bucuria mamelor…

Putem surprinde din diverse unghiuri prăpădul din 11 martie 2011, care a devastat o parte a vieţii din arhipelagul nipon. Este limpede însă că, refugiindu-se în muncă, japonezii ştiu să picure balsam peste rănile pricinuite de pierderile celor apropiaţi, au puterea de a se reconstrui şi, odată în plus, pot să demonstreze umanităţii că Pasărea Pheonex este totemul lor, prin care se întrepătrund cu Mama Natură. O întrebare însă nu-mi dă pace: dacă totuşi, în patria tehnologiei şi a sistemelor de protecţie duse spre perfecţiune, omul a devenit, într-o clipă, atât de vulnerabil, de ce nu învăţăm să respectăm NATURA, modificând-o în scop propriu cât mai puţin cu putinţă?!…