• Noaptea solstițiului de vară îl golise de energie. Luna plină îi venise de hac, mâncându-i hoțește orele de somn, ca o metresă care te incită sarcastic-savuros până te prinde-n mreje, apoi te duce de lesă până-ți pierzi busola. Adormise târziu, când zorii țâșneau trandafiriu printre fisurile din acoperișul solemn al întunericului. Nu-i de mirare că glasul mamei, oricât de dulce i-ar fi mângâiat urechea internă, îl indispuse.
• -Lasă-mă să dorm! bolborosi Tudor, întorcându-se bolovănos în patul larg.
• -Hai, fă un efort și strânge o pungă de frunze de dud, mă scutești de un efort! insistă mama. Apoi vii și dormi cât vrei! adăugă, deschizând larg fereastra.

• -Frunze de dud, asta-mi lipsea, la naiba! zise băiatul ca pentru sine. Mai bine rămâneam la liceu! constată el cu ochii închiși.
• Adolescentul se întoarse pe spate, inspiră adânc aerul din cameră, îl reținu o clipă, după care-l expulză într-un șuvoi egal, forțându-se să expire până simți că abdomenul i se lipește de coloana vertebrală. Deschise ochii mari, întinse brațele, proptindu-le de speteaza patului, împinse ușor arcuit trupul relaxat, lunecând sanie pe lenjeria patului, lungi cât putu coloana vertebrală într-un salut al soarelui executat bătrânește, pe orizontală, apoi strânse cu brațele genunchii la piept, se roti  ca o bilă de snooker lovită cu tacul pentru o fricțiune ce dă efect invers și se ridică senin, energizat. 
• Pentru liceeni cursurile nu se încheiaseră, însă era sfârșit de an școlar pentru elevii din gimnaziu. Aici, o parte dintre cadrele didactice, între care și mama lui, se aflau în activitate. Pe lângă munca obișnuită – completat documente școlare, pregătit sălile de clasă pentru curățenia generală, recondiționat și confecționat material didactic pentru anul școlar viitor, stabilit și derulat programul de pregătire cu elevii corigenți – profesorii aveau sarcina de a asigura materia primă pentru mătasea naturală din industria textilă. Un fapt banal, oarecum stresant, însă bizar astăzi – acceptat de tot corpul profesoral, inclusiv atunci, în ultima vară a anilor ’80 din secolul trecut – creșterea viermilor de mătase devenise de multă vreme o mică sursă de venit pentru economia românească centralizată, destul de competitivă în multe domenii la nivel mondial. Se urmărea cu încăpățânare în anii ’80 ca balanța comercială să fie permanent excedentară – exportul trebuia să depășească cu mult importul. Datoria externă a României fusese ștearsă încă din primăvară, însă ambiția președintelui Nicolae Ceaușescu de a crea la București, cu sprijin arab, o bancă mondială pentru finanțarea economiilor emergente – cam ceea ce implementează astăzi, la o scară mult mai înaltă, statele din BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) – nu se putea realiza fără contribuția conjugată a energiilor din patria socialistă ,,multilateral dezvoltată”. Firește că Școala nu putea fi o excepție, așa că la debutul cursurilor din Educație, de la jumătatea lui septembrie, începea practica agricolă de toamnă, de trei săptămâni, unde elevii și profesorii erau conectați la viața economică a cetății, contribuind la recoltatul porumbului, cartofului, sfeclei de zahăr și nu numai. În calendar urma îndeplinirea planului școlii, cu participarea fiecărui elev, care avea sarcina de a aduce maculatură (hârtie, cartoane), sticle, borcane, fier vechi. Înainte sau după Paști – în funcție de evoluția condițiilor climatice – toate energiile se focusau pe practica de primăvară, care viza cu precădere împădurirea terenurilor degradate, fără potențial agricol. Iar spre finalul anului, suflarea Școlii se delecta cu strângerea frunzelor de dud – hrană pentru viermii de mătase – și, în paralel, cu adunatul plantelor medicinale. Acolo unde drumurile județene și naționale nu erau flancate de duzi, Școala se ocupa doar cu achiziționarea plantelor medicinale, aduse de elevi în pungi mari, pe care cei pirpirii abia le cărau. Culese după cursurile de zi, presate prea mult în traiste țărănești, se depreciau adesea peste noapte, așa încât dimineața căpătau deja o fierbințeală aburoasă, similară cu cea dintr-o căpiță de fân insuficient uscat. Suculente, mustind de clorofilă, când erau eliberate în spațiul din școală corespunzător păreau murate, umezeala contribuind decisiv la uciderea proprietăților vindecătoare ale plantelor. Uneori mucegaiul sporea inutilitatea demersului, desăvârșind dezastrul, însă roata muncii continua mecanic, fără intervenția vreunui creier în logica eficienții.  
• Strașnic mai mâncau viermii de mătase verdele duzilor la începutul verii! Când fuseseră aduși – o mână și ceva de larve cilindrice, inelate, acoperite cu perișori negri – se mulțumeau cu frunzele pe care le puteau strecura elevii în buzunarul de la cămașa de pionier. După puțin timp, când au evadat prin metamorfoză în nimfă, zeci de traiste cu frunze erau înfulecate zilnic de fălcile lor și aruncate în hăul din trenul sidefiu, ușor pigmentat. Până-n momentul retragerii în crisalida construită ca o cazemată ovoidă erau fără odihnă, echivalentul albinelor Un mic amendament – albinele produceau hrana, pe când viermii de mătase consumau hrana. Ambelor vietăți doar o lună de zile le fusese îngăduită existența pe Pământ de către Creator, frustrant, am putea zice din perspectiva noastră, însă uneori o secvență de vară dezleagă o cupă cu mai multă sevă decât regăsești într-o viață ternă, zdrențuită cinic de zgura băloasă a zilei. Rezultatul era însă nobil în amândouă cazuri, chiar dacă în ultimul, când simțeai corpul rece, moale și butucănos nu o dată greața făcea casă bună cu mâna omului.
• Strada principală, care tăia satul în două, nu era departe de casa părinților lui Tudor. Adolescentul cercetă duzii și se cățără în cel cu o coroană bogată. Erau multe ramuri noi, nuielușe fără rod, cele pe care pomicultorul le elimină pentru că-s lăstari lacomi, ce mănâncă seva galopant, fără să producă ceva. Cresc și în duzi, fiind o bucurie pentru cei care au tangență cu sericicultura. Tudor trăgea de o nuielușă, cu o mișcare similară cu aceea în care aluneci controlat pe o frânghie, și rămânea cu un buchet de frunze. Mai smulse câteva mâini de aur verde din ramurile cu rod, evitând fructele pârguite și, în câteva minute, sacoșa era plină. A coborât lin și s-a întors acasă. Mama îl aștepta. 
• -Vrei să vii și tu? Poate ți-e dor de școala de odinioară!
• -Bine, de ce nu, un pic așteaptă-mă să mă spăl!
• Au mers inițial la grădinița veche. Acolo, pe bănci erau puse table de scris scoase de uz, pe care se găseau coli gigantice de hârtie, unde tronau viermii de mătase. Înainte de a ajunge în clădire, s-au intersectat cu femeia de serviciu. S-a încropit un dialog oarecare despre proaspătul deces din sat, ultimul bărbat, care luptase în ambele războaie mondiale, își căuta înfometat drumul spre Lumină, ori spre Întuneric, cine poate ști?! Tudor ieși iute din conversație și urcă treptele de la intrare. Ușa grădiniței era deschisă. Când păși peste prag se ciocni cu o profesoară. Era stagiară, destul de tânără, n-o cunoștea.
• -Săru’mâna, zise el, privind-o adânc cu un surâs larg, apoi, după o clipă își rosti numele, 
• prezentându-se.
• -Bună ziua! răspunse ea, întinzându-i mâna, Lavinia.
• Gestul de a întinde mâna unui bărbat necunoscut era oarecum neobișnuit la țară atunci. Nici acum nu s-au schimbat prea mult lucrurile, de vreme ce, atunci când intră într-un cerc de cunoscuți, bărbatul dă mâna cu o femeie doar la nuntă și la priveghi. Invers, deși așa spune codul manierelor elegante, nu se obișnuiește, n-a intrat în cutuma socială. Lui Tudor îi plăcu acest tip de deschidere, mai ales că-și declină identitatea uzând de prenume, nu ascunzându-se sforăitor după robustețea numelui. Instinctiv realizase că-i o femeie care poate să joace tare în ringul vieții amoroase. Îl incita apariția ei, deși nu era vreo frumusețe din zona prăjiturilor cu glazură serafică. Nu, în schimb emana un soi de energie, care te trăgea într-o albie stranie, unde ,,totul e permis”, cum ar grăi Dostoievski. Avea acea spontaneitate rasată, ușor frivolă – ce te agăța într-un joc de seducție crescut natural – pe care o întâlnești doar la femeile care nu s-au sfiit să-și lepede rochița într-un amor prelungit cu farul din bibliotecă. Mă rog, purta rochie doar la ocazii festive, în rest era ahtiată după blugi strâmți, care-i scoteau în relief posteriorul bombat, și tricouri largi, cu imprimeuri cauciucate, aduse cu vaporul de fratele ei, locotenent de marină. 
• ,,A, el e Tudor, de care am auzit atâtea și pe care, fără voia mea, l-am sabotat”, își zise Lavinia cântărindu-l discret. O deranjase ușor privirea lui agasantă, dominatoare, dar trecu repede peste asta, deoarece memoria îi revărsa destul de fidel conținutul unei anume scrisori, care avea legătură cu adolescentul din fața ei. În fapt, în urmă cu un an, mama lui Tudor, disperată că odrasla umbla nebună după fuste, neglijându-și cursurile liceale, a compus o scrisoare cu un conținut penetrant, prin care a urmărit trezirea fiului rătăcitor. A rugat-o pe Lavinia s-o transcrie și, ca să-l bage în ceață, i-a trimis-o de la un punct poștal din orașul moldav în care învăța. Tudor se cazase pe atunci la internatul liceului, pe care-l părăsise în semestrul III, din clasa a IX-a. Regimul de activitate era foarte strict la acel internat – o combinație de așezământ cazon cu unul de colonie penitenciară – vegheat de doi pedagogi, Jorj ,,nebunul”, gratulat astfel pentru răgetele guturale, care nu aveau odihnă. Celălalt era o femeie slabă, o stafie ivită parcă din moarte. Nimeni nu-i cunoștea numele, dar toți o știau de ,,musca țețe”. Nu zâmbea niciodată, dar dispunea mereu de apucături crescute în vecinătatea școlii Anei Pauker.
• Tudor avea un statut privilegiat în internatul respectiv, dar nu pentru c-ar fi fost mai isteț ori mai abil decât ceilalți, ci pentru că, aparținând altui liceu, avea posibilitatea să-și fabrice un program după bunul plac. Zilnic avea pregătire la istorie ori la limba și literatura română, sau era prins într-un cenaclu literar, care nu avea consistență fără el. Alteori avea de conspectat ceva la sala de lectură a bibliotecii județene; plus că mai erau și ședințele de antrenament la clubul de lupte greco-romane. Dar nu era destul, așa că noaptea, după ce se dădea stingerea, se echipa rapid, mergea la baia de la etajul I și cobora pe gratiile de la ferestre. Escalada ca o felină gardul înalt din plăci de beton, care împrejmuia spațiul în cauză, și era în stradă. Liber. Părea suficient de matur pentru a nu da de bănuit vreunui echipaj de miliție. Nu l-a oprit nimeni la orele acelea târzii, deși a întâlnit adesea patrule ale forțelor de ordine spre miezul nopții. Nu le evita, probabil dacă și-ar fi pus problema c-ar fi putut fi legitimat ar fi pășit cu teamă, prin zone prost iluminate, crescând riscul de a fi acostat. Mersul rapid, sigur, egal, fără să se bălăbănescă șovăitor arăta că are un scop precis – un tânăr care-a terminat programul de lucru și mergea acasă, fără să fi pierdut vremea prin cârciumi. Într-un fel așa era, Tiberiu se deplasa țintit către o casă, chiar dacă nu a lui. Scopul era limpede – furt premeditat de voluptăți –, o nimfă flămândă îl aștepta. Se întorcea mereu dimineața, la masă. După o vreme, când s-au răsuflat ciripitorii, din categoria celor recrutați de securiști, Jorj îl aștepta până în zori, în baie, înjurând înfundat, rotind încet un furtun de cauciuc. Internatul liceului vuia, firește c-a aflat și mama lui, nu și tatăl, era mai liniștitor…
• Lavinia își aminti de tabloul descris de mama lui Tudor și zâmbi.
• -Mi-a vorbit mama ta despre tine! zise ea franc.
• -Da? se miră Tudor, sper că nu m-a zugrăvit în culori prea sumbre! adăugă el zâmbind,
•  ușor derutat.
• -O, nu, stai liniștit, e de bine! îl asigură jucăuș Lavinia.
• -Firește, mamele-și laudă progeniturile! zise Tudor, iritat că mama nu i-a povestit nimic 
• de Lavinia, dar i-a dat tinerei date despre el.
• Au împărțit frunzele la viermii hămesiți. Păreau două paie la trei măgari, însă au sosit proviziile. Câțiva elevi inimoși au adus hrană proaspătă. Ziua era salvată.
• -Ce faci azi, Lavinia? Nu vii pe la noi? o întrebă mama observând dialogul relaxat 
• dintre cei doi.
• -Vin, doamnă, n-am ceva special de făcut. E semi-vacanță, nu?

(Va urma)