Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

SPECTACOL COMPLEX DEDICAT UNEI PERSONALITĂŢI SPECIALE A BOTOŞANILOR

Spectacol complex dedicat unei personalităţi speciale a Botoşanilor: prof. Maria Cojocariu

 Autor, Lucia Olaru Nenati

În prelungirea manifestărilor închinate Zilei Invăţătorului a avut loc la Casa Corpului Didactic o activitate specială prin care a fost sărbătorită împlinirea unei vârste rotunde de către doamna profesoară de canto Maria Cojocariu, care şi-a lansat cu acest prilej trei cărţi intitulate: Poezii pentru toate vârstele, volumul I şi II şi Mărturisiri târzii. Cruci şi Răscruci. După cuvântul de început rostit de preotul Ştefan Holban, sărbătorita mi-a făcut cinstea de-a mă invita la cuvânt spre a-i prezenta cărţile nou apărute. Am început prin a releva profilul personalităţii autoarei, aşa cum este cunoscută ea de concetăţeni şi, mai ales, aşa cum transpare din paginile cărţilor cu un pronunţat caracter memorialistic, drept o persoană de mare calitate care ar fi putut fi o vedetă de rang naţional, dar a optat să fie consoarta şi colaboratoarea devotată a acelui mare animator al muzicii corale botoşănene, profesorul Gheorghe Cojocariu, împreună cu care a dus faima Botoşanilor în patru zări.

Am subliniat calităţile de povestitor şi autor de text literar autentic pe care le relevă aceste cărţi şi care se adaugă la cumulul de merite deja dovedite, arătând că autoarea este o personalitate de valoare a spaţiului botoşănean. Subiectul îmi era familiar deoarece am trăit dimpreună cu familia profesorilor Cojocariu acele vremuri de iureş creativ intens când exista realmente pasiune autentică pentru universul eminescian şi interes din partea unui public foarte numeros ataşat marii sale parsonalităţi ce a marcat spaţiul botoşănenan prin însemnele nobleţii sale. Am fost aici atunci când profesorul Ghiţă Cojocariu, cum îl apelau cei familiari în semn de afectuoasă preţuire, compunea zeci de piese muzicale pe versurile Poetului (peste optzeci de imprimări în fonoteca de aur a radio-ului şi televiziunii) şi când realiza adevărate edificii corale somptuoase, mai întâi din vocile elevilor Liceului pedagogic şi apoi dintr-un număr mai larg de talentaţi interpreţi ce au format marea Corală George Enescu, care nu odată şi-au demonstrat virtuţile pe scenele ţării, chiar şi pe aceea a Ateneului Român, interpetând, de pildă, Simfonia a XI de Beethoven, adică atribuind corului capacităţi orchestrale multiple, spre uimirea melomanilor şi, mai ales, spre entuziasmul lor care numeau acesta nu un cor ci ,,un miracol al Botoşanilor”. Nu o dată am realizat împreună la Ipoteşti, în acele ediţii superbe ale Zilelor Eminescu – eu fiind pe atunci muzeografa Ipoteştilor -, lucruri de neuitat pentru mulţii participanţi de elită, sau pe scena Teatrului Eminescu pe care l-am condus mai apoi, în spectacole pe care mă străduiam să le fac cât mai impresioante iar corul dirijat de maestrul Cojocariu ridica ştacheta evenimentului la cote incomparabile. Cunoscând, aşadar, de atât de aproape lucrurile evocate acum în aceste cărţi ale autoarei de acum, am putut releva faptul că acel fenomen miraculos care a stârnit atâta admiraţie constituia nu doar rodul activităţii unei persoane, ci a unei adevărate instituţii familiale, sau cum s-ar spune azi, ,,asociaţia familială” a profesorilor Maria si Gheorghe Cojocariu căci toată această operă de creaţie grandioasă s-a realizat de către amândoi, dar doamna Maria (Mamaria, cum îi spun cei afectuoşi!) a fost mereu discretă şi ocrotitoare, şi nu în ultimul rând, teribil de vrednică, asigurându-i soţului său şi celor trei fii care azi cântă pe mari scene (mezinul în Germania!) arii din opere clasice universale, climatul propice manifestării artistice. Cartea de mărturisiri târzii, alcătuită cu o uluitoare stăpânire a memoriei, demonstrează încă o dată acest adevăr pe care îl ştiam de atâta vreme, dar mai mult de atât, ea are darul de tăia adevărate inserţii în istoria acestui spaţiu geografic, bântuit de năpastele viiturilor vremii, ce-au produs traume adânci în destinele individuale (ea fiind mereu, toată copilăria sa “Fata Refugiatului”, până când a reuşit prin uluitoarele sale performanţe şcolare să transforme această poreclă în renume şi să confere blazon de nobleţe acestui apelativ). Obicieuri ale sătenilor de altădată, deprinderi culinare şi gospodăreşti, informaţii etnografice, mentalităţi şi concepţii din lumea satului de odinioară sunt adunate cu mână sigură în aceste pagini, după cum şi capitolele dedicate unor apropiaţi ai săi se constituie în adevărate portrete literare de toată frumuseţea şi mai ales, făcând din carte o atracţie captivantă cum se întâmplă numai celor cu adevărat dotaţi pentru scrisul literar, chiar dacă tema abordată este una deschis autobiografică şi fără nici o cosmetizare ficţională. De fapt, această carte, doldora de amintiri şi de imagini fotografice ale timpului trecut, este o cronică a unor lucruri ce nu trebuiau uitate şi pe care autoarea le-a salvat şi depozitat în acest fel, mai adăugându-şi un merit la cele deja acumulate în timp.

Cărţile de poeme se rostuie ca un pandant liric al textului în proză, având oarecum acelaşi resort de instituire cu acela al liricii folclorice de odioară, izvorâte din irepresibila tensiune a rostirii inspirate de stările trăite de autorii, atunci anonimi, acum denominate de semnătura acestei personalităţi nu îndeajuns de preţuită de comunitatea noastră pe măsura meritelor în durată. Rostind aceste lucruri, am avut din nou revelaţia faptului pe care nu odată l-am enunţat fie în scris fie în rostire, că o localitate, un oraş, nu e doar o adunătură de străzi şi case, ci şi o comunitate spirituală cu relief axiologic, cu valori şi stări specifice şi, mai ales, cu capacitatea de-a recunoaşte şi asuma aceste valori, de-a le şti răsplăti pe măsură şi depozita într-un sanctuar de patrimoniu, nu numai după ce acei oameni nu mai sunt.

Altminteri, atunci când, dimpotrivă, oamenii de valoare sunt nu preţuiţi şi răsplătiţi, ci chiar persecutaţi, invidiaţi atroce, marginalizaţi şi subminaţi, cum se întâmplă, vai, atât de adesea, acel loc îşi pierde relieful spiritual şi devine doar o adunătură de locuitori fără nimic care să-i coaguleze şi să le justifice mândria apartenenţei la acest loc ce devine unul scăldat într-o miasmă nocivă. Unele din aceste aserţiuni au fost preluate şi întărite şi prin alte argumente de către directorul Teatrului Mihai Eminescu, jurnalistul Traian Apetrei, care a propus să i se confere doamnei un titlu de recunoaştere din partea oraşului, poate chiar cel de cetăţean de onoare.

La toate acestea s-a adăugat un adevărat program artistic bogat şi variat, susţinut de câţiva dintre numeroşii elevi de diferite vârste ai doamnei profesoare, de la liceele unde a predat sau de la Şcoala Populară de Artă. Astfel, au cântat sau au recitat: Corala Lyra, dirijată de Dragoş Boicu (care a interpretat două dintre piesele eminesciene semnate de regretatul Gheorghe Cojocariu, reiterându-le în acest fel valoarea perenă), Constantin Lupu şi formaţia sa, Cornelia Ciobanu, Dan Dobos, Ilie Caraş, Mugurel Mogoş, dar şi copiii Codruţa Barariu, Mihai Enache, precum şi familia Crăciun din Dorohoi, mamă şi fiică, ş.a., toate fiind înserate printre lecturile autoarei din cărţile sale, urmate şi de câteva piese muzicale în interpretarea sa. Buchete mari de flori, aplauze călduroase, autografe etc, alte insemne al momentului aniversar au pigmentat sărbătoarea care a fost, de fapt, un adevărat spectacol, special şi original, ce putea fi prezentat foarte bine şi pe pe scena Teatrului Eminescu, ceea ce directorul teatrului a şi relevat, invitând la repetarea evenimentului în viitoarea stagiune, ca un spectacol în sine în beneficiul unui public mult mai numeros şi, nu în ultimul rând, a autorităţilor datoare a cunoaşte şi preţui autenticele valori ale acestui ţinut.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5