Primit pentru publicare: 11 mai 2011
Autor: Acad. Alexandru ZUB
Publicat: 11 mai 2011
Revizuit și republicat: 12 apr. 2017

SPIRU HARET (1851 – 1912)

SPIRU HARET: LECŢIA REFORMATORULUI

În plin proces de schimbări socio-politice şi mentale, de un dramatism evident, tema însăşi a schimbării chibzuite, raţionale, devine una de strictă actualitate. Identificarea de exemple, modele, metode, sub acest unghi, se vădeşte extrem de utilă.

De aceea, a evoca, oricât de succint, figura lui Spiru Haret, acum, în preajma unui secol de la moartea sa, nu e decât prea firesc. Orice mare figură din trecutul studiabil merită atenţie, însă anumite figuri, cele care ne-au marcat benefic destinul, în momente cruciale, au dreptul la o prezenţă mai vie în memoria şi inima noastră. Este mai ales cazul amintit, al cărui nume se evocă predilect în legătură cu reforma învăţământului de la finele secolului XIX şi din anii următori, însă care a jucat un rol mult mai important, sub unghi social, unul a cărui actualitate este neîndoielnică¹.

S-a mai spus acest lucru, semnalându-se analogii între epoca lui şi anii atât de tulburi, traversaţi de noi, în căutarea unui echilibru mai stabil pe tărâm politic, economic, moral². La timpul său, în ultimul sfert al secolului XIX, Spiru Haret, savant pozitivist şi pedagog de elită, căuta soluţii adecvate la o criză a educaţiei publice, care se prelungea din altă generaţie, în cadrul unui proiect modernizator ce implica şi asemenea convulsii.

Spre deosebire de alţi cărturari, matematicianul Haret înţelegea să-şi pună uneltele disponibile în slujba societăţii româneşti, la a cărei ameliorare pe multiple planuri voia să contribuie optim. Nimic mai semnificativ decât subiectul ales pentru discursul său de recepţie la Academia Română, unde a promis să trateze, în 1892, „influenţa ştiinţelor pozitive asupra condiţiilor vieţii moderne”³. Din păcate, discursul n-a mai avut loc, însă ideile respective se pot degaja din restul operei.

Născut în Iaşi, la 15 februarie 1851, Spiru Haret a studiat la Bucureşti, apoi la Paris, ştiinţele fizico-matematice, cu un interes special pentru astronomie, domeniu în care a obţinut şi o anume notorietate. Un crater de pe faţa invizibilă a lunii îi va purta numele, postum, la propunerea Uniunii de resort. Deşi ar fi putut rămâne acolo, ca unul ce se remarcase prin calităţi deosebite, a preferat să se întoarcă în ţară, aici unde, ca şi alţi tineri din epocă, socotea că sunt atâtea de făcut.

Un parcurs exemplar se degajă din activitatea sa, pe tărâmul şcolii, ca profesor la diverse trepte, dar şi în viaţa social-politică, pe care acţiunile sale au înnobilat-o. Doctor în matematici la Sorbona, a acceptat să predea totuşi la un gimnaziu, înainte de a începe o carieră universitară, cu rezultate ce s-au bucurat ab initio de o largă recunoaştere. Academia Română l-a ales membru corespondent în 1879, titularizându-l în 1892 şi desemnându-l mai târziu chiar vicepreşedinte (1904). La recepţia solemnă, el trebuia să se ocupe de raportul dintre ştiinţă şi viaţa modernă⁴, temă reluată apoi mai sistematic în volumul Mecanica socială (1910).

Partea cea mai fecundă a activităţii sale se leagă însă de sfera şcolii, în care limpezimea gândirii, spiritul practic, generozitatea şi stăruinţa au rodit din plin, marcând o epocă şi reverberând în posteritate. Ca membru în Consiliul permanent de instrucţiune, inspector general al şcolilor, secretar general al Ministerului de resort, apoi ca ministru din 1897 (cu unele sincope) până în 1910, el a influenţat decisiv soarta şcolii, la toate nivelele. Lui şi unor spirite afine din aceeaşi sferă de activitate li se datorează elaborarea şi aplicarea măsurilor ce au condus la o semnificativă resurecţie etnoculturală, mai ales în mediul rural, rămas cumva în paragină după impulsurile primite în epoca Unirii.

În jurul lui 1900, când se plasează reforma şcolară ce i se atribuie, lumea românească se afla în plină criză, reclamând măsuri urgente şi pe mai multe planuri⁵. Bucuros că a putut contribui la ieşirea din impas, revitalizând resursele naţiunii, Haret mărturisea, în Pagini de istorie (1906): „Sunt fericit că am avut cunoştinţele cerute pentru a face calculele meticuloase necesare pentru a rezolva, aşa cum s-a rezolvat, o problemă cu deosebire grea”⁶. Lucrase nu doar ca profesor şi om politic, ci şi ca „tehnician” al reformei, ceea ce se poate constata lesne din corpusul de texte editat postum pe seama sa.

Un asemenea plan de primenire, totodată instituţională şi la nivel mental, adică sufletesc, nu se putea naşte din gol, nici realiza peste noapte. Eforturi diseminate de-a lungul câtorva generaţii se pot evoca în acest sens, de la Asachi şi Kogălniceanu până la V.A. Urechia, Maiorescu şi alţi contemporani de vază. Întâmplarea a făcut (dacă se poate spune aşa) ca Haret însuşi să beneficieze, pe linie de învăţământ şi la Academia Română, de sprijinul unor personalităţi de marcă, precum P.S. Aurelian, Dr. C. Istrati, P. Poni, D.A. Sturdza, A.D. Xenopol, implicaţi şi ei în acest efort de benefică schimbare socio-culturală. Din epoca Unirii Principatelor până la finele secolului XIX, s-au produs destule semne ale acestui fenomen, comparabil de altfel cu ceea ce se întâmpla şi în restul lumii. S-au fondat asociaţii de profil, mai peste tot în zona extracarpatină, s-au organizat congrese de specialitate, din iniţiativa unor oameni sensibili la realităţile din jur şi gata să contribuie la orice efort ameliorativ. Mişcarea ateneistă şi „extensiunea universitară” se cuvin amintite mai întâi consensual, ca expresie a acestei nevoi de regenerare, ajunsă acută în anii când Haret gestiona rosturile învăţământului românesc.

Definiţia pe care o dădea atunci sistemului educativ e mereu actuală: „Învăţământul unei ţări este chemat să îndeplinească un întreit scop. În prima linie, el trebuie să formeze buni cetăţeni. În a doua linie, el trebuie să procure tuturor tinerilor fondul de cunoştinţe care este indispensabil oricărui om în viaţă, fără osebire de treaptă socială: acesta este învăţământul obligatoriu. În fine, el mai trebuie să formeze contingente pentru toate carierele cari sunt necesare pentru viaţa completă şi armonică a statului”⁷. În acelaşi sens, el socotea că „învăţământul, ca să fie desăvârşit, trebuie să se îngrijească nu numai a cultiva spiritul, înavuţindu-l cu cunoştinţe multe, dar a cultiva şi inima, a forma caracterul, a face, în fine, ceea ce se numeşte educaţiunea tinerimei”⁸.

Să mai adăugăm că, în opinia sa, „studiul istoriei trebuie să fie un mijloc de a infiltra în sufletul copiilor conştiinţa naţională, de a-i face să înţeleagă rostul chemării în lume a poporului din care face parte; de a le insufla încredere într-însul, iubire de ţară şi dorinţa de a se devota pentru dânsa. Istoria trebuie să le arate suferinţele trecute ale poporului român, venite toate din neunirea dinăuntru sau din vrăjmăşia celor din afară; ea trebuie să-i facă să înţeleagă deosebirea dintre azi şi ieri, virtutea şi înţelepciunea naţiunii care a ştiut să se înalţe acolo unde este prin înţelepciunea şi vitejia ei şi a conducătorilor ei”⁹.

Prin activităţile puse la cale de Haret, „s-a dovedit, din nou, o spune singur, că pătura ţărănească posedă calităţi, nebănuite încă, de energie, pricepere şi iniţiativă. Pentru orice om care posedă cel mai elementar simţ politic, descoperirea aceasta era de o importanţă capitală”¹⁰.

Masivul corpus de texte, editat de G. Adamescu ş.a., a fost conceput în slujba Comitetului pentru monumentul lui Spiru Haret, însă a ajuns a însemna mai mult, căci a inclus, în unsprezece volume, „operele ştiinţifice, scrieri diverse, scrisori publice şi particulare”, completate cu o bibliografie generală, devenind astfel şi o sursă documentară inestimabilă¹¹. Pe acest temei, cu deosebire, s-au întocmit studii multidisciplinare, s-au făcut restituţii de tot felul, privind educaţia, cercetarea ştiinţifică, viaţa social-politică,
s-au publicat chiar şi unele biografii (G. Adamescu, G. Arghirescu, Emil Bâldescu, C. Dinu, Eugen Orghidan, Şerban Orăscu, N. Teodorescu, G. Ţiţeica, în ordine alfabetică), ceea ce denotă o anume continuitate a interesului pentru legatul haretian.

Dacă e să rezumăm acest legat, la un secol de la moartea savantului pedagog şi om politic, câteva elemente ni se par definitorii. „Scopul său – ne previne un exeget – a fost multiplu: o societate mai cultă, mai dreaptă, mai avută”, mai sensibilă la morală şi la datoria civică, una în stare să realizeze finalmente idealul naţional¹².

În acest sens, el a militat pentru extensia cercetării de la ştiinţele pozitive la praxa curentă; pentru aprofundarea spaţiului social pe linia aşezămintelor de caracter educativ: şcoală, societăţi culturale, presă etc.; pentru un raport mai just între cogniţie şi practică; pentru inculcarea spiritului cooperatist în societate, îndeosebi în lumea satului; pentru reforme întemeiate pe o „mecanică socială”, ştiinţă căreia s-a silit să-i analizeze chiar el fundamentele. Mai trebuie spus că în opinia sa reforma educaţiei avea nevoie nu de o singură lege, ci de legiferări în etape, prin măsuri de caracter limitat, secvenţial, tocmai spre a reduce din tensiunile existente în diverse zone ale societăţii româneşti¹³.

A contat, desigur, în reuşita haretiană, faptul că a avut alături, în acest efort colosal de schimbare în viaţa şcolii, figuri de talia lui N. Iorga, T. Maiorescu, S. Mehedinţi, P. Poni, D.A. Sturdza, V.A. Urechia, A.D. Xenopol, ei înşişi adânc legaţi de sistemul educativ şi gata să pună umărul.

Un îndemn la claritate conceptuală şi înţelepciune practică e deductibil din opera lui Spiru Haret, masivă, diversă, ca şi din analizele cele mai competente cuprinse în bibliografia conexă. Relevându-l, o dată în plus, nu facem decât a-i sublinia actualitatea perenă¹⁴.

Note:

1. Cf. Eugen Orghidan, Spiru C. Haret, reformator al învăţământului românesc, Bucureşti, 1994.
2. Nicolae Arsenie, Haret, criza şi cota neunică, în Flacăra lui Adrian Păunescu, XI, 5 (4-10 feb. 2011), p. 11.
3. Operele lui Spiru C. Haret, I, Bucureşti, f.a., p. XXIX (infra: Operele…).
4. Ibidem.
5. Cf. Ion Bulei, Lumea românească la 1900, Bucureşti, 1984; Atunci când veacul se năştea, Bucureşti, 1990.
6. Apud Nicolae Arsenie, op. cit.
7. S. Haret, Raport asupra activităţii Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, Bucureşti, 1903, p. 5.
8. Ibidem, p. 11.
9. Idem, Circulara nr. 43265 din 1902, apud Operele…, II, p. 166.
10. Idem, Învăţătorii şi politica, în Operele…, IX,
11. p. 1.
12. Operele lui Spiru C. Haret, I-XI, Bucureşti, f.a. (Iaşi, 2010).
13. Şerban Orăscu, Spiru Haret, Bucureşti, 1976, p. 6.
14. Ibidem, p. 56-57.
15. Cf. şi Eugen Orghidan, op. cit.