SPRE NEUITAREA LUI NICOLAE IORGA
Noiembrie, luna destinului său mioritic

 Autor, Dr. Şt.Umaniste Lucia OLARU – NENATI

               Am  avut cândva revelaţia semnificaţiei speciale, definitorii, a baladei Mioriţa asupra destinului fiinţei noastre naţionale. Mi s-a părut a fi un adevăr orbitor în mesajul conţinut şi transmis de veacuri în alcătuirea ei. Acesta se referă  la suprimarea ortomanului  (om drept, dotat cu calitaţi fizice şi morale şi chiar cu zestre materială dobândită legitim) adică simbolic vorbind, întruparea ideii străvechi de kalokogatie (bine, adevăr, frumos), de către tovarăşii săi de drum, tocmai din invidie şi adeversitate provocată de înzestrările sale şi din dorinţa instinctivă de a-l deposeda de bunurile lui. Am găsit atunci că această paradigmă este, din păcate, una prezentă în diacronia noastră încă de la primele atestări, (vezi Herodot ) şi până în zilele noastre, ca tendinţă de suprimare a excelenţelor, ceea ce în plan istoric  poate fi o cauză a neatingerii nivelului de performanţă presupus de daturile genetice ale acestui neam.

         Scrutând panorama diacronică am găsit numeroase exemple de acest fel, de la eroicul voevod Grigore Ghica jertfit pentru devotamentul său faţă de integritatea ţării, cel atât de glorificat de Eminescu, la exemplul însuşi al marelui poet despre a cărui moarte se discută încă în chip pătimaş şi nu se ajunge la limpezire; la nesfârşitele şiruri de exemplare ale elitei noastre culturale, sociale, politice, religioase suprimate în malaxorul închisorilor politice boşevice s.a.

           In noiembrie, această lună prin excelenţă mohorâtă, se cuvine să ne aplecăm gândul asupra unui exemplu cumplit de manifestare a acestei paradigme, asasinarea lui Nicolae Iorga cel jertfit  din cauza uriaşei sale energii depuse în slujba ţării. Contrastul dintre dimensiunea personalităţii sale şi acest sfârşit nedemn este atât de cumplit încât îşi ţipă şi azi absurditatea strigătoare la cer.  Oricine l-a cunoscut a fost fascinat de puterea lui de-a capta sufletele auditorilor, de a le insufla o stare de viguroasă înălţare a moralului, de limpezire a conştiinţei. Cine a citit sau a aflat despre activitatea sa nu se poate să nu fi rămas uimit de uriaşa lui apertură  creativă şi ştiinţifică ( autor a peste 16.000 de titluri!),  de curajul său şi de mereu prezenta lui luare de atitudine în chestiunile colective majore, de neomeneasca lui memorie şi capacitate de cuprindere a informaţiilor, de învăţare a limbilor străine (se spune că a învăţat limba turcă în tren mergând la un congres la Istambul!) .

    Dar poate cea mai meritorie si redutabilă lucrare a sa a fost lupta lui îndelungată dedicată înfăptuirii Marii Uniri pe care o considera  a fi “o necesitate intimă, fundamentală a naţiei noastre”, pentru care a găsit mijloace de-a dreptul uimitoare, de la călătoriile în ţară şi în teritoriile ocupate, la trimiterea de cărţi aparent banale dar cu conţinut incendiar în acele zone, la propagarea  prin intermediul longevivei sale publicaţii Neamul Românesc şi nu numai, a ideilor unioniste, prin întemeierea “Frăţiei bunilor români”, promovând  unirea sufletească şi de conştiinţă a tuturor conaţionalilor noştri, prin discursurile lui fulminanate din Parlament  care, multiplicate şi difuzate în toată ţara,  au avut darul de a contribui decisiv la spulberarea descurajării de după unele înfrângeri pe câmpul de luptă, prin  activitatea lui în cadrul Ligii pentru unitatea naţională a tuturor românilor, precum şi cadrul Universităţii Populare de la Vălenii de Munte şi câte altele.  Încât, pe bună dreptate, el a fost perceput ca un apostol al neamului şi un personaj providenţial trimis parcă de destin să coaguleze energiile luminate ale neamului întru unire, pe care a considerat-o a fi “ cea mai mare faptă din toată viaţa neamului nostru”

        De aceea m-a uimit şi m-a tulburat relevarea unui aspect numerologic parcă simbolic şi anume faptul că el se năştea tot la Botoşani, ca şi Eminescu, exact în anul în care acesta din urmă ducea la îndeplinire marele proiect cultural avant la lettre de declanşare a conştiinţei unioniste prin  Serbarea de la Putna. De altfel, aşa cum am subliniat nu o dată, Eminescu i-a fost în toate palierele conştientizării sale un mentor spiritual aşa cum el însuşi a mărturisit în repetate rânduri, amândoi fiind preocupaţi înainte de toate, de interesul colectiv al naţiunii înaintea oricărui interes personal. Tot el a fost şi cel mai aprig propagator al valorilor culturii române şi al creatorului său emblematic, Eminescu, în nenumărate  sfere ale diplomaţiei culturale româneşti în străinătate, punând şi aici  enorm de multă însufleţuire şi devotament.  Calităţile lui, creaţiile lui, lucrările lui hogoliene sunt greu de cuprins cu privirea ochilor şi minţii omeneşti obişnuite, el fiind ceea ce un auditor străin al unui curs despre Iorga a exclamat uimit: “ein ubermench”, adică un supraom. A fost cu adevărat o personalitate supraumană  ale cărui merite au fost dublate doar de onestitatea sa şi buna lui credinţă fără  reproş, drept care Sadoveanu îl  considera  a fi “sălbatic de cinstit”, un om din stirpea eroilor lui Carlysle pe care o naţiune şi-i produce în momentele de răscruce ca să propăşească.

         Un astfel de om care uimea străinătatea şi umplea de admiraţie minţile învăţaţilor din universităţile şi academiile lumii a căzut secerat în zilele lui noiembrie 1940, nu doborât de oşti străine, ci de mâinile unora din neamul lui atât de iubit  şi, paradoxal, ale unora ce porniseră la drum de aceeaşi parte a baricadei, întru apărarea interesului naţional, (dacă nu cumva şi aici lucrurile sunt mult mai încurcate decât par a fi la prima vedere şi dacă nu cumva au dreptate cei ce susţin că în spatele trăgătorilor s-au aflat alte forţe neprietene deranjate de marea personalitate  a savantului!). Nu vom ştii probabil  si vom rămâne  doar să ne cutremurăm mereu de faptul  că în zilele mohorâte ale altui  noiembrie s-a stins cea mai vastă minte şi cea mai puternică energie luminată a neamului nostru, comparabile  doar cu ale mentorului său spiritual, Eminescu. 

        Măcar atât suntem datori: să ne amintim în zilele mohorâtului noiembrie de  acest noroc providenţial ce a fost dat naţiunii noastre prin ivirea fiinţei lui exact atunci când devenirea istoriei cerea o forţă urieşească, dar şi de cumplitul şi absurdul nenoroc ce ni s-a petrecut prin stingerea unei flăcări atât de larg şi viu luminătoare. Acum, în preajma Zilei noastre Naţionale, se cuvine să ţinem în cugetul mostru, oriunde ne-am afla, fie  în Botoşanii săi natali, dar şi oriunde în lumea largă unde se află vreun suflet românesc,  o candelă aprinsă în memoria celui ce a contribuit cel mai mult la realizarea acelui eveniment fast şi implicit, la întemeierea acestei sărbători, străduindu-ne să-i păstrăm intactă unda iradiantă.