Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 7 (127), Iulie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Ştefan cel Mare – rege al Daciei. Cine a ocultat istoria noastră?

Primit pentru publicare: 05 Iul. 2019
Autor: Dr. Ionuț ȚENE, Cluj, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
Publicat: 05 Iul. 2019
© Ionuț Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Ultimele descoperiri din arhivele secrete confirmă ceea ce Mihai Eminescu a ştiut dintotdeauna: românii s-au considerat urmaşii daco-romanilor, iar elita boierească/voievodală medievală avea conştiinţa culturală a unităţii, prin continuarea în mentalul colectiv a unui regat al Daciei pe teritoriul geografic carpato-danubiano-pontic. Se dovedeşte, în urma ultimelor cercetări, că ideea de Dacia pentru a desemna cele trei ţări române nu a fost o invenţie umanistă de sfârşit de secol XVI, ci a apărut încă din secolul XV în arhivele principatelor occidentale, iar însăşi voievozii români considerau „Bizanţul după Bizanţul” lui Iorga un fel de restitutio Daciae. Ca student la facultatea de istorie clujeană la începutul anilor 1990 eram aproape „asasinat” moral dacă susţineam o continuitate, cel puţin mentală şi culturală, a Daciei la poporul român sau elita boierească. Toţi trebuia să fim doar urmaşii Romei, vorba lui Miron Costin şi să mergem pe preceptele Şcolii Ardelene, care a „sinucis” istoric ideea Daciei. Iată că ultimele cercetări ştiinţifice îmi dau moral dreptate. Nu am fost un dacist „ceauşist”, pentru că şi aici s-a lucrat pentru ocultarea adevărului istoric. Dacă nu susţineai teza oficială a latinităţii exacerbate, care se confunda cu „occidentalizarea”, erai imediat etichetat ca reacţionar, fundamentalist sau anti-occidental. De parcă adevărul istoric ţine cont de ideologie, nu de acribia cercetării. Daniel Roxin se exultă în urma noilor descoperiri din arhivele occidentale „Așa după cum știți, Mihai Viteazul a fost numit de către dușmanii săi Malus Dacus (Dacul cel Rău), iar Iancu de Hunedoara a fost numit în cronicile bizantine Ioan Getul. De asemenea, Mircea cel Bătrân sau Vlad Țepeș erau considerați în anumite izvoare Domni ai Dacilor. Țările lor au fost numite Țări Dacice, iar hărțile acelor vremuri marcau peste teritoriul românesc numele Dacia. Mergând mai departe, în timp, descoperim că lui Horea, austriecii i-au bătut o monedă pe care apărea, ironic, titulatura de Horea, rege al Dacilor. Nici Tudor Vladimirescu nu a fost străin de conștiința rădăcinilor sale dacice, ca dovadă că într-o scrisoare trimisă lui Ipsilanti, dușmanul său, întreba: “Ce au de câștigat DACII de la greci?” Eminescu, la rândul său, visa la o DACIE MARE în care să fie cuprinsă și Transilvania. Dar lucrurile nu se opresc aici… Conform academicianului Ioan Aurel Pop, istoric și rector al Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca, cancelariile occidentale l-au numit și pe Ștefan cel Mare REGE AL DACIEI, pe vremea când faptele sale de arme împotriva turcilor erau elogiate în toată Europa”. Recent la editura Şcoala Ardeleană a apărut o carte de excepţie, un document care oferă o nouă orientare şi direcţie istoriografică: Ioan Aurel Pop, Alexandru Simiona – „Re de Dacia. Un proiect de la sfârşitul evului mediu”.

Dar cel mai bine să-i lăsăm pe autori să exemplifice noua orientare de cercetare a viziunii asupra unor domnitori români în contextul epocii: „În cancelaria Republicii Sfântului Marcu, Dacia a făcut parte – în mod oficial în acte – alături de Regatele Ungariei, Poloniei şi – ulterior – al Croaţiei dintr-o singură unitate regională, situată spre marginea răsăriteană a Creştinătăţii, de la începutul primăverii anului 1496 şi până după bătălia de la Mohács (29 august 1526), supraviețuind sigur până în iarna anului 1527-1528. Prin Dacia, teritoriile locuite de români au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renașterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor. Formula era conștientizată de către liderii politici notabili de la sfârşitul Evului Mediu (şi nu doar de către cărturarii umaniști), tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice și descoperirea Americii (1492), ca și acceptarea europeană a stăpânirii turce pe Bosfor (însuşi Leonardo da Vinci grăbindu-se să-i propună sultanului Baiazid al II-lea, la 1502, un pod peste strâmtori). Unghiul de sud-vest al Europei se debarasa de islam, cel de sud-est accepta islamul, în clipa în care vechiul continent își revărsa preaplinul, inaugurând expansiunea europeană peste mări. Era, ante litteram, o încercare spectaculoasă de trecere „de la mica la marea Europă”, nevalidată deocamdată spre est, dar reușită spre vest, spre Lumea Nouă. Dacia se adăuga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Creștine, dar cu privirea ațintită spre viitor. Ideea politică a Daciei a precedat, însă, cu cel puţin şapte ani apariţia numelui respectiv în registrele Serenissimei. Astfel, Dacia a luat, după cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, încă de la începutul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”). Acesta a fost aşezat de „serviciul secret” al (probabil) celui mai bogat stat italian de la acea vreme (Ducatul Milanului) după regii Ungariei (Matia Corvin) şi Poloniei (Cazimir al IV-lea) şi înaintea regelui Boemiei (Vladislav al II-lea, fiul lui Cazimir şi mai apoi şi rege al Ungariei) şi a ducelui Ioan Corvin (fiul lui Matia). Pe acesta din urmă, Matia și-l dorea urmaş măcar peste Bosnia şi Croaţia, ceea ce s-a împlinit în cazul Croaţiei, Ioan devenind şi nobil şi cetăţean al Republicii în anul apariţiei venețiene a Daciei, adică la 1496. Titlul de „rege al Daciei” a fost agreat la acea vreme inclusiv de către Matia Corvin (după cum o arată cifrul folosit de Milano în corespondenţa cu monarhul de la Buda şi Viena), cel care stăpânea peste cea mai mare parte a vechii Dacii romane, tot el dăruindu-i lui Ştefan al Moldovei o „piatră” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, piatră pe care principele român, proaspăt posesor de domenii în Transilvania, a încastrat-o în zidurile cetăţii sale de scaun de la Suceava. „Coroana regală” a Daciei a fost girată şi de Roma, cea care în iarna anului 1488-1489 restabilise relaţiile dintre Matia şi Ştefan, în vederea congresului antiotoman plănuit pentru acel an (şi amânat pentru 1490). De altminteri, „dacii” făceau parte din efectivele cruciate răsăritene, listate la congresul de la Roma (martie-iulie 1490), chiar şi după dispariţia lui Matia (aprilie 1490). Dacia – născută împreună cu coroana regală a Rusiei promisă de Inocenţiu al VIII-lea lui Ivan al III-lea al Moscovei, cuscrul lui Ştefan şi aliatul lui Matia de la începutul anilor 1480 – a fost temporar suspendată câtă vreme Ştefan a fost în conflict atât cu Maximilian I de Habsburg (până pe la 1494) cât și cu Ioan Corvin (până la mijlocul anului 1496). Conflictul cu Maximilian s-a datorat faptului că domnul Moldovei nu a acceptat să-l susţină până la capăt pe acesta în lupta sa pentru tronul Ungariei, iar conflictul cu Ioan Corvin s-a declanșat pentru că Ştefan, devenit cel mai bogat om din Transilvania (inclusiv prin taxele de la care era scutit), nu l-a ajutat pe fiul lui Matia împotriva lui Vladislav al II-lea, noul rege al Ungariei. În acest răstimp, Ştefan, al cărui cuscru – de la 1489 – era şi Bartolomeu Drágffy, urmaşul Drăgoşeştilor şi voievod al Transilvaniei din 1493, a purtat titlul – altminteri inexistent – de conte al Transilvaniei pentru cancelariile republicii veneţiene, ale Ducatului Bavariei şi ale Casei de Habsburg. Titlul era însă firesc pentru Ştefan, cel datorită căruia, la sfârşitul lui 1488, Matia reconvocase „parlamentul Transilvaniei” pentru prima dată după răscoala din vara lui 1467 şi bătălia de la Baia care i-a urmat în iarna aceluiași an. Antiotoman la origine, titlul de rege al Daciei a fost ulterior cel puţin tolerat de către Înalta Poartă, în anul de cumpănă 1497 Ştefan al III-lea cel Mare intermediind – sub privirile binevoitoare ale reprezentanţilor Romei şi Veneţiei – acordul dintre Maximilian I de Habsburg, regele romanilor (şi co-rege de iure al Ungariei din noiembrie 1491) şi sultanul Baiazid al II-lea. Titlul, zidit pe temeliile Antichităţii (precum Boemia, Cehia de astăzi, ridicată pornind de la boii celți din vremea lui Cezar), pare să nu fi avut conotații etnice, el reunind (inclusiv pentru cancelaria Imperiului Romano-German) și după moartea lui Ștefan (iulie 1504) patru și nu doar trei entități distincte: Transilvania, Moldova, Muntenia („Valahia Mare”) și Oltenia („Valahia Mică”). Ulterior însă, legătura dintre „Dacia” sau „regele Daciei” și români avea să devină evidentă, mai ales în mediile savante și politice internaționale. La titlul de „rege al Daciei” – exprimat sau nu direct în această formă – au râvnit rând pe rând şi chiar simultan Bogdan al III-lea cel Orb, Radu al IV-lea cel Mare, Ioan Zapolya (Szapolyai), Neagoe Basarab şi Ştefan al IV-lea (Ştefăniţă). Dacia a dispărut când Petru al IV-lea Rareş a ales să-l sprijine pe Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei şi nu pe Ferdinand I de Habsburg ca suveran al Ungariei. La rândul ei, Ungaria a dispărut dintre statele registrelor veneţiene, atunci când fiul nelegitim al dogelui Veneţiei, Aloisie (Alvise) Gritti, a dorit să stăpânească toate pământurile legate de Carpaţi şi de Dunărea de Mijloc şi de Jos, el fiind însă eliminat – tot fără conotații etnice și confesionale – de către susţinătorii lui Ioan Zapolya şi Petru Rareş”.

Mai mult, într-un interviu documentar la Trinitas TV, Acad. Ioan Aurel Pop aduce noi lămuriri pe această linie renascentistă. A declarat că Ștefan cel Mare a fost primul care a încercat unirea tuturor teritoriilor românești. „Ștefan al III-lea, cel Mare, și-a numit țara căreia îi zicem azi Moldova, Țara Românească. În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge „că cealaltă Valahie” nu e statornică în alianța contra turcilor și că el trebuie să intervină mereu cu oastea acolo ca să pună domn vrednic și anti-otoman. Cealaltă Valahie era pentru el Țara Românească pentru că prima Valahie era pentru el Moldova. Prin urmare, adevărata Valahie pentru marele domn, pentru domnul de la Suceava, era Moldova”, a spus Ioan Aurel Pop într-o prelegere cu prilejul sesiunii speciale a Academiei Române organizate la Suceava cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la unirea Bucovinei cu Țara, informează NewsBucovina. Rectorul Universității din Cluj-Napoca a subliniat că Ștefan cel Mare a fost un unificator al românilor, ante-litteram. „El a adus țara de la sudul Carpaților sub ascultarea sa de mai multe ori și timp de 16 ani și opt luni a fost numit domn al Valahiei propriu-zise. Adică al Munteniei. De curând a ieșit la iveală că a fost numit conte sau guvernator al Transilvaniei. A stăpânit peste 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, fiind cel mai bogat feudal din această țară. A creat episcopie, ajunsă la scurtă vreme mitropolie românească la câțiva kilometri de Cluj, în satul Feleacu, a pus stema Moldovei peste tot, de pe Târnave până în regiunea Dejului se văd și astăzi frumoasele încrustații în piatră cu bourul Moldovei”. Putem spune că ideea unităţii românilor din cele trei ţări române a fost însuşită de elită, boierime şi voievozi, prin promovarea ideii refacerii Daciei. Conştiinţa în epocă că românii, cel puţin cultural şi geografic, sunt urmaşii locuitorilor Daciei a contribuit forma mentis la unirea lui Mihai Viteazul de la 1600 şi la daco-românismul din secolul XIX, ce a pus bazele României Mari. Cine a avut interesul să oculteze acest adevăr istoric al Daciei ca factor de unitate de neam?