Primit pentru publicare: 02 april.2015
Autor: Marcela-Cosmina OLTEAN
Publicat: 02 april.2015

 

 

 

Ştefan Luchian în Muzeul de Artă din Iași

Pinacoteca Palatului Culturii din Iaşi numără printre comorile sale opt luchieni – patru peisaje: Case între pomi, Peisaj cu sălcii, Dealul Hânganilor şi Fântâna de la Brebu, trei tablouri cu flori: Garoafe, Trandafiri şi Crizanteme, şi o scenă de gen: Femeie spălând duşumeaua. Am ales să discut în cele ce urmează despre patru dintre aceste lucrări, în încercarea de a schiţa câteva aspecte ale operei artistului prin raportare la acestea. Pentru că nimic nu reflectă mai bine imaginea artistului decât opera sa …

 

Fântâna de la Brebu

• Pastel pe carton, 1908
  –       700X495 mm

În peisajele lui Luchian domină linia arcuită sau curbă, mlădioasă, domoală; ele au numai rareori unghiuri și ascuţimi care să taie spaţiul. Preferinţa pentru liniile mlădioase, pentru formele unduioase, provine din nevoia de intimitate, de legătură mai strânsă, mai aproape cu elementele naturii, de umanizare a lor pe măsura omului sau în proporţiile lui. Nimic covârșitor, monumental, panoramic, în viziunile sale, ci, dimpotrivă, preferinţa pentru arbori zvelţi și subţiri, cu frunziș bogat, plin de prospeţime și graţie.

,,Cine umblă după desenul în unghiuri, dur, cum o să sufere pastelul, arta aceasta așa de graţioasă?’’ spunea Luchian. Dar nu numai în pastel, ci și în peisajele în ulei el a evitat ,,desenul în unghiuri, dur.’’ Elementele care apar în peisajele sale nu se reduc numai la identitatea lor materială, la funcţia lor utilă, ci pot constitui un izvor de poezie, un motiv de vibraţie sufletească, iar Luchian, ca nimeni altul în pictura românească, a știut să o descopere, să o pună în valoare. Lirismul său se ridică astfel la o treaptă mai înaltă de cunoaștere: acea cunoaștere prin iubire, de care vorbea Leonardo da Vinci. (…) El aduce armonia de culoare a pastelului, iar peisajele lui Luchian ilustrează subtila știinţă coloristică pe care se întemeiază arta sa. Ciclul ,,Priveliștilor’’ de la Brebu reprezintă în această privinţă nu numai o culme a creaţiei sale, dar și cele mai frumoase pasteluri realizate în plastica românească. Este interesant de remarcat că Luchian a arătat o deosebită preferinţă tehnicii pastelului, tocmai pentru că ea se potrivea mai bine acestei viziuni coloristice. ,,Pastelul e mai cald, mai suplu’’ spunea Luchian. ,,Liniile astea, care se pierd, nu le ai în ulei… Așa-mi place să-l privesc, cu pufuleţul acela de viaţă… Ia uite, nuanţele astea între verde și cenușiu, cât sunt de plăpânde, ca praful de pe aripile fluturelui… Cu pastelul lucrezi repede. Fumul argintiu ce se împrăștie din salcie, în lumina de amurg, în pastel îl prinzi mai ușor.’’

Pisând uneori creioanele de pastel, el punea culoarea cu degetele, o apăsa, o întindea, obţinând o cât mai mare aderenţă a pastelului, își prepara cartonul, frecându-l cu cuţitul astfel ca suprafaţa să-i fie mai zgrunţuroasă și să prindă mai ușor praful de culoare.

Şi în ,,Fântâna de la Brebu’’, și în celelalte lucrări din acest ciclu, Luchian folosește cu iscusinţă resursele pastelului, dând o expresie plastică unei sensibilităţi specifice românești în interpretarea frumuseţilor naturii. ,,În conștiincioasa-i fidelitate faţă de model, în supunerea sa voluntară, Luchian va găsi esenţialul problemei pe care o urmărea: să exprime esenţa peisajului românesc’’, spune criticul francez Jaques Lassaigne. ,,În lumina aceea când surdă, când strălucitoare, culorile capătă o densitate uneori sclipitoare, alteori înăbuşită, dar constantă în acea dublă statornicire. Şi atunci apar acele raporturi inedite de cruditate şi verdeaţă într-o operă tânară şi originală, Luchian e conştient şi ştiutor; el are la îndemână o tehnică mlădioasă în slujba unei voinţe lucide.’’[1]

Pastelul îi convenea tocmai pentru că păstrează gamele coloritului din natură, dar îi îngăduie să le redea mai liric, mai direct, mai poetic… Uneori, putea lua un detaliu, dacă era caracteristic, şi rezuma prin el o întreagă privelişte. Parcă dialoga cu natura, întrebând-o ce are mai frumos şi mai adevărat, ce există cu adevărat în ea şi este al ei, precum şi ce să pună de la dânsul, din sufletul său…

Pastelurile de la Brebu ale lui Luchian mărturisesc liniştea din sufletul lui, bucuria sa în contact cu frumuseţea verii, nevoia de lumină şi cântec al culorilor. Un lirism intens şi netulburat străbate mai toate imaginile de acolo, cu linii vii, vibrante, calde, care construiesc formele şi îmbină planurile… Luchian a făcut din pastel o artă întru nimic inferioară uleiului, dovedind că pentru anumite viziuni pastelul e mai indicat şi mai expresiv. I-a găsit virtuţile şi le-a dus mai departe, cum numai puţini artişti din toata istoria artei au izbutit. Prin priveliştile de la Brebu şi Moineşti ne-a redat sinteza specifică a peisajului românesc, iar prin câteva flori viaţa întregii naturi, şi a lui însuşi.[2]

La pastelurile de la Brebu, contururile negre ale copacilor, ale stâlpilor şi acoperişurilor au rămas vizibile şi întrerup culorile cu vinele lor incisive – ca uleiurile lui Cézanne. Frunzişul copacului, destul de greu şi pieptos în volumul lui, e modelat numai cu umbre grafice.

Trandafiri

–       Ulei, 1906-1907

–       660X810 mm

Florile verii, trandafirii, le făcea în fel şi chip, căutând să le redea suavitatea şi gingăşia, graţia şi parfumul, atribuindu-le sentimente omeneşti. Simţitor la toate prefacerile naturii, la schimbările anotimpurilor şi la variaţiunile luminii din cuprinsul unei zile, Ştefan Luchian a găsit în flori nu numai culoarea şi parfumul, ci însăşi perindarea vieţii, cu bucuriile şi tristeţile ei.

Deşi a făcut sute de tablouri cu flori, nici unul nu seamănă cu altul, nici ca aranjament, nici ca raporturi între fond, flori şi ulcică, nici ca expresivitate. La nici un pictor al nostru florile nu au fost mai umanizate şi nu poarta pecetea stărilor lui sufleteşti ca la Ştefan Luchian. Pentru el floarea, ca şi arborii şi frunza lor, au fost fiinţe vii, cărora le împărtăşea bucuriile şi tristeţile, nădejdea şi disperarea, dându-le menirea de a vorbi pentru el, de a exprima ceea ce simţea sufletul său atât de încercat. De aici, calitatea emoţională a peisajelor şi florilos sale, în care îşi topeşte focul lăuntric, lirismul său neîntrecut de sensibil şi înălţător.

Ştefan Luchian reuşeşte prin câteva flori să redea viaţa şi strălucirea întregii naturi şi să-şi exprime propriile lui sentimente. Din ce în ce, prin mai puţine flori aşezate într-un vas va exprima câi mai mult.[3]

,,O floare te cheamă spre ea prin culoare şi miros. (…) Florile te înviorează. Glasul lor tăinuit are putere aşa de mare încât îţi influenţează gândurile, ca şi când ai citi o carte plină de înţelepciune. (…)’’[4]

Florile par a fi fibra sa cea mai intimă. Ruptă din matca sa şi adusă în ulcior, floarea pare a nu mai fi pentru sine, ca în natură, ci pentru om. Ulciorul de lut pentru floare este pământul din care ea a fost luată pentru a fi împletită în veşnicie, este aripa ei transfigurată prin foc, noul lăcaş în care-i adusă din natură.[5]

Florile lui Luchian oglindesc toate schimbările, toate cuceririle în fazele artei lui. Ele par crescute într-o lume ireală, chiar dacă tuşa nespus de vie a culorilor se impune privirii printr-o prospeţime aproape unică. Luminile dau petalelor aripi.

          Dealul Hânganilor

–       sau Peisaj de pe Valea Hânganilor
–       Ulei, 1909 – realizat la Moineşti
–       800X540 mm

Preferând să picteze mai totdeauna colţuri restrânse din natură, grupuri de arbori, de obicei cu pajişti la picioarele lor, uneori ridicate pe vreun dâmb, Luchian intra mai intim în legătură cu natura, descoperind câtă bogăţie şi frumuseţe se află chiar numai în câţiva copaci, în câteva coroane cu frunze atât de armonios orânduite de natură şi înviate de jocurile luminii şi ale vânturilor.[6]

Luchian nu-şi propune subiectele. El pictează după natură, iar lucrările sale exprimă realitatea unui loc. Aceste amănunte semnificative, pline de farmec, se integrează în viziunea coloristică a naturii, care defineşte arta lui Luchian. Această viziune coloristică determină folosirea unei culori dominante care se desfăşoară într-o serie nesfârşită de vibraţii colorate. Ea exclude contrastele puternice de valori. În peisajul lui Luchian nu se găsesc porţiuni negre, opace, în contrast puternic cu altele intens luminate. Până şi umbra este colorată în aceste peisaje, este vibrantă, vie şi unduitoare. Ceea ce dă formelor volum, densitate, sunt planurile diferit colorate, dar legate între ele prin treceri picturale, adică prin răspândirea în jurul unei forme a câtorva tonuri înrudite, mai slab sau mai intens luminate. Acest procedeu armonios dă o deosebită mobilitate imaginii, o face mai fluidă, mai fremătătoare. Accentul principal e pus asupra ritmului coloristic, care se desfăşoară pe toată întinderea pânzei, într-o bogată variaţiune de tonuri, cele calde răspund celor reci. Jocul strălucitor al culorilor nu se face însă la întâmplare, ci are la bază o logică riguroasă, care hotărăşte locul şi rolul fiecărui ton, ca într-o compoziţie muzicală, perfect orchestrată. Peisajele lui Luchian ilustrează subtila ştiinţă coloristică pe care se întemeiază arta sa.[7]

Se cere o demarcaţie între idilism şi natură transfigurată în artă: acolo unde iniţiativa este mereu a naturii, unde omul este stăpânit de natură, este vorba de idilism; acolo însă unde natura este transfigurată în spiritul ei de harul înnobilator al omului, este vorba de adevărul artei. Opera lui Luchian constituie o adâncă întrupare a naturii în universul culorilor. În spiritul solidariţii cu cele simple şi adevărate trebuiesc înţelese priveliştile şi peisajele lui Luchian, tot atât de simple şi de grăitoare ca omul locului. Nimic căutat, Luchian nu va umbla după locuri grandioase, luxuriante, nu va inventa nimic, ci va face vad spre graiul culorilor acestei realităţi de toate zilele a naturii şi sufletului românesc.[8]

În peisajele în ulei, armonia de culori devine mai strălucitoare, accentuată şi de vigoarea tuşei, de multe ori evidentă. (…) Ca o poezie densă, cu o adâncime şi complexitate de sentimente sunt zugrăvite peisajele lui Luchian. Dintre cele de la Iaşi, se situează pe culmile creaţiei sale ,,Dealul Hânganilor’’ şi ,,Fântâna de la Brebu’’. În ambele domină verdele – difuz şi învăluitor – dispus în planuri succesive, ritmate asemeni valurilor mării, cu intensificare cromatică spre ultimele planuri. Meditaţia şi visarea sălăşluiesc aici fără a fi tulburate de nici o stridenţă. Sunt imagini de o profunzime interiorizată prin care pătrundem în sufletul atât de bogat şi de generos al marelui artist. ,,Noi, artiştii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul’’ – spunea Luchian, definind astfel, lapidar şi plastic, însăşi esenţa creaţiei sale.[9]

Din natură, Luchian alege privelişti apropiate, restrânse la o atmosferă caracteristică şi uneori stăruie tocmai asupra detaliilor care definesc spiritul locului. Aşezaţi la poalele unor coline blânde şi unduioase, cu fascinantă vegetaţie, Moineştii l-au făcut să retrăiască bucuriile copilăriei şi fervoarea tinereţii. La Moineşti s-a bucurat de frumuseţea naturii poate mai mult decât oriunde. Aşezarea îi amintea de Ştefăneştii copilăriei, unde trăise primele percepţii mai conştiente, pe jumătate vis, pe jumătate realitate. Cu o candoare de copil, mărturiseşte într-o scrisoare: ,,simt că locurile astea mă iubesc.’’ Deşi perspectivele nu sunt încă limpezi pentru aprecirea lui, pânzele expuse la ,,Tinerimea Artistică’’, printre care şi ,,Dealul Hânganilor’’, îi aduc mereu ecouri de admiraţie temeinică şi sinceră.[10]

În ciuda aparenţei lor întâmplătoare, tuşele se supun de fapt unei organizări riguroase. Unele prisaje sunt realizate din zone de culoare, intarsiate parcă, evocând cu o sinteză maximă formele. Uneori, mase cromatice sunt aglomerate teluric şi un aspect banal al naturii e transformat, prin miracolul artei, într-o tragedie de rezonanţe ultraterestre. Din seria de peisaje ce amintesc de perioada constructivă a lui Cézanne (1882-1885), face parte şi ,,Dealul Hânganilor’’. Acordurile de culoare dobândind independenţa faţă de lumină şi umbră, şi schema compoziţională fiind absorbită cu totul de compoziţia de culori, imaginea capătă aparenţa unei intense reverii cromatice.[11]

Crizanteme

–       Ulei, semnat, 1910
–       600X495 mm
–       Colecţia A. Apostol

Mai ales în ultima parte a vieţii, când nu mai avea puterea de a ieşi la peisaj, florile au însemnat pentru Luchian o adevărată alinare a cumplitelor sale suferinţi. ,,Ce să faci altceva? Faci o floare! Nu cumva o să mă apuc să fac uragane, cutremure de pământ, cataclisme, incendii, ruine?!… Ia, colea, o floricică! (…)’’ Uragane şi cataclisme îi zguduiau poate sufletul chinuit. El însă îşi regăsea seninătatea în bucuria de culorilor, în strălucirea câtorva simple flori de câmp, cu dragoste rânduite într-o ulcică ţărănească, smălţuită. ,,Arta e uşoară, senină, cumpănită’’, spunea înţeleptul artist. În tablourile cu flori, intensitatea expresiei coloristice vădeşte intensitatea trăirii sufleteşti. Nicicând nu a izbutit vreun alt pictor român să dea atâta strălucire şi putere de viaţă culorii, care uneori are luciul de smalţ al ceramicii populare, iar alteori, voinicia podoabelor roşii de pe câmpii ornamentali ai ţesăturilor ţărăneşti. Luchian prefera să-şi picteze florile în simple ulcele ţărăneşti, spunând că ,,sunt de la noi’’, subliniind astfel legătura sa conştientă cu arta populară. Florile pe care le picta erau adeseori dintre cele mai umile, flori de câmp şi de grădini, flori mai obişnuite sau mai rare, văzând în perindarea lor trecerea anotimpurilor şi a anilor, necurmata prefacere a vieţii. Îşi compunea cu grijă buchetul. Pe masă, jos, lângă ulcică, lăsa mai totdeauna câteva flori, care măreau baza compoziţională a imaginii, pentru a-i da mai mare amploare. În cazul Crizantemelor acestea se prezintă deasupra ulcelei ca o jumătate de cerc. Dar niciodată această schemă compoziţională nu era rigidă, căci o întrerupea câte o floare care ieşa liberă din cadru. Şi asemenea incidente, cu iscusinţă născocite de pictor, fereau tabloul de monotonie şi îi dădeau mai multă viaţă, mai multă autenticitate.[12]

Aşezarea florilor – pe care pictorul le-a zugrăvit cu o neîntrecută măiestrie – în oale de lut şi înrudirea cromatismului luchianesc cu cel al ceramicii smălţuite sunt mărturii evidente în acest sens. Marele critic şi istoric al artei, francezul Henri Focillon îl consideră pe Luchian cel mai mare pictor al florilor din câţi au existat vreodată: ,,nimeni, poate, n-a pictat florile cu mai mare strălucire, mai iscusit şi mai natural…’’

În Crizanteme şi Trandafiri, pictorul îşi afirmă nemărginita-i dragoste de viaţă într-o izbucnire cromatică radiind de lumină şi sentimente. Culori calde şi strălucitoare, pârguite în retortele incandescente ale sufletului, se învolburează frenetic, cu tonalităţi de galben ruginiu, sau cu o nestăvilită gamă de roşuri, în cazul Trandafirilor,(…) toate fiind echivalenţe ale unor intense trăiri interioare. Adeseori, însă, în florile lui Luchian se stabilesc dialoguri între dragostea sa de viaţă şi conştiinţa caducităţii acesteia, ceea ce conferă imaginilor o notă discretă de melancolie, de regret.[13]

Cosmina M. Oltean – Portret lui LUCHIAN

Când nu a mai putut picta oameni şi nici peisaje, i-au rămas totuşi credincioase prietene florile. Potrivea vasele în legătură cu florile ce aveau să fie aşezate în ele. Forma şi coloritul vasului îl preocupa deopotrivă, ca şi aranjarea buchetului. Căuta lumina potrivită şi aspectul decorativ, care să dea viaţă şi strălucire florilor.

Ca şi alţi mari creatori, inovatori ai artelor din toate timpurile, Luchian s-a impus greu atenţiei publice, întâmpinând mai ales rezistenţa oficialităţilor. Prin valoarea sa, prin legăturile adânci cu spiritualitatea românească, opera îi ocupă azi un loc de cinste în muzeele noastre.

Cosmina Marcela OLTEAN

UAGE Iaşi, Istoria şi Teoria Artei

 

[1] Ionel Jianu, Petru Comarnescu – Ştefan Luchian, p.133, 134, 136, 139

[2] Petru Comarnescu – Luchian, p.227, 228, 230, 231, 270

 

[3] Ibidem – p.248, 268, 269, 270

[4] Ioan Alexandru – Luchian, p.16 – citat al artistului din revista ,,Flora României’’, ed. Albatros, 1973, din pagina antologică a omului de ştiinţă Ion Simionescu

[5] Ibidem – p.21, 22

[6] Ionel Jianu, Petru Comarnescu – Ştefan Luchian, p.133

[7] Ionel Jianu, Petru Comarnescu – Ştefan Luchian, p.134

[8] Ioan Alexandru – Luchian, p.10,11,19

[9] Claudiu Paradais – Valori ale picturii româneşti în Muzeul de Artă din Iaşi, p.66

[10] Petru Comarnescu – Luchian, p.229,238,269

[11] Theodor Enescu – Scrieri despre artă, p.226,227

[12] Petru Comarnescu – Luchian, p.148

[13] Claudiu Paradais – Valori ale picturii româneşti în Muzeul de Artă din Iaşi, p.63,66