Balaurul  din Carpați

În vremuri tulburi de povară,
S-a năpustit înviforat,
Și s-a făcut stăpân pe țară,
Cel mai flămând înfometat
Și cel mai crud, cumplită fiară,
Ce s-a văzut pe-aici vreodat`
Ce poartă-n gură foc și pară,
Balaurul cel mai spurcat.

Cu  zeci de  capete turbate,
Înfipte-n țara din Carpați,
Înghite-ntr-una zi și noapte,
Păduri și codri nestemați,
Și-n urma lui rămâne iadul,
Cel mai cumplit ce s-arătat,
Și nu mai poate plânge vadul,
Că lacrimile i-au secat.

Dar se-aude piatra rară,
Cum tot geme și suspină,
Că s-a pus potop pe țară,
Și s-a spart legea divină,
Spusă nouă de bătrânu,
Lege sfântă ne-a fost dat`
„Codru-i frate cu românu „,
Ast-a fost din veac în veac.

Și-n drumul lor de  osândire,
Sărmanii frânți frații frățâni,
Strigau l-a patriei oștire,
Și la străjerii cei bătrâni,
Strigau frăție și salvare,
Din gheara fiarei viforate,
Dar de pe crestele cu soare,
S-au prăpădit străjile toate.

Atunci, când vremi netulburate,
Vor răsări pe cer la noi,
Din ape limpezi și curate,
Te vor lovi călăii tăi,
Și Lupul Alb ce stă la pândă,
Va sfâșia capetele  tale,
Și vei cădea fiară flămândă,
În iadul tău născut din jale .

Atunci,  se va-mplini blestemul
De mamă dacă carpatină,
Ca cei ce pângăresc pământul
Și fură Dacia Străbună,
Să piară-n chinuri infinite,
Iar  hoitul lor să-l ducă vântul
Și capetele lor strivite,
Să nu-i poată primi pământul.

Atunci, vom prohodi-ntr-o seară,
La stârvul tău fără putere,
Ce s-a crezut stăpân pe țară,
Și pe săraca mea  avere,
Atunci, ca semn de-nvățătură,
Potop din ceruri va cădea,
Pe toți înfometații lumii,
Ce vin stăpâni în  țara mea.