Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

STEJARUL  DIN VLĂSINEŞTI

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 2 (134), Februarie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

STEJARUL  DIN VLĂSINEŞTI

Primit pentru publicare: 06 Febr. 2020
Autor: Prof. dr. Mihai Maxim, Membru al Uniunii Scriitorilor, Membru al UZPR
Publicat: 07 Febr. 2020
© Mihai Maxim© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


STEJARUL  DIN VLĂSINEŞTI

         Aţi auzit  de comuna ce poartă numele de Vlăsineşti? Oricum,  nu poate fi confundată, pentru că în ţară există o singură localitate cu acest nume care, după unii ar veni de la antroponimul Vlaşin al  unei vechi familii boiereşti, după alţii, de la vlăsia ce acoperea o parte din  zona de Nord a Câmpiei Moldovei.  Pe aceste locuri s-au descoperit artefacte din civilizaţia Cucuteni din perioada neolitică, cam de o vârstă – se admite  o toleranţă de câteva mii sau zeci de mii de ani! – cu descoperirile arheologice făcute de academicianul Plopşor  la Ripiceni pe Prut, localitate situată pe aceeaşi latitudine, la doar câteva zeci de kilometri distanţă. Documentar numele comunei este atestat prin uricul dat la 20 iunie 1446 de către  Ştefan Voievod, rămas în istorie ca cel Mare şi intrat în religie ca cel Sfânt. Cu un sfert de secol în urmă localitatea a sărbătorit 550 de ani de existenţă, motiv de mândrie dar şi de satisfacţie pentru vieţuitorii acestor meleaguri. 

         După ultimul  recensământ comuna Vlăsineşti  număra 3205 locuitori. A trecut de atunci aproape un deceniu. Oare câţi locuitori  are acum? Puteam să dau un telefon la primărie şi aflam, dar mi-a fost teamă că mă voi întrista. Oricum, au trecut în eternitate mai mulţi decât au văzut lumina zilei şi apoi câţi localnici au plecat să-şi caute norocul  pe alte meleaguri! Pe timpul secetei plecaseră în Muntenia, de unde cei mai mulţi s-au întors, unii şi-au făcut însă un rost pe acolo. Pe tineri colectivizarea i-a împrăştiat prin ţară, dar cei cu minte de la Dumnezeu au urmat şcoli de toate categoriile şi s-au stabilit în oraşe, mai mari sau mai mici, după pregătire şi după noroc. În ultimele decenii,  mulţi „s-au dus la lucru prin cele ţări străine”, în căutarea unui trai mai bun. Urmare  acestor vitregii, comunitatea sătească nu numai că nu a avut de suferit ci,  dimpotrivă, s-a mobilizat şi a realizat lucruri care fac mândria judeţului. Iar cei care au plecat au dus  fala comunei acolo unde au ajuns.

      Citesc din cartea „Vlăsineşti, un crâmpei din România eroică”,  Editura Agata  – 2018,  scrisă  în anul Centenarului de către omul de cultură  Gheorghe Burac, cronicarul octogenar al acestor locuri,  numele unor veterani de război cărora li s-a acordat post mortem titlul de Cetăţean de Onoare al comunei:  Găină Neculai, Cloşcă Vasile, Lebădă Ştefan, Ţurcanu Costache. Nume neaoşe, moştenite din generaţie în generaţie, de la răzeşii lui Ştefan cel Mare. Şi mai ştiu că  la Cajvana, în judeţul Suceava, există un stejar secular, la umbra căruia, după cum se spune din bătrâni, s-ar fi adăpostit de multe ori însuşi Domnitorul cel Sfânt, lucru verosimil, deoarece s-a confirmat prin metode ştiinţifice  că arborele ar dăinui de cel puţin opt sute de ani.  

       Ei bine, stejarul lui Ştefan cel Mare a dat mlădiţe, şi una din ele a răsărit   acum optzeci şi patru de ani în Vlăsineşti. Nimerind un sol bun, format din bunii şi străbunii săi – oameni cu frica lui Dumnezeu şi cu iubire de glia strămoşească – care au luptat în Războiul de Neatârnare şi apoi în  cel de Reîntregire, şi înconjurat de dragostea familiei, stejărelul Gheorghiţă s-a înălţat semeţ spre soare. A pătruns tainele slovei la şcoala din sat, şcoală veche, cu tradiţie, şi a intrat în universul verbului la gimnaziul din Săveni,  ceea ce l-a ajutat să descopere o lume nouă. Urmând tradiţia celor mai respectaţi oameni din comună, a ales să se facă şi el dascăl şi a urmat Şcoala Pedagogică de băieţi din Şendriceni. La absolvire a fost repartizat la Mitoc, pe malul Prutului, dar a făcut ce a făcut şi a ajuns la şcoala din sat.  Ca toţi tinerii de vârsta lui a trebuit să facă şi milităria, însă s-a întors din armată mai copt la minte. Descoperindu-i-se calităţi de lider, a ocupat o vreme funcţia de inspector la Comitetul de Cultură şi Artă al raionului Săveni,  după care a funcţionat – succesiv – ca director coordonator al şcolilor din comunele vecine Avrămeni şi Dobârceni, până a ajuns director la Şcoala Coordonatoare din Lehneşti. Aici stejarul tânăr Gheorghe Burac s-a lăsat ademenit de trilurile unei păsări măiestre şi de farmecul ei irezistibil,   întemeindu-şi un cămin cu tânăra lui colegă de cancelarie. Timpul va arăta că a făcut cea mai bună alegere, soţia Valentina, fiindu-i alături în tot ceea ce a întreprins alesul inimii şi ajutându-l să devină stejarul falnic din Vlăsineşti. 

        În anul 1968 apele învolburate ale Prutului, domolite în Lacul de acumulare Stânca-Costeşti, au ras de pe faţa pământului comuna Lehneşti  – împreună cu alte şapte sate – şi stejarul s-a întors să se împământenească în satul natal. Totul pare o poveste, dar este o poveste  adevărată şi frumoasă, cu oameni minunaţi şi cu locuri binecuvântate de Dumnezeu şi confirmă proverbul „Omul sfinţeşte locul”. 

        Între timp OMUL  nostru şi-a completat studiile, absolvind Facultatea de filologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, astfel că  s-a întors „acasă” ca profesor de limba română şi a fost numit director la şcoala de unde a plecat cu ani în urmă, devenită acum Şcoală   Coordonatoare a activităţii şi celorlalte şcoli din comună – din satele Sârbi şi Miron Costin. A funcţionat la această şcoală centenară timp de 34 de ani, din care 21 ca director, consolidând  şi îmbogăţind tradiţia valoroasă făurită de predecesorii săi. În această calitate a propagat în întreaga comună principiile unui învăţământului modern şi performant, a susţinut construirea unor noi localuri de şcoală şi înzestrarea lor cu laboratoare, cabinete şi ateliere şcolare.  Sub manageriatul său Şcoala gimnazială din Vlăsineşti a devenit una din cele mai apreciate instituţii de învăţământ din judeţ, din anul şcolar 2015-2016 funcţionând şi cu o clasă de mecanică. Activitatea excepţională ca profesor de limba română i-a fost apreciată prin respectul zecilor  de generaţii de elevi, pe care i-a învăţat să se exprime corect în limba natală, verbal şi în scris, şi cărora le-a cultivat interesul şi dragostea pentru literatura naţională. Urmându-i exemplul, foştii săi elevi şi-au continuat studiile şi unii au ajuns personalităţi marcante, oameni de nădejde în societate. 

       Forurile superioare din învăţământ  i-au recunoscut meritele profesionale, prin numeroase distincţii şi nominalizări, dar şi prin desemnarea pe  timp de douăzeci de ani ca metodist de limba română pe judeţ. A desfăşurat o vastă activitate metodică: a condus  cercuri şi consfătuiri pedagogice, a făcut inspecţii pentru examenele de grad I şi II, a făcut parte din comisii de admitere în liceu  şi a reprezentat judeţul în comisii naţionale de profil. Şi ceea ce este mai important, şi-a iubit elevii şi s-a preocupat permanent pentru  a-i pregăti pentru viaţă. Ca recunoştinţă, comunitatea locală i-a făcut cel mai de preţ dar, eternizându-i numele pe frontispiciul şcolii pe care a slujit-o cu dăruire timp de treizeci şi patru de ani: din anul 2008  în Vlăsineşti funcţionează „Şcoala  Gimnazială „Gheorghe Burac”.

        Ieşit la pensie,  profesorul nu a renunţat însă la  viaţa activă, ce făcea parte din fiinţa sa, mai ales că urmau evenimente  importante în istoria comunei: 550 de ani de la atestarea documentară a localităţii şi 150 de ani de la înfiinţarea şcolii.  Lucru firesc, pensionarul septuagenar s-a implicat cu toată capacitatea, puterea de muncă, cu experienţa sa managerială şi, mai ales, cu iniţiative, în pregătirea şi organizarea  acestor evenimente. A coordonat culegerea de comunicări ştiinţifice pe tema acestor evenimente, a proiectat Obeliscul VLĂSINEŞTII – 550, pe care se află plăci comemorative cu numele eroilor vlăsineşteni  care şi-au jertfit viaţa pentru Patria Română în cele două războaie şi a pus la loc de cinste, în faţa bisericii, o Cruce Comemorativă în memoria celor doi tineri militari din Vlăsineşti, ale căror vieţi au fost curmate în zilele însângerate ale lui decembrie 1989.   A militat pentru constituirea Subfilialei  Vlăsineşti a Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor”, al cărui preşedinte a fost ales şi în această calitate a  cultivat tradiţia ca după slujba de la biserică enoriaşii să se deplaseze la Obelisc.

      Cu prilejul sfinţirii  bisericii din sat, restaurată  prin strădania preotului paroh  şi contribuţia unanimă a enoriaşilor,  în toamna anului 2000 profesorul Gheorghe Burac şi-a lansat cartea ”Biserica(Adormirea Maicii Domnului) Vlăsineşti – Selecţiuni monografice”, pe care a înmânat-o  Prea Sfinţitului Calinic Botoşăneanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. Cu acelaşi prilej,  ca semn al binecuvântării Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, pentru râvna şi dărnicia arătată faţă de Biserică, i s-a decernat familiei Gheorghe  şi Valentina Burac Distincţia de Vrednicie. 

        În tot timpul care s-a scurs de la ieşirea la pensie a adunat material pentru scrierea unor cărţi despre locurile  unde a trăit şi a muncit. Ca urmare, începând cu anul 2005 apar sub semnătura sa la Editura „AGATA” din Botoşani,  unul după altul, volumele: Monografia comunei VlăsineştiProfesorul Gheorghe Burac, Medalion; Lumini ce nu se sting; …Şi aşa mai departe; VLĂSINEŞTI. ŞCOALA-150(1865-2015); Raportul de seară şi cartea consacrată Centenarului Marii Uniri,  VLĂSINEŞTI. Un crâmpei din România eroică”,  ale căror lansări  au constituit evenimente  literare în viaţa comunităţii vlăsineştene şi nu numai

        În Prefaţa la ultima carte  scriitorul Ion Istrati, directorul editurii AGATA   şi al revistei LUCEAFĂRUL (Bt), scria:, „Cu această serioasă scriere Gheorghe Burac îşi demonstrează virtutea care îi  înnobilează munca de trei decenii, de cercetător şi monografist, pentru a contribui la afirmarea  identităţii locale a satelor din Valea Başeului, unde s-a născut, pe unde a făptuit şi a trăit. E un act de eroism, o jertfă pentru a-şi sluji ţara şi a râvni idealul ca oameni,  fapte tot atât de importante şi vrednice precum cele descrise de Domnia sa, acum.”   

       Să sperăm că Stejarul lui Ştefan cel Mare va  da mlădiţe şi în alte locuri din ţară.
                                                                  ***
         Pentru cel de al 84-lea cerc pe are-l adaugă în trunchiul său, să-i dorim Stejarului din Vlăsineşti multe primăveri  însorite şi toamne bogate, ca la noi pe Prut.

         LA MULTI ANI,  dragă confrate! 

   

 

      

              



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.581 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. traian calancia spune:

    Am lecturat cu plăcere materialul d-lui profesor doctor Mihai Maxim, referitor la viața și activitatea unui om pe care îl cunosc,îl apreciez și îl stimez din toată inima. O viață de om închinată societății, educației și culturii, un simbol al comunei Vlăsinești, un exemplu demn de urmat. Dorim d-lui Gh Burac, ani mulți în continuare ,cu sănătate , prosperitate și noi realizări editoriale.

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5