STICLA CU ECOURI ŞI LACRIMI. CĂDEREA ÎNTR-O CARTE
dialog Iosefina Schirger – Petru Ababii

• Pentru a fi fericit este esențial să ai ceva de iubit, 
• ceva de făcut și ceva spre care să năzuiești. 
• William Blake, 1757 – 1827
• Omul este fericit pe cât înțelege să fie fericit. 
• Adevărata fericire vine atunci când simți 
• în fiecare zi că Dumnezeu are grijă de tine.
• Petru Ababii, 05.06.2024

• – M-am documentat. Nu există nicio arhitectură, regulă stabilită dinainte pentru ce intenționăm noi a clădi. Nimic nu se compară cu ce gândiți, cum abordați dumneavoastră Geneza, facerea poeziei adevărate! Dar unde sunteți? De ce lipsiți? Spuneți-mi că ați scris cu muzica dată la maxim și nu ați simțit când a trecut timpul, că a fost o pană de curent, că ați fost cu nepoții, fetele sau vreți să vă vedeți de viață, ca înainte, uitându-mă!
• – Iosefina, astăzi am avut mult de lucru. Mi-au cules cu combina păpușoii. Eu i-am cărat la adăpost Apoi am cules merele, adică m-am relaxat fizic. Numai spre seară am scris puțin la carte. În acest fel te-ai mai odihnit și tu. Ce spui?! Cum puteam eu să te uit pe tine? Între timp, puțin a mai lipsit și curentul. Toate într-o singură zi. Îți dăruiesc această melodie ca să ne consolăm puțin cu pierderea unei zile de comunicare. Și să facem din tăierea lacrimii în două, ploaie, cu umezeala căreia să ne potolim incandescența incertitudinii care ne-a cuprins.
• – Bine că sunteți bine!
• – Bine pentru a te asculta pe tine.
• – Nu am nimic demn să vă spun. Doar vin așa…
• – Am schimbat titlul cărții cum ai zis tu. Voi continua să lucrez.
• – Am văzut ce departe sunteți de ce se promovează la noi despre a scrie poezie! Adică la alt nivel, trecut prin filtrul unei gândiri avântate, pregătite să zboare, să mă impresioneze, să dea tot ce e mai frumos și bun, pe foile albe, pregătind o sticlă a fi aruncată în mare, pentru cine are ochi, urechi, pentru cine vrea Doamne Doamne s-o găsească.
• – Aici trebuie mai puțin de zburat, ci de rămas cu picioarele pe pământ, fiind vorba de analiză critică și nu de visare poetică.
• – Se completează. Visarea e scânteia, inspirația, motivația, baza.
• – Din scânteie începe focul cel mare: Motivația Magna.
• – Sunt o norocoasă, Norocoasa Magna!
• – Tu ești în centrul tuturor acestor lucruri.
• – Ba tu, creierul, inima care bate, gura care tace, mâna care le scrie, ochii citind, lacrima împărțită în două. Eu le combin într-o apă vie, într-un ecou la Geneză, fie ea și comparativă.
• – Noi oamenii nu putem fi absoluți în nimic. Suntem doar niște minuscule elemente relative din absolut.
• – Dar știm drumul spre acolo. Suntem rotițe dințate, fire de nisip gânditoare, fire de iarbă.
• – Cel puțin cu aceste intenții inițiale pornim.
• – Cel puțin merită, cel puțin încercăm, cel puțin știm unde vrem să ajungem: într-o sticlă, pe mare.
• – A încerca să încerci este deja un lucru bun.
• – Sticla este finalitatea tuturor încercărilor noastre. Vom împărți una: Sticla cu ecouri și lacrimi.
• – Bine ar fi ca această sticlă s-o facem încăpătoare pentru cât mai mulți.
• – Nu depinde de noi. Noi doar scriem.
• – Pentru ce și pentru cine? Scriem pentru vreun scop?
• – Pentru noi.
• – Este și acesta un lucru bun și numai pentru atât. Să fie veșnic așa!
• – Lucrurile mici trebuie făcute înainte, ca să ne putem concentra apoi doar pe scris.
• – Da, din ele se nasc cele mari, importante: Un pod, o piramidă, o carte… Se însoțesc și se ajută reciproc. Eu de obicei mă reîncarc ușor, repede.
• – Fiindcă stați aproape de natură, nu între betoane, fier, sticlă, radiații și curenți, ecrane, calculatoare, telefoane, antene de tot felul, un mediu artificial, din plastic. Mirajul civilizației, fuga după confort!
• – De aceea nu-i prea înțeleg pe cei care cu orice preț tind spre oraș. Acesta nu este confort, ci imitația confortului.
• – Goana de a ține pasul, de a ne ajuta mai bine copiii, alegerile noastre, drumul fiecăruia…
• – Da, se creează o nouă lume de multe ori străină naturii, pe care și-o creează singuri. Apoi se miră de ce, de multe ori se simt înstrăinați.
• – Și mai rău: depresivi, singuri! Era inteligenței artificiale. Citiți despre educația în Japonia!
• – Ai înțeles corect. Cine pe cine, ce pe ce, de ce și pentru ce?!
• –  Totul ca să ținem pasul cu vremurile, cu ambițiile noastre.
• – Ambiții care până la urmă ne vor pierde pe toți la modul general.
• – Unii se vor salva. Așa scrie. Cei ce cred. 
• – Va trebui să ne salvăm singuri pe noi și pe ai noștri, dacă vom fi fără prihană. Depresiile vin din cauză că ne-am îndepărtat de Dumnezeu și de ce ne-a dăruit El spre ocrotire: viața și planeta Pământ. Iosefina, vezi definiția fericirii dată de mine la început!
• – E minunată, demnă de luat într-o carte, într-o sticlă, sub pernă… Dacă ai noroc, cineva te duce la ea într-o clipă.
• – Iosefina, te rog, fă o selecție a celor mai bune ecouri, recenzii scrise despre operele tale și trimite-mi-le pentru a le introduce în carte, plus câteva din poemele tale. Ești de acord? Dacă dorești poți să scrii o reacție a ta explicativă, de atitudine, la ce au scris alții despre tine. Ai să faci?
• – Nu cred că ecourile despre mine se potrivesc în Geneza poeziei. Dar vi le trimit pentru inspirație.
• – Nu îți impun dacă nu vrei. Văd că ai dubii.
• – Ar fi ceva disproporționat față de prima parte. Pueril. Auster.
• – Iosefina, trebuie să fim noi înșine. Te temi de tine? Scopul nu este de a ne compara, ci de a ne susține și completa. Bine, dacă vrei să te detașezi, alegerea este a ta. Cum hotărăști așa va fi. Eu oricum scriu mai departe.
• – Nu e detașare, îmi știu limitele, nu e locul meu în Geneza poeziei. Poate la construirea Podului de flori și a dialogurilor care îi vor urma.
• – Vei apărea în toată măreția ta poetică argumentată de acei care au scris despre tine.
• – „Cu bune și rele” citat. Nu voi scrie despre mine.
• – Voi scrie atunci eu.
• – Tu!
• – Bine, sunt oricând gata să mai adaug. Azi chiar am lucrat mult, am terminat un capitol. Totul este un proces în evoluție. Mă laud: Geneza aproape este gata. A rămas să mai scriu o recenzie la cealaltă făcătură de poezie de a ta.
• – Cum gata o carte în trei zile? Nu cred.
• – Scheletul îl aveam. Acum am pus oasele la locul potrivit.
• – Ce urmează?
• – Ai să vezi. Aștept contribuția ta pe care am solicitat-o.
• – V-am trimis ceva.
• – Atât de repede? Doamne, cât de muncitoare ești!
• – Cine vorbește! Mă întreceți la multe.
• – Ai dreptate. Atât de ocupat sunt încât am pierdut mersul timpului. Mi se pare tare scurt. Am deschis. Le-am răsfoit. Ești o vedetă. Bravo tuturor care au scris despre tine!
• – Sunt din Scrieri, Iarna începe cu tine, ecouri după lansarea de la Gaudeamus. Știți tot ce s-a scris despre mine. Vreau să citesc Geneza.
• – Ți-o trimit. Structura, în general o cunoști. Le-am adaptat la necesitățile explicative și de analiză ale creației poetice. La sfârșitul fiecărui articol arăt ce urmează a fi examinat în următorul. 
• – Doamne, cât am mai povestit! Și ce frumos curge! Am transcris. Citesc Geneza. Sunteți fantastic! Miez, minte, sublim! Îmi va lua ceva să corectez, dar merită. Vă voi învăța să salvați și editați într-un nou document primit pe mail. E ușor. Despre scrisorile lui Schiller nu citisem până acum. Îmi place tot ce ați ales, cum gândiți, cum alergați în pagină! Să nu vă opriți! A rămas numele meu într-un colț, un fel de ochi din umbră, o rotiță, un motoraș. Vă fac la final corectura dacă aveți încredere și mă lăsați.
• – Nu trebuie să faci nimic, am făcut eu tot. Nu te oblig nici într-un fel. Tu ai solicitat ca să-ți trimit să iei pur și simplu la cunoștință. Nu te trudi! Nu doresc acest lucru. Mă simt parcă vinovat în fața ta.
• – 85 de pagini de frumos! Ce contează puțin timp, astfel încât să iasă totul perfect?! E o treabă de rutină, ușoară, de secretariat. Nu vă faceți griji cu asta! Doar continuați!
• – Tu rămâi la părerea ta, eu la a mea.
• – Cum credeți. Eu m-am oferit.
• – Bine, fă cum știi! Eu nu te voi teroriza nici într-un fel.
• – Trecem de la zbor la teroare? Oare?
• – Nu recunosc așa ceva, teroarea nu face parte din mine.
• – Atunci o să acceptați corectura la final. E de nerefuzat. Nu mai pierdem vremea cu asta, am stabilit. Avem treburi mai serioase, importante.
• – Nu pot admite teroarea. Eu te simt și te văd o femeie de oțel. Acum vreau să încep să scriu o recenzie despre tine.
• – Nu vă consumați energia cu asta! E suficient că scriem Podul împreună, că vorbim.
• – Tu nu găsești acest lucru important?
• – Geneza? O ador. Îmi e jenă dacă începeți să mă lăudați.
• – Vom continua concomitent și dialogurile.
• – Podul de flori e în seama mea. Mai caut soluții. Îmi place calamburul de fraze cu dumneavoastră. Ce e incert tăiem, să rămână doar bucuria, emoția zborului.
• – Vreau să fie clar frazele cui aparțin. Aș prefera realitatea așa cum este ea.
• – Deocamdată adun conținutul. Realitatea dură, cu rele și bune, știu! Eu nu. În sticle se pun doar esențele, mesajul, amprenta noastră, coordonatele insulei, ca cine vrea, să ne caute.
• – Ai dreptate. E de făcut acum ce este prioritar. Dar sticla este făcută din substanțe banale, poate să se spargă. Din această cauză totul este imprevizibil.
• – Ne vom asuma riscul. Poate nu ne iese din prima, dar experimentăm. Totul e ideea, nebunia, curajul, munca și Doamne Doamne din spate. Doar suntem niște vizionari. Cui îi pasă de eșec? Reluăm. Eu zic că ne iese. Fiecare în felul lui, cu stilul lui. Nu văd nicio problemă în a continua să ne „terorizăm” cu tabieturile noastre la scris, la care nu vom renunța din convingere.
• – Da, mult fac convingerile. Sunt neiertătoare.
• – Voi face modificările dorite pentru că cine e mai deștept cedează.
• – Probabil. Să mi le arăți! Așa să continui!
• – Mereu vă arăt ultima variantă. Și tu!
• – Și eu. Bine. Acum mă ocup cu recenzia ta.
• – Nu cred că după două luni se vede altfel poezia mea. E la fel de dezlânată ca muza. Ce are prima?
• – Iosefina, recenzia precedentă era adresată poeziei tale cu mesajul său specific auster, iar acum mă adresez celuilalt tip de poezie: fluviu. Eu nu pot fi un profitor. Știu ce spun, ce vreau să fac. Când am scris prima recenzie am făcut-o din obligație? Nu te-am știut de fel și totuși am scris pentru că am crezut că trebuie evidențiat ceea ce este prețios. Tu ești un om prețios și atât. 
• – Bine. O să vă iau cu mine într-o sticlă. Filosofii greu pot fi înțeleși. Știți. De ce aș încerca eu? Nici să vă schimb nu îmi propun.
• – Te înțeleg, deși mulți spun că femeile sunt greu de înțeles. De aceea multora li se iartă.
• – Dacă vă bucurați când vă gândiți la mine, îmi e de ajuns.
• – Mă bucur întotdeauna când mă gândesc și comunic cu tine. De altfel n-aș face-o. Acum mă înțelegi?
• – Niciodată, dar nu cred că e important. 
• – Tu nu ești vinovată. Vânturile timpului sunt vinovate așa că nu-ți cere scuze.
• – O să reparăm, punem totul în ordine. O să mă revanșez.
• – Rămân să te ador din toate punctele de vedere. Trebuie să fim realiști.
• – Ba eu. Și eu, adică. Cei mai realiști… visători!
• 
  
• CĂDERE ÎNTR-O CARTE
• Mi-am rupt aripile în fâșii
• alergând, strigând prin poezii!
• Mă fac mai frumoasă,
• puternică, fermecătoare,
• ochii de păpădie trecătoare.
• Nu mă satur! E loc de întâlnire
• în cărțile mele, de iubire.
• La o suflare distanță,
• setea și seceta intră în rezonanță.
• E o senzație incontrolabilă,
• de substanță.
• Poți să cazi într-o carte
• ca într-o fântână.
• Loc de pierzanie, nu glumă!
• Aș fi vrut să-i vorbesc
• despre fluturi și flori.
• Aștept până mâine în zori.
• Aș fi vrut să facă pași
• înspre mine. Poate mâine…
• E un foc peste o apă.
• Ard ochii mei, se adapă
• într-o fântână care îmi scapă.
• Cel mai trist e că nu exist…
• Nu sunt ceea ce spun, sunt
• ceea ce fac: vin în toate felurile,
• din toate zările, prin aer și
• pe sub pământ. Nu mă prefac!…