Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Stilul conversației familiare în dramaturgia lui I. L. Caragiale

DascalDanielaPrimit pentru publicare: 26 oct.2015
Autor:Daniela DASCĂLU
Publicat: 26 oct.2015

Stilul conversației familiare în dramaturgia lui I. L. Caragiale

 

Limbajul oral este marcat de stilul conversației și stilul beletristic, iar în limbajul scris se dezvoltă stilul epistolar și stilurile funcționale (Irimia, 1986: 25). După D. Irimia, există un nivel al stilurilor colective manifestat atât în interiorul limbajului oral, cât și în interiorul limbajului scris. Prin acțiunea funcțiilor expresivă și conativă, în strânsă legătură cu mediul socio-cultural și cadrul situațional în care se desfășoară comunicarea lingvistică, stilul conversației prezintă trei variante stilistice: stilul conversației curente (netru), stilul conversației oficiale (solemn) și stilul conversației familiare (familiar).

Dezvoltat în interiorul limbajului popular, stilul conversației familiare se caracterizează printr-un grad maxim de expresivitate a textului, prezența factorului afectiv, pronume, vocative cu desinențe specifice ale substantivelor, interjecția măi (cu variantele , ), adjective substantivizate prin vocativ (tâmpitule, idiotule, ticăloșilor), exprimarea negației prin interjecții (Asi!, Ttt!), prin propoziții afirmative (Am fost pe dracu…), prezența termenilor de tandrețe (bomboană, comoară), termenilor derivați (mămică, poetaș), enunțurile eliptice, adverbe de modalitate (firește, poate), expresii, proverbe, zicători etc.

Limbajul personajelor lui Caragiale a fost considerat inestetic, întrucât, prin trivialitatea lumii aduse în scenă, comediile nu au fost apreciate corespunzător. Lexicul, pitorescul, sintaxa variază de la individ la individ. Prin conversație, personajul caragialian își scoate în evidență identitatea socială și psihologică. Comicul de limbaj se remarcă prin schimburile de replici ce constituie materialul esențial al creației dramatice și constă în: agramatism, parvenire, prostie, incultură, fantezia verbală, delirul verbal, exagerări, aglomerări de confuzii etc.(Constantinescu, 2003: 100).

Se propune pentru analiză scena a III-a din opera Conu Leonida față cu reacțiunea, subintitulată Farsă într-un act, apărută în 1880. Se va urmări, cu precădere, capacitatea dramaturgului de a jongla cu stilul conversației familiare pe diferite planuri.

În plan fonologic, între deformările fonetice, se remarcă substituirea lui o prin u (revuluție); substituirea lui i prin e (întunerec), ori a lui u prin o (nedomirire).

La nivel morfologic, sunt utilizate interjecții (Ai! – exprimă uimirea: „Ai! Ce e?”; Aș! – exprimă îndoiala: „Aș! vorbă să fie! da de unde! nici gând!”; De! – „Apoi de!”, „De, soro, știu și eu?”; Ei! – marchează întreținerea conversației: „Ei! domnule, câte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap!”); substantive în cazul vocativ (Leonido – sufixul -o: „Leonido! scoal’ că-i foc, Leonido!”; domnule – sufixul –le: „Ce te pomenești vorbind, domnule?”; soro – sufixul –o: „Bătălie la toartă, soro!”, Mițule: „Mițule, asta dumneata știi.”; bobocule: „Bravos, bobocule!”); verbe la modul imperativ cu valoare injonctivă (scoal’: „scoal’ că-i foc”; stai, nu te importa: „Bine, Mițule, stai, nu te importa degeaba!”); adverbe de modalitate (firește, poate – care sugerează fie o atitudine de îndoială, fie de siguranță, fiind în același timp și marcatori ai implicării subiective). În cadrul flexiunii verbale, se remarcă frecvența verbelor la timpul prezent. Interjecțiile dovedesc caracterul spontan și afectiv al conversației, sugerând teamă, indignare, implicare etc.

La nivel sintactic, se remarcă frecvența construcțiilor eliptice, care arată graba în exprimare: „EFIMIȚA (aproape răsconvinsă): De! Bobocule, să zic și eu cum zici, că după cum le spui dumneata, una și cuna fac două, n-are de unde să te mai apuce omul… (Stând pe gânduri și iar îndoindu-se) Da’ bine, soro, am auzit, am a-u-zit; cum s-auz ce nu era? ce-am auzit dacă nu era nimic?”. În constrcuția sintactică a frazei se intercalează comentarii, repeții, construcții pleonastice (bunăoară, de par egzamplu). Enunțurile interogative exclamative exprimă dubiul: „știu și eu?”. Conversația este construită din propoziții simple, realizate prin raporturi de coordonare. Sintaxa folosită de eroi relevă ritmul alert, de intensificare a dialogului, dar și comicul de limbaj.

În structura planului lexico-semantic se întâlnesc termeni de origine neogreacă: fandacsie (ngr. fandasia „fantazie, capriciu”), nevricoasă (ngr. nevricós); franceză: ipohondrie (fr. hypocondrie „neliniște, teamă”). Sunt utilizate expresii familiare precum bătălie la toartă „bătălie zdravănă, strașnică”, te pomenești vorbind (a se pomeni vorbind „a vorbi fără rost”), a intrat la o idee „a bănuit”. Incultura personajelor derivă și din folosirea unor cuvinte în mod inconștient, spre exemplu confuzia paronimelor iluzii-aluzii: „nu m-așteptam ca tocmai dumneata să te pronunți cu așa iluzii în contra mea”.

În plan stilistic, se remarcă ironia față de personaje, care se evidențiază atât ca figură de stil, cât și ca figură de gândire, sugerând ridiculizarea. Întrepătrunderea registrelor stilistice reliefează „inocența mimată” (Crețu, E: 99). Termeni ca matale, dumneata exprimă politețea, dar pot conota chiar ironia personajelor (Bonta, 2004: 407).

Dincolo de parodie și de grotesc, personajele lui Caragiale trăiesc o dramă a înstrăinării de propria natură, o dramă a incapacității de a acționa prin ele însele (Constantinescu, 2003: 72). De cele mai multe ori, limbajul valorează mai mult decât o descriere, participând la descoperirea imaginii vii a personajului. Caragiale explorează cu desăvârșire arta conversației în operele sale, îndemnând de fiecare dată la decodificarea limbajului, așa cum reiese din mărturisirea sa, „sunt vechi, domnilor”.

 

Bibliografie:

  1. Bonta, E., Conversația – ipostază a interacțiunii verbale, Editura „Alma Mater”, Bacău, 2004.
  2. Cazimir, Șt., Caragiale – universul comic, Editura Pentu Literatură, 1967.
  3. Constantinescu, I., Caragiale și începuturile teatrului european modern, Editura „Universitas XXI”, Iași, 2003.
  4. Coteanu, I., Stilistica funcțională a limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973.
  5. Crețu, E. (coord.), Termeni de stilistică și de poetică a textului, Editura „Grafit”, Bacău, 2007.
  6. Ionescu-Ruxăndoiu, L., Limbaj și comunicare, Editura „ALL Educational”, bucurești, 2003.
  7. Iorgulescu, M., Prefață la volumul Teatru, de I. L. Caragiale, Editura „Jurnalul Național”, București, 2010.
  8. Irimia, D., Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1986.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5