ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare:04 Aug. 2018
Autor: Cosmina Marcela OLTEAN, redactor șef adj. Rev. Luceafărul
Publicat: 08 Aug. 2018
Editor: Ion ISTRATE
©Cosmina Marcela Oltean,  ©Rev. Luceafărul

Stilul – instrument al expresivităţii

În înţelegerea artei se vehiculează patru teme ce ghidează percepţia: subiectul, expresia, tehnica/forma/stilul şi judecata de valoare, impactul imaginii. Arta este mereu văzută în context, ceea ce include compoziţia fizică a câmpului vizual şi istoria subiectivă a privitorului. Percepţia vizuală elementară este fixată prin structure fiziologice asemănătoare la toţi membrii specie. Dar legile fizice şi fiziologice nu sunt însă cele ce determină lectura finală a imaginii, mai degrabă impresiile noastre subiective se proiectează prin aceste legi şi influenţează modul în care percepem imaginea. Un aspect important este şi relaţia dintre operă şi spiritul timpului.

Conceptul de stil. Relevanţa stilului în artă

Un element important al expresivităţii este stilul. Opţiunea pentru un anumit stil are motivaţii psihologice şi nu se forţează către ceva impropriu. O concepţie privind raportul dintre artă şi circumstanţele personale ale artistului presupune că această unitate se exhibă vizual prin stil, prin care un artist devine recognoscibil. Deşi intenţiile artistice pot diferi de la o operă la alta, stilul rămâne constant întrucât este vorba despre aceeaşi personalitate artistică. Ca resultant al unui demers cognitiv şi experimental, stilul e o realizare căreia i se conferă obiectivitate şi devine transmisibil şi asimilabil, chiar dacă meritul e doar al inventatorului.

O accepţie a stilului ca izvorând din subiectivitate sau ca fiind marcat de aceasta a fost în mare măsură atenuată de teoria retorică până în pragul romantismului. În acest cadru, subiectivitatea e văzută mai degrabă ca o condiţie prealabilă a stilului decât ca o componentă al acestuia. Expresie a sinelui, o rezultantă involuntară, stilul va dobândi diverse formulări. A accede la un stil înseamnă a accede la un mod de manifestare a singularităţii artistice. Stilul este un mijloc, nu rezultanta ultimă. Este un instrument al expresiei, valabil în funcţie de necesitatea subiectului. Coprezenţa în aceeaşi operă a mai multor soluţii stilistice a destabilizat criteriile în baza cărora opera poate fi considerată finită. Incoerenţa stilistică în interiorul unei opere e aproape inacceptabilă. Lui Picasso i se acceptă mutaţiile stilistice de la o perioadă la alta, dar rupturile interne continuă să fie derutante. Tipul de investigaţii cu care polemizează Rosalind Krauss este simptomatic pentru aceste neacomodări. Arthur Danto susţinea că stilul este ceva inconştient, îşi asumă caracteristicile unei epoci şi e personal. Aspectele colective ale stilului, care sunt învăţate sau asumate conştient, sunt caracterizate drept maniere de reprezentare.

Pablo Picasso

Concepţia psihologică referitoare la stil avea un corolar în treptata eliminare a aspectelor gata făcute ale expresiei artistice. Acestui impuls îi corespunde analiza procedeelor elementare la Kandinsky şi Klee şi voinţa de a picta ca nimeni până atunci. Este vorba de a crede că stilul îşi are originea în creator. Dialogând cu sine şi cu istoria sa, arta contemporană reorganizează ierarhia internă a mesajului, pentru a utilize stilul ca mijloc şi nu ca scop.

Kandinsky, Compoziţia VI

Receptând şi influenţe ale psihologiei intropatiei a lui Th. Lipps, H. Wölfflin întememiază interpretarea psihologică a mutaţiei stilurilor. Acesta considera o sarcină importantă a istoriei artei desluşirea şi interpretarea mutaţiei stilurilor. Am văzut întotdeauna în analiza formei prima sarcină a istoricului de artă, spunea acesta. Problemei formale i s-a dedicat şi Roger Fry, a cărui idee central era aceea că în artă numai forma e determinantă. Am considerat forma operei drept principala sa calitate, aceasta fiind expresia nemijlocită a unei trăiri reale, susţinea el. Tradiţia sa a fost continuată de Clive Bell, pe care l-a interesat specificul artistic, nu istoria evoluţiei artistice şi s-a concentrat asupra datului formal al operei individuale. Astfel, Bell a elaborate o concepţie despre artă centrată pe ideea calităţii. Ce însuşire le e comună tutror lucrurilor ce acţionează asupra simţului nostrum estetic? ne întreabă Bell, … forma semnificantă.

Henri Focillon a aşezat şi el în central atenţiei sale latura formală, crezând cu tărie că opera de artă nu există decât ca formă. El a studiat formele, relaţiile lor cu mesajul şi cu materialul. Asemeni lui Wölfflin, pornea de la gândirea artistului, de la procesul creaţiei. Considera că arta nu poate fi explicată prin referiri la istorie, ea nefiind nici oglinda istoriei, nici o emanaţie a acesteia. În Elogiul mâinii afirma: gândirea formează mâna, iar mâna la rândul ei formează gândirea. Th. Hetzer continuă şi el tradiţia inaugurată de Fiedler, însă acordă o mare însemnătate culorii. A descrie culorile e dificil, spunea el, aproape o absurditate. Culoarea poate fi tot atât de puţin descrisă ca sunetele muzicii. Vocabularul e absolut insuficient în acest scop … Orice operă importantă are o ordonare proprie, potrivit căreia părţile formează întregul. Această ordonare se bazează pe talentul formativ al artistului şi e de fapt artisticul propriu-zis. Se realizează într-un material (cuvânt, sunet, culoare, linie …) şi se respectă natura şi cerinţele acestuia, mai afirma autorul. Aşadar, stilul este o manifestare subiectivă proprie fiecărui artist. Este acel element care diferenţiază un artist de ceilalţi şi îl face original. Consider ca problema stilului artistic va fi mereu relevantă, indiferent la ce perioadă sau formă de artă ne referim.   

Maurice de Vlaminck, Oraşul de pe malul lacului