Profesor Daniela-Simona PAVILIUC
Liceul Tehnologic Bucecea

Studiu de specialitate.  Problematica intelectualului în romanul interbelic camilpetrescian

Înainte de a publica în 1930 primul său roman, critica literară îl remarcase pe Camil Petrescu ca poet și dramaturg. Într-adevăr, el și-a consacrat pe rând o parte din activitatea literară fiecărui gen. Pentru acest motiv, Liviu Calin l-a numit ,,un scriitor complet’’: ,,A fi scriitor complet e o raritate. Camil Petrescu era. Poet, dramaturg, publicist, romancier, eseist, nuvelist’’. Totuși, oricât de variată ar părea la prima vedere, opera sa prezintă o excepțională unitate, sub trei aspecte: al spiritului polemic în care este scrisă, al problematicii, al facturii artistice. Pasiunea polemică se naște, în toată opera camilpetresciană, din ,,înverșunarea inteligenței pălmuite de disprețul lumii burgheze pentru valorile intelectuale’’ (Ov. S. Crohmălniceanu). Scriitorul descoperă îndurerat ce rol insignifiant joacă intelectualul în lumea capitalistă iar din această stare de inferioritate resimțită dureros, umilitor, țâșnește dorința violentă a răfuielii, care parcurge ca un fir roșu toată activitatea lui Camil Petrescu.

Faptul că în Ultima noapte… și în Patul lui Procust eroii principali sunt intelectuali nu e un lucru nou, pentru că și Manoil, Dan, Apostol Bologa, Titu Hardelea și Nory feminista nu sunt altceva, dar ei sunt mai mult din punct de vedere profesional, decât spiritual. Cu totul alta e alcătuirea interioară a eroilor lui Camil Petrescu. Ov. S. Crohmălniceanu afirma: ,,Nici unul dintre scriitorii noștri n-a mizat mai mult decât el pe rosturile speciale, unice ale intelectualului în viață. Nici unul n-a examinat mai lucid ca el condiția tragică pe care o cunoaște activitatea spirituală în societatea burgheză’’.

Unitatea problematică a operei lui Camil Petrescu o dă tocmai încercarea disperată a autorului de a epuiza toate răzvrătirile, iluziile și dezamăgirile intelectualului, încăpățânat să nu fie decât intelectual și deci să ducă lupta împotriva ordinii ostile din jur numai în această calitate. E aici o atitudine care se leagă intim de convingerile noocratice ale scriitorului. Romanele sale constituie demonstrații amare ale caracterului iluzoriu pe care îl au credințele intelectualității că s-ar putea sustrage, sub orice formă, în lumea capitalistă, condiției sale de aservire. E în încăpățânarea polemică a lui Camil Petrescu o dorință aprigă de răfuială: intelectualul ține să ilustreze imbecilitatea sumbră a unei lumi care refuză  să-i recunoască importanța.

Există la noi o întreagă literatură a dezacordului intelectualității cu ordinea socială burgheză (Dan, Vlahuță, Paraziții, B. Ștefănescu Delavrancea, În lumea dreptății, I. Al. Brătescu-Voinești, Însemnările lui Neculai Manea, M. Sadoveanu,  Apostol, Cezar Petrescu). Dar lucrurile erau prezentate aici ca și cum răul ar veni numai dintr-o parte. Camil Petrescu merge mai adânc, polemizând chiar cu ideea intelectualului nedreptățit de societate doar prin situația ignorabilă la care e condamnat. El sugerează că răul vine și dinăuntru – intelectualul a fost mutilat sufletește și, dincolo de mizeria sa, el s-a desprins să se automistifice într-un mod tragic. Eroii săi au văzut ,,jocul ielelor’’, sunt îndrăgostiți de ideea lucrurilor, duc în suflet ,,nostalgia bolnavă a absolutului’’. Primul volum de versuri al scriitorului începe chiar cu o asemenea mărturisire: ,,…eu/ Eu am văzut idei’’ (Ideea în volumul Versuri). Aceasta este, de fapt, constatarea  de la care pleacă întreaga problematică a operei lui Camil Petrescu.

Cele două romane interbelice ale autorului examinează condiția vieții intelectuale în lumea burgheză, pornind de la două ipoteze: prima ia în considerare cazul relativei independențe materiale (Ultima noapte…) iar a doua, cazul condiționării brutale, nemijlocite (Patul lui Procust).

Ștefan Gheorghidiu e un intelectual pe care împrejurările (moștenirea) îl ajută să se elibereze oarecum de grijile existenței. Soția sa e un produs al lumii din jurul său. Vrând-nevrând, el trebuie astfel să se întoarcă la un fel de viață pe care-l detestă, să frecventeze reuniunile sau să se facă preocupat de modă, dans și de alte lucruri care umplu existența nevestei sale. Chiar scăpând de grijile materiale, rămâne dependent de o lume opacă și detestabilă. Conștiința eroului devine, astfel, obsedată nu de lumea ideilor pure, ci de amănunte sentimentale jalnice (pune la îndoială fidelitatea soției, devine suspicios și extrem de lucid în ceea ce privește chiar și cel mai mărunt gest al nevestei). Apoi e silit să ia în considerație o scară de valori pentru el absurdă (talentele de dansator ale rivalului, cochetăria lui vestimentară, arta de a vorbi fără a spune nimic etc.) În final, el are numai iluzia că s-a izolat de societate, chiar sub raportul determinărilor directe materiale și aceasta i-o va dovedi războiul. Pentru intelectualul Gheorghidiu, iubirea dramatizată de îndoială și războiul ca experiență a confruntării cu moartea sunt în primul rând două verificări de sine, două imagini ale unei realități umane interioare.

Suspectarea partenerei conjugale este mai degrabă o problemă de cunoaștere decât simplul fapt al geloziei masculine. Nu atât faptul înșelării, adulterul în sine îl interesează pe Gheorghidiu, cât dacă imaginea formată despre femeia iubită corespunde realității, în felul acesta eroul verificându-și, în primul rând, potențele intelectuale. Personajul nu se poate susține interior decât pe o imagine a eului său demnă, înainte de toate, de propria stimă (severă, foarte exigentă). Trebuie precizat că frământările sufletești ale personajului masculin sunt generate și de locul pe care iubirea și femeia îl au în viața eroilor camilpetrescieni – la aceștia, iubirea devine un tărâm al reușitei posibile, al succesului și certitudinilor pe care societatea li le refuză. E limpede că în acest roman eroina constituie nu doar ,,un obiect mediat’’, ci și ,,medierea spre absolut’’ (Sanda Radian).

Ladima nu mai e intelectualul eliberat de constrângerile imediate ale existenței, ci dimpotrivă, el trebuie să răzbată îngrozitor pentru a trăi. Acesta refuză să vadă cu luciditate mizeria în care se ,,bălăcește’’, având o uluitoare capacitate  de a o converti în superioritate. Emilia se folosește de el ca de un paravan social, pe când el o idolatrizează. Pompiliu Constantinescu îl considera pe Ladima o ,,epavă de cafenea’’ iar pe Emilia – o ,,zeiță de vulgatitate’’. Eroul lui Camil Petrescu nu vrea să afle adevărul. Suferă, însă e protejat de adevărata durere de însăși ,,orbirea’’ (Nicolae Crețu) lui, care e inocență. El are nevoie să se automistifice, să-și construiască un univers imaginar de afecțiune, de calm și curățenie morală, fără de care n-ar putea trăi. La un asemenea tip de  intelectual, experiența umilitoare a vieții zilnice se preface într-o mândrie bolnavă.

Pentru majoritatea criticilor, Ladima este un personaj greu  de acordat cu o imagine realistă a situării în cotidianul existenței. Lui, ca de altfel și Emiliei, i-a fost contestată orice credibilitate, putința de integrare într-o ,,realitate’’ a ficțiunii. Dacă ar fi așa, urmările ar fi grave pentru că personajul e chiar miezul romanului (de problematică și ton) și o notă falsă de la temelie n-ar putea lăsa netulburat edificiul clădit pe asemenea premise. Motivația realistă, atât cât există în roman, privește condiția socială a personajului, reflexele ei în psihologie. Poetul și gazetarul Ladima este un proletar intelectual. Unele din laitmotivele scrisorilor (și existenței) sale sunt sărăcia, privațiunile, eterna strâmtorare materială. Puritatea sa este și o forma de orgoliu: ,,Într-o cameră mobilată nu se poate locui bine decât cu o biată conștiință limpede’’ sau ,, Dacă nu scrii ceea ce gândești, de ce să mai scrii?’’ – reacții de autoapărare ale unei demnități rănite. Pe acest fond sufletesc, femeia iubită ar trebui să fie reparatoarea injustițiilor soartei, lumina care să răscumpere totul. Și tocmai ea este umilința supremă, cu atât mai gravă cu cât a trezit mai mari rezerve de speranță și iluzii. Ladima ni se pare neverosimil pentru că vedem totul cu ochii lui Fred, pentru că nouă, ca și lui, Emilia nu ne ascunde nimic și distanța dintre ce este ea și ce vede bărbatul orbit de propria-i puritate e într-adevăr de netrecut. Din perspectiva lui Ladima, adevărata Emilia nici nu e de conceput. Ladima e ,,orb’’, cel care ,,vede’’ e Fred. Tocmai faptul că acestuia din urmă nu i se ascunde (și nu i se poate ascunde) nimic face din el adevăratul ,,erou tragic’’ al romanului.

Camil Petrescu își va da seama mult mai târziu că intelectualul nu poate avea un rol revoluționar decât atunci când se alătură luptei proletariatului pentru lichidarea oricărei forme de alienare socială. Adevărata lui eliberare nu e în măsură să i-o aducă decât victoria clasei muncitoare. Ideea unei acțiuni separate rămâne condamnată de la început să eșueze. După Eliberare, drama istorică Bălcescu și trilogia Un om între oameni oglindesc, sub influența ideologică a clasei muncitoare, un punct de vedere simțitor schimbat.
____

Bibliografie:
       Călin, Liviu, Portrete și opinii literare, Editura Albatros, 1972;
       Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele Două Războaie Mondiale, vol. I, Editura Pentru Literatură, 1967;
        Crețu, Nicolae, Romanul ca ,,metaforă epistemologică’’ în Constructori ai romanului, Editura Eminescu, București, 1982;
        Radian, Sanda, Prefață la Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Albatros, București, 1982.