Tanase GROSU

SUB SEMNUL LUI ORFEU
TUDOR ARGHEZI – FRIEDRICH WILHELM NIETZSCHE

 Motto:

„Omul e chemat să-și pună „interioritatea” în relație cu Divinitatea întru executarea diverselor acte existențiale, încercând să atingă pragul sfințeniei.”
(Ștefan Augustin Doinaș)

„Mergeți pe urmele mele, căci eu merg pe urmele lui Hristos. Nu veți vedea niciodată curcubeul dacă priviți în jos.”
(Sf. Eulogiu)

• I (a)
  ORFISM, MITHRISM, CREȘTINISM
•  „Cerească, preamărită-n imnuri, surăzătoarea Afrodita,
• Copila mării, născătoarea zeiță, trează nopți în șir,
• Unind perechile spre seară, vicleana mamă a nevoii.
• Ne vin atâtea de la tine și-ntreaga fire ai robit-o!
• Tustrele Parcele te-ascultă, zămislitoarea tuturora,
• Făpturi ce populează cerul, pământul doldora de roade,
• Genunea mării nesfârșite! Tronând alăturea de Bacchus,
• De-ospețe bucuroasă, mama lui Eros, urzitori de nunți,
• Te-mbie patul și plăcerea, și tainele, reverși mult farmec;
• Văzută, nevăzută zee, ai păr frumos, părinți de seamă,
• Petreci la mese nupțiale, crăiasă chiar și peste lupi,
• Naști neamuri noi, iubești bărbații, dai viață și te cheamă toți,
• Tu, care-ncătușezi pe oameni prin legi ce nu pot fi călcate,
• Ba chiar și-ntregul neam de fiare îl prinzi în mrejele iubirii!
• …… 
• Zeiță minunată, vino, cu-nfățișarea ta plăcută,
• Căci am o inimă curată și rugăciuni fierbinți pe buze!”
•                                          (Orfeu: „Către Afrodita”)
•                 Se presupune că Poezia, ca gen literar, s-a înfiripat din necesitatea oamenilor de a-și exterioriza (oral sau muzical) sentimentele, dorințele, speranțele, dar și în sens hedonist (dans, cântece, mimică, ceremonii religioase sau sociale, incantații, blesteme ș.a.). Treptat s-au configurat mitologiile și culturile religioase; versetul biblic fiind una din modalitățile artistico-literare inventate și cultivate pentru a menține treaz sentimentul legăturii intrinseci cu Divinitatea (în diferitele ipostaze de configurare și statuare).
•                 Elenii au întruchipat pe Orfeu ca pe cel mai vestit poet și muzician ce a trăit vreodată. Zeul Apollo i-a oferit o liră, iar muzele l-au instruit cum s-o folosească; el fermeca animalele sălbatice, făcea copacii și stâncile să se miște de la locurile lor pentru a intra în rezonanță cu muzica lui. După o vizită în Egipt, Orfeu s-a alăturat argonauților, cu care a navigat spre Colhida, muzica lui ajutându-l să învingă numeroase obstacole, iar la întoarcere, s-a căsătorit cu Euridice (Agriope) și s-a stabilit printre ciconii sălbatici din Tracia. Lira lui Orfeu, după moartea acestuia, a fost dusă de ape la Lesbos și așezată în Templul lui Apollo. În urma demersului său și al muzelor, lira a ajuns constelație pe cer. Orfeu a instituit misterele lui Apollo, în Tracia, pe cele ale lui Hecate în Egina și pe ale subpământenei Demetra în Sparta.
• Simbolul lui Dionysos era un toiag al inițiaților și o armă a bachantelor constând într-o bâtă lungă care se încheia cu vârf de lance, înconjurată de iederă, frunze de viță și panglici. În Phrygia, Dionysos era venerat sub numele Sabazios.
•                    Orfeu a fost cel mai vestit dintre poeții hieratici recunoscuți de tradiția vechilor greci, datele păstrate peste veacuri nu precizează clar locul de baștină al acestuia, oscilând între orașele Lebethra, Dion și satul Pimpleia de la poalele Olympului. Tatăl său ar fi fost regele trac Oiagru sau Apollon; mama sa, fie Calliope (muza poeziei epice), fie Pulhymnia (muza retoricii), fie Menippe, fiica vestitului cântăreț Thamyris; a avut ca frați pe Hymenaios (personificarea cântărețului nupțial), Ialemos (întruchiparea cântecului de jale) și Marasyas (făuritorul fluierului). Mama sa l-a inițiat în tainele poeziei și muzicii, dar se pare că și cântărețul Linos. Nespus de încrezător în arta lui de poet și cântăreț, Orfeu a coborât în Infern de unde s-ar fi întors cu Eurydice, soția lui stinsă prematur, readucând-o printre cei vii, dacă nu ar fi încălcat legământul făcut cu Pluton, de a nu întoarce capul înainte de sosirea pe pământul natal. Deoarece a trăit înainte de războiul troian, a putut lua parte la expediția Argonauților în Colhida, punând în slujba ei experiența și măiestria lui de poet-cântăreț. Indignate că a rămas credincios Eurydicei, fără să se căsătorească, femeile trace, neadmise la inițierile lui rezervate bărbaților, l-au ucis, sfârtecându-i trupul. Osemintele sale, adunate într-o urnă, au rămas în vecinătatea Leibethrei până ce puhoaiele unui râu din apropiere au distrus orașul.
•                    Orfismul (misteriile orfice) a fost o religie păgână (secolul al VI-lea Î.H., pe timpul lui Aristotel și Platon). A creat emulație științifică descoperirea „Amuletei lui Orfeu”; pe aceasta era redat un om răstignit pe cruce, având deasupra capului șapte stele și simbolul lunii, iar pe mijloc se află așezată inscripția „Orpheus Bacchus”. S-au făcut diferite aprecieri referitoare la făuritorii de curente religioase Orfeu și Iisus. Orfeu a coborât în  Infern (Hades) pentru a o salva pe Euridice; Iisus s-a înălțat în Paradis. De fapt, se spune, că Iisus a fost mai înainte în Infern pentru a-i învinge și pedepsi pe cei răi. Orficii aveau unele ritualuri asemănătoare cu creștinii (izbăvirea sufletului, reînvierea, episodul pâinii și vinului, problema păcatului ș.a.). De asemenea, se spune că, după întoarcerea din Hades, Orfeu devenise un profet, asemeni lui Iisus. Legendele antice îl prezentau pe Orfeu participând la ordaliile/libațiile și riturile sărbătorilor dionisiace (unde aveau loc nu numai invocații/imprecații ale zeilor, ci și orgii sexuale și păgâne). Din această cauză, se pare că pe „Amuleta” sus-menționată apare inscripția „Orpheus Bacchus”; pentru că, la un moment dat, aceste culte s-au întrepătruns. În  munții Rodopi din Bulgaria se află în Defileul Trigrad o intrare denumită Gâtlejul Diavolului care duce spre o peșteră ca un labirint și un râu cu apă limpede și rece; trecând pe malul opus în realitate te îndreptai spre intrarea în Hades. O astfel de intrare de peșteră și un râu subteran există și în Italia în împrejurimile localității antice Baiae: Styx-ul care mărginește Tartarul pe latura dinspre vest și îi are ca afluenți pe Aheron, Flegeton, Cocit, Aornos și Lethe. Prima regiune a Tartarului cuprinde teribelele câmpii ale Asfodelului, unde sufletele eroilor rătăcesc printre mulțimi de morți mai puțin vestiți și unde doar Orion mai are curajul să vâneze. Dincolo de aceste pajiști se află Erebos, și palatul lui Hades și Persefona. Cei ce iau drumul ce duce la Câmpiile Asfodelului nu sunt nici virtuoși și nici răi; drumul care duce la Câmpul pedepselor din Tartar este al răilor; drumul care duce la Câmpiile Elizee este pentru cei virtuoși. Acheronul, râu cu ape tulburi și noroiase, afluent al Styx-ului, pe care umbrele morților îl treceau cu o luntre condusă de Charon și ajungeau în împărăția subterană. Styx („detestat”), pârâu din Arcadia cu ape otrăvite; Aheron („pârâul suferinței) și Cocit („tânguire”), nume ce descrie nenorocirea morții, râu ale cărui ape erau formate din lacrimile celor condamnați; pe malurile lui rătăceau cei care nu au avut parte de înmormântare sau incinerare; Aornos („fără păsări”), e o traducere greșită a italicului „Avernus”; Lethe înseamnă „uitarea”, iar Erebos, „acoperit”; Flegeton (Piriphlegethon) se traduce „care arde”(obiceiul incinerării) sau că păcătoșii erau arși în torente de lavă; râu de foc care separă ținutul hadesului de lumea celor vii.
•                   S-au descoperit dovezi, mai ales în Italia, că peste altarele închinate zeului Mithras s-au înălțat temple romane, apoi bazilici creștine. De altfel, ceva din mitul acestei divinități se regăsește și în destinul Fiului Domnului, Iisus Hristos.     
•                   Tot așa, pe una din stelele de piatră egiptene antice s-a descoperit un text- invocație care se aseamănă cu creștinul „Crez”, forma arhaică a rugii supreme a vechilor egipteni adresată lui Ra; chiar în „Cartea morților” se regăsesc urme ale acestui primitiv „Crez”, inclusiv o formulare de genul „La început a fost Cuvântul …” 
•                   De miturile lui Orfeu și Bacchus este legat și cel de origine orientală, semită a lui ADONIS; la sărbătorile închinate acestuia, în ziua întâi celebrantele        tânguiau moartea zeului (la creștini, episodul femeilor la mormântul din grota unde se afla trupul lui Iisus, pe care l-au îmbălsămat); în ziua a doua, celebrantele țipau de bucurie când zeul reînvia (ca în cazul „Crucificatului” creștin).
•                   Nou-născutul Moise, lăsat plutind pe apele Nilului printre papiruși și nuferi albaștri, într-un coș a fost găsit de una dintre fiicele Faraonului egiptean din acea vreme și adoptat. A fost crescut și instruit la curtea regală. Nu s-a angrenat în disputele pentru tron ale fiilor faraonului după moartea acestuia, plecând în lume, fiind promotorul unei noi religii.
•                   În Egiptul antic, faraonii, care erau fiii zeității supreme Ra, erau înmormântați perfect îmbălsămați în interiorul piramidelor (cavouri urieșești din roci de calcar și granit, de fapt format din suprapunerea mai multor mastada), în credința că vor reînvia cândva într-o altă viață, erau deci nemuritori. Reînvierea a devenit un concept de bază în creștinism, legat de Iisus Hristos, Fiul Domnului.
•                  Indigenii maya credeau că zeii au creat și au distrus lumea de nenumărate ori, inclusiv civilizațiile, în cicluri de până la 5125 de ani; fiecare ciclu se termina inevitabil cu dezlănțuirea unor fenomene catastrofale (la fel ca în Apocalipsa din Vechiul Testament, potopul lui Noe, cataclismele care s-au abătut, nouă la număr, peste vechiul Egipt, previziunile lui Nostradamus).
•                  În miturile babiloniene, zeul Oanness care trăia în mare, având spatele de pește și chipul de om, a creat oamenii Apkallu, pe care i-a învățat scrisul și cititul.
•                  Tronul tibetan al lui Buddha este întruchipat ca un uriaș lotus roz simbolizând universul ca un receptacol infinit.
•                   Stoicii vorbeau despre „înrudirea omului cu divinul; focul-artist, care pătrunde orice lucru și care se identifică cu rațiunea; logos-ul universului, este unit cu Zeus, a cărui putere se exprimă prin legea pe care o impune întregului univers”. Celebrul „Imn” al lui Cleanthes, una dintre rugăciunile cele mai puternice care ni    s-au păstrat din Antichitatea greco-romană, scoate în evidență puterea acestui Zeu de a ordona și de a armoniza întregul univers. Stoicii considerau că „oamenii nu sunt singuri, nici abandonați într-un univers ostil, nimic nu poate în realitate să le facă rău, ei nu sunt niciodată singuri, nimeni nu este orfan, orice om este fiul Zeului”. În Antichitate au existat filozofi care au negat existența zeilor: Critias, Theodor din Chirene (Theodor Ateul), Dion din Boristine.
•                    În concepția filozofului stoic EPICTET au existat unele convingeri apropiate de iubirea creștină: „Dacă se poate mânca cum trebuie și cu prudență și, chiar, cu moderație și eleganță, acest lucru nu este și pe placul zeilor?… Tu nu vrei să-l suporți pe fratele tău, care îl are pe Zeu drept strămoș, care, ca un fiu, s-a născut din aceleași semințe ca tine și care aparține aceleiași descendențe cerești? Nu ăți vei aminti cine ești și cui comanzi? Unor membri ai familiei, fraților prin natură, fiilor Zeilor?”
•                 În cadrul școlii stoice se afirma că orice ființă acționează pentru ea însăși, împinsă de „oikeiosis” care presupune: „(a) dragostea de sine în virtutea căreia orice vietate încearcă să obțină pentru sine propriul bine, își iubește propriul status și se teme de moarte ca de dispariția sinelui; (b) conștiința de sine, care înseamnă că orice vietate e conștientă de propriul status și de propria dragoste de sine, dincolo de orice senzație empirică; (c) autoconservarea pe baza căreia orice vietate se îngrijește să se mențină pe sine în viață; (d) alegerea: după dragostea și conștiința de sine urmează necesitatea alegerii între ceea ce este util și ceea ce este dăunător”.
•                 EPICTET preciza că „Omul este imitația divinității unicul dintre toate viețuitoarele care trăiesc pe pământ”. Lumea e perisabilă fiindcă este formată din lucruri sensibile. Curățenia sufletului nu se poate obține fără curățenia trupului, și invers.
•                 Acum 3000-5000 de ani faraonii își identificau ființa cu cea a Soarelui; de aceea își construiau din timpul vieții mormintele sub formă de piramide care urmau să le adăpostească veșnic sarcofagul cu trupul lui, în așteptarea veșniciei.
•                 În perioada Regatului nou a Egiptului Antic, faraonii au renunțat la construcția de piramide și au mutat locul veșniciei și nemuririi la poalele Muntelui Teba, în Valea Regilor, în locul numit Meretsenger. 
•                 Faraonii intermediau între zei și oameni, considerați semizei; ei erau Adepții sau Discipolii lui Horus. Piramidele și camerele funerare (tainițe funerare pentru sarcofage) facilitau transformarea foștilor regi în zeitate. Piramidele erau de fapt locuri de veci, dedicate morții și spiritualității. În Egiptul antic, Valea Regilor cu mormintele lor regale amintesc de „Bulevardul Morții” din Mexic de lângă piramida din Tiotihuacan. La acesta din urmă și la piramida în trepte din Egipt, treptele uriașe aveau menirea apropierii de zei.
•                Cultul zeiței egiptene a fertilității, Isis, este preluat și de către romani; această zeitate apare în scripturi și pe pereții templelor ca o mamă purtând în brațe pe pretendentul la tron, faraonul-copil. În creștinism a fost preluat acest concept, perpetuându-se iconic imaginea Fecioarei Maria purtând în brațe pe pruncul Iisus.
•                Pe o tăbliță de argilă roșie provenită de la civilizația akkadiană, de acum circa 6000-4500 î.e.n (Mesopotamia, leagănul presupus al originii civilizației omenești, paradisul autentic), descopertă de curând, se consemnează un manual de instrucțiuni necesare construirii unei nave/bărci uriașe, lungă cât un teren de fotbal, în mărimi antice, de un „câmp” (circa 3400 mp), pe care s-o construiască, la cererea zeilor, personajul Ziusuta, un Noe mesopotamian – barca Shana. Eden vine de la cuvântul summerian care înseamnă câmpie. Se presupune ca acest mit este cel de la care a plecat, cu o mie de ani mai înainte, povestea iudaică a lui Noe și a potopului. Summerienii au fost primii constructori de orașe din lume. Între fluviile Tigru și Eufrat a început lumea, Grădina Edenului și Geneza. Cele mai importante orașe au fost Uruk, Ur și Girsu. Aici au fost ridicate temple, denumite zigurate, având în vârf temple închinate zeului Cerului, zeiței Lunii Nanna și zeiței Inanna. Pe plăcuțele de argilă descoperite apar date despre orașul Ur-d-Girsu, zidit din porunca zeului orașului Ningirsu. Implicat a fost și Gudea, fiul regelui orașului Girsu. Planul clădirilor din orașe erau de inspirație divină. Din Biblie și alte texte vechi rezultă că Avraam s-a născut în orașul Ur în perioada de aur a civilizației summeriene. Gilgameș a fost printre primii regi din Ur. Un alt oraș, Ur-Nammu, a fost ridicat în perioada de vârf a orașului Ur. Templul Eanna, ridicat în cinstea zeului Cerului este considerat printre primele construcții din lume sub formă de piramidă. Orașele summeriene se aflau între Tigru și Eufrat, foarte aproape de mare. Un tsunami sau ploile diluviene din antichitate le puteau inunda catastrofal, astfel s-ar fi putut transforma fenomenul în adevăratul Potop. În zona Palestinei ar fi fost imposibil sa se fi petrecut Potopul biblic. „Apocalipsa” lui Ion vorbește de Babilonul păcătos. Regele Nabucodonosor era considerat un desfrânat. Ultimul rege al Babilonului a fost Belșazar.
•                 În mitologia egipteană Osiris a fost ucis de fratele său, Seth. Nu s-a mulțumit cu atât și i-a destrămat trupul împrăștiindu-l peste tot teritoriul Egiptului. Soția lui Osiris, în disperarea ei, a călătorit căutând cu febrilitate toate rămășițele trupului soțului ei. Odată recuperate, le-a asamblat, le-a îmbălsămat/mumificat. Interesant și unele aspecte legate, dintr-o perioadă mai târzie, când după punerea în executare a crucificării lui Iisus Hristos, străpuns preventiv post-mortem de lancea ostașului Longinus, trupul acestuia a fost recuperat de Maria Magdalena, Iosif și alții, ascuns într-o peșteră. Acolo l-au curățat, l-au spălat, l-au uns cu uleiuri parfumate, smirnă și tămâie; i-au înfășurat trupul în pânze albe (ca și pe mumiile egiptene). Pentru a nu fi prădat mormântul temporar, s-a așezat o piatră uriașă rotundă la gura peșterii. Peste trei zile trupul îmbălsămat nu a mai fost găsit, deși prietenii lui Iisus au stat de pază. A urmat revelația, Iisus s-a arătat celor care l-au recuperat, fiind ca o hologramă a trupului reînviat ridicat la cer, lângă Dumnezeu.
•                 Creștinismul s-a răspîndit în rândul ostașilor romani lăsați la vatră imediat după Crucificare. S-au construit bazilici pe temeliile incintelor sacre închinate zeului MITHRA. Rămășițe ale acestor incinte se găsesc în present în Cesareea. Era astfel zidit încât lumina soarelui sau a lunii sub formă de coloană să se proiecteze pe altar sau în interiorul templului cu prilejul solstițiului de vară. În textele agnostice, Iisus Hristos apare însoțit de trei Marii: mama sa, sora sa și Maria Magdalena (Cultul marianin). Aceasta din urmă provenea din rândul însoțitorilor lui Iisus. Acest personaj era reprezentat de cele mai multe ori în ipostaza unei femei sărutată frecvent pe gură de fiul Domnului, ceea ce pe vremea aceea nu constituia un gest erotic. Maria Magdalena este reprezentată în general în grupuri statuare, flancată de un craniu și o stâncă; cu stânca cuprinsă în brațe aceasta masca o sarcină de nouă luni; privirea ei este duioasă și ivlavioasă, îndreptată cu admirație spre Iisus crucificat. Într-o biserică din sudul Franței, Maria Magdalena este reprezentată ca soția lui Iisus și mama copilului său. În periplul exilului în Franța, Maria Magdalena a fost însoțită, printre altele, de către Sara (în limba ebraică însemnând „prințesă”), o slujnică, de origine țigănească sau egipteană; aceasta nu a fost canonizată, dar este adorată de populația franceză.
•                   În fosta sală de mese a bisericii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano, Leonardo da Vinci, înfățișând episodul Cinei Celei de Taină, plasează în dreapta lui Iisus un personaj care are o înfățișare frapantă de femeie; se pare că era Maria Magdalena printre apostoli, din dreapta ei Sfântul Paul îi face semn cu palma sa să nu vorbească. Între Iisus și Maria Magdalena este un spațiu în forma literei „V”. Iisus se află poziționat între Maria Magdalena și un alt personaj, semnificând forma literei „W”. Se consideră că această viziune este împrumutată de Leonardo da Vinci de la agnostici și are un sens incifrat, secret.
•                 Este bine-cunoscut episodul biblic referitor la tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul.
•                 În regiunea din jurul Seuthepolis-ului, a domnit regale-preot trac Seuthes, care era adeptul cultului orfic. Ideea de bază o constituia „inițierea în mortalitate”; misterele orfice presupuneau „ritualuri de sfâșiere”. Seuthes era reprezentat în sculpture purtând o coroană pe care trona chipul unei zeități și cel în cauză ținea în mână „fusul” – simbol al „universului în mișcare” sau al „nemuririi”. După sfâșierea lui Orfeu de către femei, pentru că le-a luat bărbații, s-a încercat reconstituirea trupului său din bucățile sârtecate. Căutarea rămășițelor nu a avut succes; s-a găsit doar capul lui Orfeu, cap care cânta în continuare; sculptura reprezentând capul desprins de trup avea o caracteristică: buza de jos era mai întredeschisă, parcă se dorea să cuvânteze. Numele Traciei provine de la cel al nimfei Thrake. Pe panourile sculpturale apare capul sau capetele fără corp. Simbolic se aprindeau ruguri încercându-se să le ațâțe în sens de sacrificiu. Filozoful Socrate era inițiat și el în misterele cultului orfic: menționa în scrierile sale pe Zamolxis. Democrit era și el trac. Platon, la rândul său, într-un dialog („Politicia”), vorbește despre traci. Platon abordează și el simbolistica „capului desprins de corp”, de fapt idea distincției filozofice dintre trup și suflet. S-a descoperit un sanctuary în Munții Rodopi din Bulgaria, și anume Tatul („heroon”). Un alt cult al poporului trac era cel al zeiței Bendis, sărbătorit fastuos.
•                 Există ipoteza că noi, specia umană, suntem urmașii Sydonienilor/Cidonienilor.
•                 După moartea lui Amenhotep III/Achenaton, s-a produs eliminarea cultului religios monoteist al lui Aton/Aten/Ra, cu cel politeist bazat pe zeii egipteni tutelari ai strămoșilor. În fiecare an, cu prilejul sărbătorii Ipet, procesiunile porneau cu un preambul constând în purtarea pe brațe și umeri a statuii lui Maat din templu, zeul creației, eveniment religios ce premergea același gest de scoatere în public a statuii lui Iisus și Maicii Domnului, precum și o serie de sfinți principali (echivalenți ai semizeilor) din religiile creștine, ortodoxismul și catolicismul.
•                 Din cercetările recente, s-a reconstituit coroana/tiara de pe capul lui Iisus pe care acesta o purta pe Calea Dolorosa și la locul de răstignire de pe Dealul Căpățânii. Spinii erau proveniți dintr-o plantă din zona Ierusalimului numită Rhamnus; coroana de fapt era o cască care afecta tot capul. La catedrala Notre Damme se păstrează un astfel de spin/ghimpe lung, ca făcând parte din coroana originală a lui Iisus.
•                 „Orpheum poetam docet Aristoteles nunquam fuisse.” – Cicero
•                 „…Eu construiesc în spirit, sub mirții verzi, Orfeu
•                 Splendidul!… Focul scade din circuri pure-o treaptă;
•                 Pleșuvul munte-l schimbă în majestuos trofeu
•                 Din care-un zeu își suflă răsunătoarea faptă.
•                 Când cântă, zeul sparge măreața-mprejurime;
•                 Soarele vede-n zare cum pietrele tresar;
•                 O jale neauzită recheamă sus pe clime
•                 Nalți muri de aur dulce ai unui sanctuar,
•                 El cântă, sus în sfere Orfeu un cânt îngână!
•                 Stânci umblă, și ezită; și-n orice piatră zână
•                 O nouă greutate-n delir azur inspiră!
•                 Al unui Templu iureș în seară e scăldat,
•                 Și, strâns acum el însuși, stă-n aur ordonat
•                 Pe uriașul suflet de imn măreț din liră!”
                                                         (Paul Valery – „Orfeu”
• I (b) 
• CE ESTE DUMNEZEU? DUMNEZEU ESTE SPIRITUL ABSOLUT?  CARE EXISTĂ NUMAI PRIN SINE ÎNSUȘI ȘI ESTE INFINIT ÎN TOATĂ PERFECȚIUNEA LUI
• Motto:
  „Când dulcele și amarul / erau amestecate, iar nicio trestie împletită și niciun fir de papură nu murdărea apa; zeii nu aveau nume, nici origini, nici viață”
                          (Enuma Eliș)
•                 Transcendența este parte integrantă din viața omenească. Budiștii susțin că viziunile și transele lor nu provin dintr-o sursă supranaturală; ci pentru oameni sunt un dat al firii. Marile religii sunt de acord că transcendența nu se poate descrie prin cuvinte ce fac parte din limbajul obișnuit, care este conceptual. Monoteiștii i-au spus acestei transcendențe „Dumnezeu”, care au adăugat tot felul de precizări. Evreilor le este interzis să rostească Sfântul Nume al Domnului. Musulmanii nu au voie să reprezinte vizual divinitatea.
•                 Ideea de Dumnezeu nu are o singură origine și nu a avut o traiectorie rectilinie înainte de a deveni o concepție bine configurată. Oamenii au spus, iar și iar, aceleași lucruri despre Dumnezeu. Există asemănări uimitoare între ideile iudaice, creștine și musulmane despre divin. Chiar deși evreii și musulmanii considerau că doctrina creștină a Treimii și cea a Întrupării sunt aproape blasfemii, la rândul lor și-au format propriile versiuni ale acestor controverse.
•                 Monoteiștii trăiau adesea realitatea căreia îi spuneau Dumnezeu în stări extreme. În Occident trăirea experienței divinului a fost cu adevărat traumatizantă. Alți monoteiști au vorbit despre lumină și transfigurare.
•                 Acest Dumnezeu și-a început existența ca divinitate masculină, atribuindu-i-se pronumele „el”. Termenul arab al–hah (numele suprem a lui Dumnezeu) este de gen masculin (din punct de vedere gramatical). Termenul care denumește esența divină și incognoscibilă a lui Dumnezeu, al-Dhat este de gen feminin.
•                 Dumnezeul creștin al evreilor și al musulmanilor este un Dumnezeu care într-un anumit sens, vorbește; cuvântul lui este crucial în toate cele trei religii. Cuvântul Domnului a configurat istoria culturii noastre.
•                 La început, ființele omenești au creat un Dumnezeu care a fost Cauza Primă a tuturor lucrurilor, Cârmuitorul cerului și al pământului. La început     s-a recunoscut o singură Divinitate Supremă, care crease universul și orânduia de departe viețile oamenilor. Credința într-un astfel de Zeu de Sus (sau Zeul Cerului; datorită asocierii cu înaltul cerului) continuă să fie o trăsătură a vieții religioase pe care o duc multe triburi africane. În viziunea antropologică, Dumnezeu s-a îndepărtat atât de mult și atât de sus, încât a fost înlocuit cu spirite inferioare și divinități mai accesibile. În zilele noastre, Dumnezeul adorat de secole de creștini, evrei și musulmani, a devenit la fel de îndepărtat ca Zeul din Cer, iar alții au afirmat că de fapt a murit. Uneori se vorbește despre „un gol lăsat de Dumnezeu”. Ideea Dumnezeului nostru are o vechime de 14.000 de ani în urmă.
•                 În alte culturi/civilizații, frății misterioase li s-a spus „mana”; pentru alții, ea înseamnă prezență sau spirit; alteori a fost perceput ca fiind o forță imaginară (asemenea unei forme de radioactivitate sau de electricitate); că ea își găsește sălașul în șefii de triburi, în plante, în dumbrăvi sacre. Arabii au crezut că peisajul e populat cu „djinni”; alteori au personalizat puterile nevăzute sub forma unei divinități asociată cu vântul, soarele, marea și stelele, cărora le atribuiau trăsături omenești.
•                 Simțul special al „numinosului” este fundamental pentru religie. Ființele umane simt în mai multe feluri numinosului; care provoca o surescitare sălbatică, asemeni celei din vremea bacantelor sau inspiră un calm profund; alteori oamenii simțeau groază și smerenie în prezența ființei necunoscute ce există în toate aspectele vieții. Când au început să plăsmuiască miturile, să-și adore zeii, oamenii nu se aflau în căutarea unei explicații directe a fenomenelor naturii. În Paleolitic, cultul Zeiței Mamă afirma că fertilitatea, care putea schimba viața omului, era sacră. În Summerul antic Zeul Cerului purta numele de Inana, în Babilon se numea Iștar, în Canaan i se spunea Anat, în Egiptul antic era Isis, în Grecia antică Afrodita.
•                 În Antichitate, oamenii considerau că nu pot deveni cu adevărat ființe umane decât participând la viața divină. Existența pământească era fragilă și stătea sub semnul morții. Imitând acțiunile Zeilor, bărbații și femeile căpătau ceva din marea putere și din eficacitatea divinităților. Se credea că Zeii îi învățaseră pe oameni să construiască orașe și temple, care erau simple copii ale Sălașurilor din sfera divină: Lumea sacră a zeilor nu era doar un ideal la care aspirau ființele omenești, ci reprezenta chiar prototipul existenței umane. Era matricea originală/arhetipul după care se modela viața noastră pe pământ; pe pământ totul este o copie a unui original din lumea divinității. În Iranul antic, se credea că fiecare persoană sau fiecare obiect din realitatea lumească („getik”) are un corespondent în lumea arhietipală a realității sacre („menok”). Odihna de Sabat sau spălarea picioarelor unui om in Joia Mare sunt gesturi care au un sens și sunt sfinte deoarece oamenii cred că însuși Dumnezeu a făcut aceste lucruri.
•                 Poporul sumerian a întemeiat una dintre culturile majore din Oicumenă (lumea civilizată); În orașele Ur, Ereh și Kiș au inventat scrierea cuneiformă; au ridicat extraordinare Temple-turn (zigurate) și au creat legi impresionante, literatură și mitologie pe măsură. Akkadienii au invadat teritoriile și au adoptat limba și cultura sumeriene. În 2000 î.e.n., amoniții au cucerit ținutul summero-akkadian, stabilind capitala la Babilon. Au urmat asirienii, stabiliți la Ashur. Tradiția babiloneană s-a răsfirat asupra mitologiei și religiei din Canaan, devenit Pământul Făgăduinței pentru vechii israeliți. Babilonul era considerat o imagine a Paradisului; iar fiecare templu era considerat o copie a unui palat celest.
• Anul Nou a fost sărbătorit pentru prima dată în Babilon, orașul sfânt, în luna lui Nyssan (aprilie) și includea o ceremonie solemnă de întoarcere a regelui care avea să domnească încă un an. În după amiaza celei de-a patra zile a festivalului preoții și muzicanții se adunau în Sfânta Sfintelor pentru a recita „Enuma Eliș”, poemul epic ce preamărea victoria zeilor care au învins haosul. Conform poemului, zeii au ieșit doi câte doi, dintr-o materie amorfă, apoasă, substanță ea însăși divină; nimic nu a apărut din neant; înainte de apariția zeilor, a ființelor umane, această sacră materie informă existase din totdeauna. Sursa primordială divină a fost imaginată sub forma pustiului mlăștinos din Mesopotamia, unde potopul amenința să șteargă de pe fața pământului șubreda lucrare a oamenilor. Haosul nu era văzut ca o materie în clocot, ci una lichidă, fără îngrădire, fără formă și fără identitate. Apoi s-au ivit trei zei din pustiul primordial: Apsu (personificare a apelor dulci ale râurilor, soția lui, Tiamat (întruchiparea apei sărate) și Mummu (întruchiparea Pântecului Haosului). Ei erau un tipar al începuturilor, inferior, care trebuia îmbunătățit. Apsu și Tiamat se traduc: „abis” și respectiv „neant” sau „hău fără fund”. Aveau în comun inerția amorfului originar, lipsindu-le o identitate clară
•                 Au apărut alți zei printr-un proces numit emanație. S-au ivit câte doi, fiecare întrupat mai bine decât precedentul pe măsură ce evoluția divină își urma cursul. Întâi au ieșit LEHMU și LAHAMU (adică „mâl”/apă și țărână); au urmat ANȘER și KIȘAR (adică cerul și marea); apoi ANU (cerurile) și zeul EA (pământul).  Forțele  haosului și ale descompunerii li se putea ține piept numai   printr-o neîncetată și dureroasă luptă: zeii mai tineri și mai activi s-au ridicat împotriva propriilor părinți; deși EA  a reușit să-i învingă pe APSU și pe MUMMU, nu i-a făcut față lui TIAMAT, care a avut de partea ei în luptă o ceată de monștri diformi. Zeul EA avea un copil minunat, pe MARDUK (Zeul Soarelui), cel mai reușit specimen de descendență divină. La o întrunire a Marii Adunări a Zeilor, el a făgăduit că se va lupta cu TIAMAT, în schimbul promisiunii că va ajunge conducătorul zeilor. Cu mare caznă a izbutit să o ucidă pe TIAMAT, după o luptă lungă și primejdioasă. Mitul acredita ideea: creația este o bătălie împotriva sorților copleșitori, care se câștigă prin strădanie. Stând victorios pe uriașul trup ucis a lui TIAMAT, MARDUK a hotărât să creeze un alt univers și a spintecat cadavrul în două, pentru a forma bolta cerului și lumea  oamenilor, apoi a întocmit legi care să păstreze totul așa; ordinea trebuia să domnească. Totuși, fiindcă izbânda nu era deplină, trebuia să fie reconfirmată an de an printr-o ceremonie specială. Apoi zeii s-au întâlnit la Babilon, centrul noului pământ și au construit un templu unde se puteau înfăptui ritualurile celeste. S-a ridicat marele zigurat în onoarea lui MARDUK, „Templul pământesc, simbol al cerurilor infinite” Când a fost gata, MARDUK și-a luat locul în vârf, iar zeii strigau în jurul lui: „Acesta este Babilonul, orașul îndrăgit de Domnul, sălașul vostru drag.”; a oficiat un ceremonial „din care firea își ia alcătuirea prin care lumea ascunsă se dezlănțuie, iar zeii își aleg locurile în univers”. Era credința că ceea ce au zidit poate dura numai dacă se împărtășește prin puterea divină. Mitul se întemeia pe convingerea că Babilonul era un loc sacru, centrul lumii și casa zeilor, noțiune crucială în aproape toate sistemele religioase din Antichitate. În cele din urmă, un gând întârziat l-a străfulgerat pe MARDUK, care a creat omenirea; l-a înșfăcat pe KINGU (soțul nătâng a lui TIAMAT, pe care ea însăși îl crease după înfrângerea lui APSU), l-a ucis și a modelat prima ființă omenească amestecând sângele divin cu țărâna. Zeii priveau cu uimire și admirație. Important era că primul om a fost creat din substanța unui zeu și, prin urmare, împărtășea natura divină, chiar dacă într-o mică măsură. Bărbații, femeile și zeitățile împărtășeau aceeași natură și aceeași origine divină. Zeii nu erau izolați de specia umană căci nu trăiau într-o sferă ontologică separată, și ca atare divinitatea nu diferea substanțial de umanitate; deci nu era nevoie ca zeii să se arate prin revelație sau ca legea divină să coboare pe pământ; oamenii și zeii împărtășeau aceeași suferință, singura diferență fiind că ultimii erau mai puternici și nemuritori.
•                 Acest mit descris mai sus a influențat poporul din Caanan, inventând o poveste asemănătoare despre BAAL-HABAD; zeul furtunii și al fertilității, la care Biblia face referire adesea. Istoria luptei lui BAAL cu YAM-NAHAR, zeul mărilor și al râurilor era scris pe tăblițe în secolul al XIV-lea î.e.n. Amândoi trăiau alături de El, Zeul de Sus. În timpul adunării convocate de El, YAM cere să-i fie adus BAAL, dar cel din urmă îl învinge cu ajutorul a două arme fermecate și, când să-l ucidă, AȘERA (soția lui EL și mama zeilor) vine și susține că e dezonorant să-i iei viața unui prizonier. BAAL se rușinează și îl cruță pe YAM, care întruchipează fața dușmănoasă a mărilor și a râurilor, cea care amenință neîncetat să inunde pământul. Pe de altă parte, BAAL, zeul furtunii, este cel care aduce fertilitate. Într-o altă variantă, el îl răpune pe LORAN, balaurul cu șapte capete, numit LEVIATHAN. În toate culturile balaurul simbolizează latența, amorful, materia nediferențiată. BAAL a pus capăt întoarcerii la neantul primordial printr-un gest cu adevărat creator, pentru care a fost răsplătit cu un palat ridicat de zei în cinstea lui.
•                 Dar soarta lui BAAL, se schimbă, căci el moare și trebuie să coboare în universul lui MOR (zeul morții și al sterilității). El, Zeul de Sus, auzind ce i s-a întâmplat fiului său, coboară de pe tron, se îmbracă în pânză de sac și își mutilează chipul, dar tot nu-și poate izbăvi fiul. ANAT, iubita și sora lui BAAL, părăsește tărâmul sacru și pleacă în căutarea sufletului-pereche, „tânjind după el cum tânjește o vacă după vițelul ei și oaia după miel”. După ce îi găsește trupul, se îngrijește de o înmormântare fastuoasă, îl înșfacă pe MOT, îl străpunge cu sabia, îl arde și îl macină ca pe grâu înainte de a-l semăna în pământ. Într-o altă variantă a mitului, în care INANA, IȘTAR și ISIS, care îl caută pe zeul mort și insuflă țărânei o nouă viață. Mai târziu, BAAL este readus la viață și la ANAT. Apoteoza întregului și a armoniei, simbolizată prin unirea sexelor, se sărbătorea în anticul Canaan    printr-un act sexual ritualic (precum la bacante). Imitându-i pe zei, bărbații și femeile vor împărtăși lupta împotriva sterilității și vor asigura continuitatea și fertilitatea lumii. Moarte unui zeu, căutarea în care pornea Zeița și întoarcerea triumfătoare pe tărâmul divin – teme religioase întâlnite și în alte culturi, vor reapărea în religia foarte distinctă a Dumnezeului Unic, venerat de creștini, evrei și musulmani.
•                  În Biblie, religia este atribuită lui Avraam, care a părăsit cetatea UR și  s-a stabilit în  Canaan. Învățații l-au prezentat drept o căpetenie care a condus poporul din Mesopotamia spre Mediterana (sfârșitul mileniului al III-lea î.e.n.). Acești hoinari („abiru, apiru sau habiru”) vorbeau limbi semitice vestice, inclusiv ebraica. Statutul lor cultural era superior beduinilor, norodul din deșert; unii erau mercenari, alții slujitori ai conducerii, negustori, servitori și fierari; unii s-au îmbogățit și au încercat să dobândească pământ pe care să se stabilească. „Cartea Facerii” îl arată pe Avraam slujindu-l pe regele Sodomei ca mercenar si se descrie desele lui conflicte cu autoritățile din Canaan și din împrejurimi. După                moartea soției lui, SARA, AVRAAM  a cumpărat pământ în HERON (azi CISIORDANIA).
•                 În „FACEREA” istorioara despre AVRAAM și urmașii lui pune în evidență că au existat, la început, trei valuri mari de imigranți care au construit așezări iudaice în CANAAN (azi ISRAELUL modern). Fiii lui IACOV și strămoșii celor 12 seminții ale lui ISRAEL au emigrat în EGIPT în timpul foametei cumplite din CANAAN. Inițial, nepotul lui AVRAAM, IACOV, rebotezat ISRAEL, a rămas la SICHEM (acum orașul arab NABLUS din CISIORDANIA). Prin anul 1200 î.e.n., cei ce pretindeau că sunt urmașii lui AVRAAM au sosit în CANAAN din EGIPT. Spuseseră ca fuseseră luați în sclavie de egipteni și apoi eliberați de o divinitate pe nume IAHVE, care era zeul conducătorului lor, MOISE. Odată apăruți în CANAAN s-au aliat cu evreii de asta au devenit poporul lui ISRAEL. „BIBLIA” afirmă că străvechii israeliți erau o confederație din diverse grupuri etnice pe care le unea credința în IAHVE, Dumnezeul lui MOISE. Dumnezeu în „BIBLIE” este cunoscut ca „J” sau „Y” (Dumnezeu „IAHVE”) dar și ca „E” (Dumnezeu ELOHIM). AVRAAM (la început AVRAM) era „tatăl mulțimii”.
•                 În loc să fie alcătuit din aceeași materie divină ca Dumnezeul lui, omul („adam”) aparținea pământului („adamah”).
•                 După o sursă, IAHVE, îi poruncește lui AVRAAM să-și părăsească familia din HARAN (azi în TURCIA) și să emigreze în CANAAN, lângă Marea Mediterană. Tatăl lui, TERA, un păgân, plecase deja din UR spre vest împreună cu familia. IAHVE îi dezvăluie lui AVRAAM că va avea un destin special, că va deveni părintele unei seminții puternice care va ajunge cândva mai numeroasă decât stelele de pe cer, iar cei care se vor trage din el vor stăpâni, într-o bună zi, peste pământul din CANAAN.
•                 În Orientul Mijlociu antic, „mana” divină se dezvăluia în ritualuri și mituri. MARDUK, BAAL și ANAT nu se amestecau în viața obișnuită profană a adoratorilor lor, deoarece forțele zeilor aparțineau timpului sacru, însă Dumnezeul lui ISRAEL își arată puterea în evenimentele petrecute în lumea reală. El poruncea aici și acum. Prima dată când s-a arătat ca să dea o poruncă: AVRAAM își va lăsa poporul si va pleca spre CANAAN.
•                 Cine este oare IAHVE? O sursă arată că oamenii l-au adorat pe IAHVE încă din vremea nepotului lui ADAM; sursa din secolul al VI-lea a sugerat că israeliții n-au auzit niciodată de IAHVE înainte ca acesta să i se arate lui MOISE ca flacără vie din rugul aprins. IAHVE ar fi spus că este într-adevăr Dumnezeul lui AVRAAM. Îi spuse lui MOISE că AVRAAM îl numise „EL SHADDAI”și că nu cunoaște numele divin de IAHVE. Pare ceva contradictoriu! Este posibil ca Dumnezeul lui AVRAAM, „Temerea” sau „Neamul” lui ISAAC și „Cel Puternic” al lui IACOV să fi fost divinități diferite.
•                  E foarte probabil că Dumnezeul lui AVRAAM să fi fost EL („Dumnezeu de pe munte”), Dumnezeul de Sus în CANAAN. Divinitatea i se prezintă lui AVRAAM ca fiind „EL SHADDAI”. În alte părți e numit „EL ELYON” („Dumnezeu cel Preaînalt”) sau „EL-BETHEL”. Numele cananean al Dumnezeului de Sus s-a păstrat în nume ebraice precum „ISRA-EL” sau   „ISHMA-EL”. Este o divinitate pe care au văzut-o în feluri în care le erau străine păgânilor din Orientul Mijlociu. Peste secole, israeliții vor considera că „mana” sau „sfințenia” lui IAHVE, e o trăire înspăimântătoare. Pe muntele SINAI i se va arăta lui MOISE într-o erupție vulcanică ce inspira teama sacră, iar israeliții vor trebui să stea departe. Dumnezeul lui AVRAAM, EL, este o divinitate blândă, care i se arată ca prieten și care, uneori, ia chip omenesc. Acest tip de apariție a divinității se numește epifanie, era frecvent în lumea păgână a Antichității. În general Divinitatea nu intervenea direct în viețile muritorilor, unii aleși din vremurile mitice și-au întâlnit zeii față în față ( ca și exemplu în epopeea „ILIADA”). Zeii și zeițele li se arătau în vis grecilor și troienilor, ștergându-se granița dintre lumea divină și cea omenească. PRIAM este călăuzit spre corăbiile  grecilor de un tânăr chipeș care, în cele din urmă, se dezvălui ca fiind HERMES.
•                  În povestea „Faptele Sfinților Apostoli”, Apostolul Pavel și discipolul lui, BARNABA, au fost confundați cu ZEUS și HERMES de locuitorii din LISTRA (Turcia de azi).
•                  Israeliții considerau că în perioada „vârstei de aur”, AVRAAM, ISAAC și IACOV trăiau aproape de Dumnezeul lor; el îi povățuia prietenește ca orice șeic sau căpetenie, îi călăuzea în drumurile lor, le spunea cu cine să se căsătorească și le vorbea în vis, iar din când în când li se arăta cu chip omenesc. O astfel de întâlnire cu divinul este povestită în „Facerea”, când Dumnezeu i s-a arătat lui AVRAAM la stejarul MAMVRI, lângă HEBRON; divinitatea se află în grupul de trei străini găzduiți de AVRAAM, ceilalți fiind de fapt doi îngeri.
•                 Altă poveste: IACOV hotărâse să se întoarcă la HARAN ca să-și găsească o soție printre rudele de acolo; în prima parte a călătoriei a dormit la LUZ (lângă Valea Iordanului) cu o piatră la căpătâi în loc de pernă. IACOV a visat că-l vede pe Dumnezeu în vârful scării, pe „EL”, care l-a binecuvântat și și-a reînnoit promisiunea că urmașii lui IACOV vor ajunge o seminție puternică și vor stăpâni în CANAAN; „EL” i-a promis lui IACOV că îl va apăra când va pleca din CANAAN și va cutreiera un ținut străin. Ne aducem aminte de ziguratul lui MARDUK, în vârful lui, suspendat între cer și pământ, omul se putea întâlni cu zeii lui. Astfel de revelații timpurii ne arată că Dumnezeul de Sus al cananeenilor începe să capete o relevanță universală. Mirarea/apoplexia lui IACOV: „Cu adevărat IAHVE este aici, iar eu nu am știut!” Casa lui Dumnezeu („Beth El”) e  poarta cerului. Babilonul, sălaș al zeilor, era numit „poarta zeilor” („bub-ili”). Excepțional: chiar și expresiile din cele două limbi sunt asemănătoare!
•                   Înainte de a pleca din LUZ (redenumit „BETH-EL”), IACOV se hotărî să facă din Dumnezeul care i se arătase „elohim”–ul lui (în traducere extinsă: „tot ce poate însemna divinitatea pentru oameni”), pentru a putea să-l apere în HARAN, având această putere.
•                   Peste ani, IACOV și soțiile lui și cu familia s-au întors în HARAN, pășind pe pământul din CANAAN a fost martorul unei noi epifanii; în valul râului JABBOK din Cisiordania a dat de un străin cu care s-a luptat toată noaptea; în zori, „dușmanul” lui a zis că trebuie să plece, dar IACOV nu l-a lăsat să se îndepărteze înainte de a-și dezvălui numele – străinul nu a fost dornic să-i facă pe plac. Treptat IACOV a înțeles că adversarul fusese însuși „EL”. În antichitate a ști numele unei persoane înseamnă a avea putere asupra ei.
• Credința este o aderare intelectuală la un crez; textele biblice subliniază că credința în Dumnezeu nu e deloc abstractă sau metafizică. Lăudați-l pe AVRAAM ca „om al credinței”, nu se preamărea „ortodoxia” lui, adică „acceptarea unei viziuni teologice corecte despre Dumnezeu”, ci încredere, ca atunci când spunem că avem încrederea într-o persoană sau un ideal.
•                 La păgâni se credea adesea că primul copil al unei familii era vlăstar al unui zeu ce o fecundase pe mamă, folosindu-se de dreptul la prima noapte al seniorului. Cum zeul își epuiza energia în actul de a concepe pe un prunc, trebuia să se revitalizeze pentru perpetuarea circuitului pe care îl presupunea „mana”; ca atare, primul născut trebuia să-i fie dat înapoi părintelui său divin. Dar în cazul lui ISAAC a fost diferit, oricum. El fusese un dar de la Dumnezeu, și nu fiul lui natural.
• AVRAAM s-a hotărât să aibă încredere în Dumnezeul lui; împreună cu ISAAC, a pornit într-o călătorie de trei zile, la muntele MORIAH, pe care se va ridica mai târziu Templul Ierusalimului; ISAAC care nu știa nimic despre porunca divină, a trebuit să care lemnele pentru propriul lui sacrificiu. Dumnezeu s-a îndurat și i-a spus că fusese doar o încercare.
•                Episodul din „Ieșirea” cu Dumnezeu care a aruncat trei valuri de năpaste înfiorătoare asupra Egiptului (Nilul prefăcut în sânge; pământul devastat de lăcuste și broaște; țara întreagă s-a adâncit într-un întuneric de nepătruns; a trimis pe Îngerul Morții să-l ucidă pe primul născut din fiecare familie egipteană, cruțându-i pe pruncii sclavilor evrei…) evidențiază un Dumnezeu brutal și ucigaș, o zeitate a războiului. („IAHVE SAVAOT”/„Domnul Oștirilor”), ca un partizan pătimaș care simte puțină compasiune pentru cei care nu se numără printre protejații lui; o zeitate tribală (?!). Dacă IAHVE ar fi rămas un astfel de zeu sălbatic, cu cât ar fi dispărut mai repede, cu atât ar fi fost mai bine pentru toată lumea. „Biblia” a transmis că „mitul ieșirii din Egipt” (Egipt numit în negura vremurilor KEMET, adică „pământ negru”/lut, „orașul construit din lut”) nu a fost conceput ca o versiune fidelă a evenimentelor petrecute, desigur.
•                 În Orientul Mijlociu antic, zeii puteau să despice apele mării; spre deosebire de MARDUK și BAAL, IAHVE a separat apele unei mări adevărate din lumea profană și din timpul istoric.
•                  Israeliții îl numeau pe IAHVE „Dumnezeul părinților noștri”. La origine, se spune, că IAHVE a fost un „zeu al războiului și valenței” venerat în MADIAN, ținut aflat pe teritoriul Iordaniei  de astăzi. De fapt, „EL” este unul și același cu Dumnezeul mult iubit de AVRAAM, ISAAC și IACOV.
•                  Când MOISE s-a întâlnit cu IAHVE la rugul arzând, IAHVE l-a strigat pe nume, iar MOISE i-a răspuns: „Iată-mă, Doamne!”/„Hineni!” Aceasta este repetată de fiecare profet al lui ISRAEL la întâlnirea cu Dumnezeu, care cerea toată atenția și credința.
•                 Când MOISE îl întreabă, IAHVE răspunde cu un joc de cuvinte: „Ehyeh asher ehyeh” („Eu sunt cel ce sunt”). Nu este vorba totuși că ar fi fost „o ființă care există prin sine însăși;” ci doar o expresie având un caracter ambiguu în mod deliberat.
• Sensul firesc este: „Nu te privește cine sunt.”/„Vezi-ți de treaba ta!” IAHVE este cel Necondiționat: „Voi fi cel ce voi fi.” (adică: Va fi exact ce va alege să fie și nu va oferi garanții și că a promis că va lua parte la istoria poporului său.)
•                 IAHVE a deschis prăpastia dintre lumea oamenilor și cea divină încă o dată; MOISE a avertizat: „Aveți grijă să nu urcați pe munte (Sinai) sau să-i atingeți poalele. Celui care atinge muntele i se va lua viața.” Oamenii de rând nu s-au apropiat, iar IAHVE a coborât pe un nor înconjurat de foc. Numai MOISE a urcat în vârf și a primit „Tablele Legii”; Legea se pogorî din ceruri; Cele Zece Porunci date pe muntele SINAI nu exprimă vreo îndoială cu privire la existența altor zei: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!”
•                 „Biblia” arată că, în timp ce MOISE era pe muntele SINAI, oamenii săi   s-au întors la vechea religie păgână din CANAAN; au făcut un vițel de aur, reprezentare tradițională a lui EL, și au practicat ritualurile străvechi în fața lui. YAHVE își dovedise iscusința în război, dar nu era un zeu al fertilității. Totuși, israeliții „făgăduiseră” că IAHVE va fi singurul lor Dumnezeu după ieșirea din Egipt, iar profeții le vor aduce aminte de această promisiune.
•                 În ”Cartea lui Iosua Navi” se face vorbire de un legământ între ISRAEL și Dumnezeul lui, un fel de tratat formal la care politica din Orientul Mijlociu apela deseori pentru a uni două părți. În secolul al XIV-lea, în acordul încheiat între regele hitit MURSILI al II-lea și DUPPI TASHED, vasalul lui, monarhul și-a exprimat astfel pretenția: „Să nu-ți întorci față către nimeni altcineva. Strămoșii tăi au plătit tribut Egiptului. Tu nu vei face așa ceva… Cu cine mi-e prieten vei fi prieten și cu cine mi-e dușman te vei dușmăni.”
• Ceremonia a fost oficiată de cel care i-a urmat lui MOISE – IOSUA, care vorbea în numele lui IAHVE. La sfârșit, IOSUA a memorat termenii înțelegerii și a cerut încuviințarea formală a poporului lui ISRAEL, care se adunase acolo. IOSUA i-a prevenit că IAHVE era gelos; dacă vor neglija termenii legământului îi va spulbera. Oamenii l-au ales pe IAHVE să le fie elohim.
•                 „Biblia” spune că poporul nu a respectat legământul; își aduceau aminte de el numai în vreme de război că aveau nevoie de iscusita pază militară a lui IAHVE. Templul înălțat pentru IAHVE de regele SOLOMON la IERUSALIM, orașul pe care tatăl său, DAVID, îl cucerise de la iebusiți, era similar templelor zeilor din CANAAN; cea mai importantă încăpere cubică numită Sfânta Sfintelor și care găzduia Chivotul Legământului dispunea de un altar portabil pe care israeliții l-au luat cu ei în anii precedenți în pustie. Înlăuntrul templului era un imens bazin de bronz simbolizând marea antică din mitul cananeean, YAM, și două coloane de câte 13 metri fiecare, ce sugerau cultul fertilității al lui AȘERAH; Israeliții au continuat să-l venereze pe IAHVE în sanctuarele antice moștenite de la cananeeni la BETH-EL, SHILOH, HEBRON, BETHLEEM și DAN, unde se organizau adesea ceremonii păgâne. Israeliții au început să perceapă construcția ca fiind o imitație a curții cerești a lui YAHVE.
•                 Toamna aveau propriul lor Festival al Anului Nou, care se va deschide cu sacrificarea țapului în Ziua Ispășirii, după care urma cinci zile mai târziu Sărbătoarea Tabernaculelor, dedicată începutului anului agricol. Unii psalmi din această ceremonie slăveau întoarcerea lui IAHVE în propriul lui Templu, care, asemenea înscăunării lui MARDUK, pune în scenă momentul primordial în care IAHVE făcuse haosul să i se supună. Iar însuși regele SOLOMON era o întruchipare a sincretismului, căci avea multe soții păgâne care îi adorau pe proprii lor zei și erau în relații prietenești cu vechii păgâni.
•                 În anul 869, regele AHAB urcase pe tronul regatului nordic a lui ISRAEL. Soția lui, IZABELA, fiica regelui TYRULUI și al SIDONULUI (aflate în LIBANUL de azi), era o păgână ferventă hotărâtă să convertească țara la religia lui BAAL și AȘERAH. Ea a adus preoți ai lui BAAL, a căror credință a fost imediat îmbrățișată de nordicii cuceriți de regele DAVID, care erau adepți moderați ai lui  IAHVE. AHAB i-a rămas credincios acestuia din urmă, dar nu a încercat să oprească prozelitismul IZABELEI. Când o secetă grea s-a abătut asupra pământului aceluia, spre sfârșitul domniei lui, un profet ELI-JAH/ILIE („IAHVE este Dumnezeul meu!”) a început să cutreiere ținutul purtând o mantie din blană de oaie și încins în jurul șalelor cu o piele de vițel, și să tune împotriva necredinței în IAHVE. A adunat poporul și pe regele AHAB la o întrecere între IAHVE și BAAL pe muntele CARMEL. Acolo, în fața a patru sute cincizeci de profeți ai zeului păgân, le-a vorbit oamenilor, întrebându-i cât timp se vor frământa, neștiind pe care dintre cele două divinități să o aleagă. Apoi a cerut ca doi tauri, unul pentru el și unul pentru profeții lui BAAL, să fie aduși pe două altare. Ei își vor chema zeii și se va vedea care dintre aceștia va trimite foc pe pământ pentru oficierea sacrificiului. Preoții lui BAAL l-au strigat pe nume toată dimineața, făcând o horă în jurul altarului, strigând și        tăindu-se cu săbii și sulițe. Dar nu s-a auzit nicio voce și niciun răspuns. ILIE i-a îndemnat să strige mai tare, dar niciun rezultat.
•                 Oamenii lui ILIE s-au înghesuit lângă altarul lui IAHVE, în timp ce el a săpat un șanț în jurul lui, pe care l-a umplut cu apă, pentru a împiedica un incendiu. Apoi ILIE l-a slujit pe IAHVE. Și din cer a căzut foc imediat, mistuind altarul și taurul și sorbind toată apa din șanț. Oamenii au înțeles că „IAHVE este Dumnezeu”, au strigat „IAHVE este Dumnezeu!” ILIE a poruncit să-i înșface pe profeții lui BAAL.
•                 Temându-se de o reacție după masacrarea profeților, prorocul ILIE a fugit  în peninsula SINAI și s-a adăpostit pe muntele unde Dumnezeu i se arătase lui MOISE. Acolo a trăit o epifanie care a dezvăluit noua spiritualitate a lui IAHVE.
•                 Spre deosebire de celelalte divinități, Dumnezeu nu sălășluia în nicio forță a naturii, ci pe un alt tărâm. El era perceput în susurul încet al brizei blânde, sub forma paradoxală a unei tăceri grăitoare.
•                 Raționalismul platonician și aristotelic este important deoarece creștinii, evreii și musulmanii au preluat din fondul lui de idei, încercând să le adapteze la propria lor experiență religioasă, deși Dumnezeul grec era foarte diferit de al lor.
•                  În secolul al XVII-lea, arienii (aflați pe teritoriul Iranului de azi) au invadat valea fluviului IND și au cucerit populația băștinașă; și-au impus credințele religioase în „RIG-VEDA” (culegere de ode), în care gândim o mulțime de zei ce exprimă multe dintre valorile reprezentate de zeitățile din Orientul Mijlociu și înfățișează forțele naturii ca având putere, viață și personalitate; există indicii că oamenii începeau să privească zeii ca pe simple expresii ale unui Absolut divin care îl transcende pe toți. Religia din „VEDE” era concepută să-i ajute pe oameni să accepte minunile și spaimele existenței, lăsându-i pe aceștia într-o atitudine de reverențioasă mirare.
•                 În secolul al VIII-lea î.e.n., s-a produs renașterea interiorului profund pentru religie; au revenit la preocuparea pentru „karma”, conceptul conform căreia acțiunile omului îi pecetluiesc soarta, oamenii nu au mai fost dispuși să-i învinovățească pe zei pentru comportamentul iresponsabil al ființelor umane; zeitățile erau considerate simboluri ale unei singure Realități transcendente; religia vedică a început să se intereseze de ritualurile sacrificiului, iar resuscitarea interesului pentru „yoga” („subjugarea” forțelor minții cu ajutorul unei discipline speciale a concentrării), străvechea practică indiană, arată nemulțumirea față de religie care se concentrează asupra aspectelor exterioare. Jertfa și liturghia nu  erau de ajuns, iar oamenii doreau să descopere sensul lăuntric al acestor rituri. În INDIA, zeii nu mai erau priviți ca ființe din afara celor care îi adorau, fiindcă bărbații și femeile se străduiau să interiorizeze adevărul în propria lor ființă. Zeii nu mai erau importanți și au fost înlocuiți cu  învățații religioși, care va fi considerat superior lor. Aceasta era Marea idee religioasă în subconștientul indian; hinduismul și budismul nu negau existența zeilor și nu le interziceau oamenilor să îi venereze;  consideră reprimarea și renegarea ca fiind distructive; se căutau noi mijloace de a transcende zeitățile, de-a ajunge dincolo de ele. Aceste întrebări au fost concentrate în „VEDANTA” (sfârșitul „Vedelor”) sub forma tratatelor numite „ARANYAKA” și „UPANIȘADE” (care au ajuns în secolul al V-lea î.e.n. în jur de anul 200). În  „UPANIȘADE” se expune o viziune conform căreia divinitatea transcende zeii, dar este prezentă în esența tuturor lucrurilor.
•                 Cei ce aderau la religia vedică trăiseră puterea sacră în ritualul de sacrificare și o numiseră „Brahman”; brahmanii aveau această putere. Sacrificiul ritual fiind considerat microcosmosul întregului univers, cu timpul „Brahman” a ajuns să denumească o forță pe care se întemeia totul; lumea toată era interpelată ca fiind emulația divină ce izvora din ființa misterioasă a lui ”Brahman”; care reprezenta sensul lăuntric al oricărei existențe; se considera că „Brahman” se află în orice, de fapt un proces de revelație în sensul literal al cuvântului, căci consta în dezvăluirea temeiului ascuns a tot ceea ce există; orice întâmplare era o manifestare a lui „Brahman”; adevărata interiorizare însemna perceperea unității de dincolo de varii fenomene. Unele ”UPANIȘADE” îl concepeau pe „Brahman” ca fiind o forță personală, pe când altele îl considerau o putere impersonală. Lui „BRAHMAN” nu i se poate spune „tu”, „el” sau „ea” și nu se manifestă prin voința unei zeități suverane; „Brahman” nu vorbește omenirii, nu vine în contact cu bărbații și femeile, ci transcende orice astfel de activități omenești; nu răspunde în manieră personală. „Păcatul” nu este o „ofensă” pentru această putere; nu i se poate atribui sentimentele de „iubire” sau „mânie”, care nu ne „iubește” și „nu se supără”; recunoștința față de o astfel de forță și preaslăvirea ei  pentru că a creat universul sunt total nepotrivite. „Brahman” ar fi o putere divină complet străină de ființa (SAT/noastră), dacă nu ne-ar pătrunde, nu ne-ar hrăni și nu ne-ar inspira. Tehnicile yoga i-au făcut pe oameni să-și conștientizeze propria lume interioară. Experimentarea unei noi dimensiuni a sinelui este aceeași forță divină din care se alimenta și restul lumii.
•                 Principiul nemuririi din fiecare individ era numit „ATMAN” și reprezenta o nouă versiune a străvechii viziuni holistice propagate în păgânism, o redescoperire în termenii noi a Vieții Unice dinlăuntrul și din afara noastră, care este de esență divină: „BRAHMAN”, ca „ATMAN” a împiedicat transformarea lui Dumnezeu într-un idol, o Realitate exterioară, o proiecție a propriilor noastre temeri și dorințe. În hinduism, Dumnezeu nu este o ființă adăugată lumii pe care o cunoaștem și prin urmare nu se identifică cu ea. Divinitatea nu se „revelează” prin intermediul trăirii („anubhara”), care nu poate fi exprimată prin cuvinte și concepte: „…ceea ce nu se poate spune prin cuvinte, dar prin care cuvintele sunt rostite (…), ceea ce cu mintea nu poate fi gândit, dar prin care mintea poate gândi”; „Divinitatea este cunoscută în extazul unei deșteptări ce deschide ușa vieții eterne”; trăirea este o experiență care depășește simpla facultate de a raționa.
•                 În jurul anului 538 î.e.n., tânărul SIDDHARTHA GAUTAMA și-a lăsat soția cea frumoasă și fiul, și-a părăsit casa luxoasă ( ca și Francesco de Asissi mai târziu) din KAPILAVASHRU (la nord de BENARES) și a devenit călugăr- cerșetor (ca și franciscanii mai târziu). Priveliștea suferinței îl îngrozise și a vrut să descopere secretul capabil să curme durerea de a exista, pe care o vedea pretutindeni în jur; vreme de șase ani, a slujit mai multor guru hinduiste și a trecut prin penitențe cumplite, dar nu a progresat. Doctrinele înțelepților nu l-au mulțumit, iar mortificările l-au adus la disperare. Abia după ce a renunțat complet la toate aceste metode și a intrat în transă, într-o noapte a primit iluminarea. Întregul cosmos s-a bucurat, pământul s-a cutremurat, din cer au căzut flori și brize înmiresmate au suflat, iar zeii din mai multe ceruri s-au veselit. Așa s-a născut  speranța că eliberarea suferinței va izbândi și că „NIRVANA” va putea fi atinsă pentru a pune capăt durerii.
•                 GAUTAMA devenise BUDDHA, „Cel Iluminat”. La început, demonul MARA l-a ispitit să rămână unde era și să se bucure de beatitudinea descoperită, spunându-i că nu avea rost să încerce a răspândi cuvântul, căci nimeni nu-l va crede. Însă doi zei din panteonul tradițional, MAHA BRAHMA și SAKRA (Stăpânul semizeilor – „devas”), au venit la BUDDHA și l-au rugat să explice lumii metodele lui. El a acceptat și, în următorii 45 de ani, a cutreierat INDIA, propovăduindu-și mesajul într-o lume a suferinței, un singur lucru e neclintit și durabil, DHARMA, adevărul despre cum se cuvine trăi viața, singurul care-l elibera pe om de durere.
•                 BUDDHA credea în existența zeilor, de vreme ce ei făceau parte din moștenirea lui culturală, dar nu considera că îi sunt oamenii de mare ajutor. Zeitățile erau prinse în tărâmul suferinței și nu ele îl ajutaseră să atingă iluminarea; zeii erau prea implicați în ciclul renașterii, ca toate celelalte ființe, și aveau să dispară. În momentele cruciale ale vieții sale (când propovăduia mesajul) își închipuia că zeii îl influențează și joacă un rol activ. Deși nu i-a renegat, credea că realitatea supremă, care era NIRVANA, era superioară zeilor. BUDDHA și-a îndemnat discipolii ca, în loc să se încreadă într-un zeu, să se izbăvească prin ei înșiși.
•                 După iluminare, BUDDHA a întemeiat un sistem bazat pe ideea esențială că tot ce există este „dukkha”. Viața înseamnă suferință și în ea totul este anapoda, iar lucrurile vin și pleacă într-o curgere fără sens. Nimic nu are însemnătate permanentă. Religia pornește de la impresia că ceva nu e în regulă. În Antichitatea păgână, aceeași percepție dusese la formarea mitului despre divin, despre lumea arhetipală care ar corespunde lumii noastre și ar putea conferi omenirii o parte din forța ei. BUDDHA susținea că „eliberarea de „dukkha” este cu putință, dacă duci o viață de compasiune față de toate ființele vii, dacă vorbești și te porți cuviincios și cu blândețe, ferindu-te de lucruri precum drogurile și narcoticele care înnegurează mintea. Sistemul nu era invenția lui, insistând că el doar îl descoperise: „Au căutat o cărare străveche, un Drum străvechi, pe care au pășit BUDDHA de odinioară”. Sistemul era corelat cu structura esențială a existenței, o dimensiune inerentă a condiției vieții înseși; metoda avea o realitate obiectivă nu pentru că putea fi demonstrată cu argumente logice, ci pentru că oricine se străduia cu adevărat să ducă o astfel de viață constata că aceasta este calea.
•                 KARMA îi plasa pe oameni într-un ciclu nesfârșit al renașterii, condamnându-i la mai multe vieți pline de suferință. Dacă și-ar putea îndrepta atitudinea egoistă, și-ar putea schimba destinul. BUDDHA compară renașterea cu o flacără ce aprinde o lampă, de la care se aprinde a doua lampă și tot așa, până când flacăra se stinge. Dacă un om e pe moarte, dar tot nu s-a dat pe brazdă, pur și simplu va trebui să aprindă altă lampă. Dacă focul e stins, ciclul suferinței va încerca și se va ajunge la NIRVANA care, literal, înseamnă „răcire” sau „stingere”. Ea nu este doar o stare negativă, căci în viața budiștilor joacă un rol analog cu cel al lui Dumnezeu. Budiștii se foloseau adesea de aceleași reprezentări ca teiștii pentru a descrie NIRVANA, realitatea ultimă. Budiștii consideră că noțiunea de „zeu” este prea limitată pentru a putea exprima concepția lor despre realitatea ultimă, lucru care se datorează faptului că teiștii folosesc termenul într-o manieră rigidă, pentru a se referi la o ființă care nu diferă foarte mult de noi. BUDDHA a susținut că NIRVANA nu se poate defini sau dezbate ca oricare altă realitate omenească.
•                 Atingerea stării de NIRVANA nu este ca „urcarea la ceruri”, așa cum o interpretează creștinii adesea. BUDDHA nu voia să răspundă la întrebări despre „NIRVANA” sau alte aspecte esențiale, deoarece „nu se cuvenea” sau era „nepotrivit”, NIRVANA era indefinibilă deoarece cuvintele și conceptele noastre sunt legate de lumea simțurilor și a curgerii. Trăirea era singura „dovadă” de încredere. Discipolii lui vor simți că NIRVANA există pur și simplu pentru că viața cea bună îi va duce spre ea.
•                 Într-un fel care nu le era chiar străin oamenilor din INDIA, SOCRATE nu se mai mulțumea cu străvechile festivaluri și mituri ale religiei, pe care le considera înjositoare și necuviincioase. PLATON fusese influențat de PITAGORA, filozof din secolul al VI-lea, care la rândul lui se poate să fi fost sub influența unor idei din INDIA, transmise prin PERSIA și EGIPT. El crezuse că sufletul era o zeitate decăzută și pângărită, încarcerată în trup ca într-un mormânt și condamnată la un ciclu de perpetuă renaștere. El explicase experiența omenească de a ne simți străini într-o lume care nu pare a fi adevăratul nostru mediu. PITAGORA îl învățase că sufletul se poate elibera cu ajutorul purificărilor ritualice, care îl vor aduce mai aproape de armonie cu universul ordonat. De asemenea, PLATON credea în existența divinului, o realitate neschimbătoare de dincolo de lumea simțurilor, și considera că sufletul era o divinitate decăzută, scoasă din elementul ei, prizonieră într-un trup, dar capabilă să-și regăsească statutul divin prin purificarea facultăților raționale ale minții. În celebrul mit al peșterii, a descris întunericul și obscuritatea vieții pământești a oamenilor, care percep numai umbrele realităților eterne, proiectele pe pereții peșterii. Încetul cu încetul, ființa omenească poate fi scoasă din acest spațiu și poate ajunge la iluminare și eliberare, dacă își obișnuiește mintea cu  lumina divină.
•                 Conform lui PLATON lucrurile din această lume sunt doar ecouri, ele doar „participă la” sau „imită” formele eterne de pe tărâmul divin.
• Fiecărui concept al nostru (Iubirea, Dreptatea, Frumusețea) îi corespunde o idee imuabilă, iar forma cea mai înaltă este ideea de Dumnezeu. PLATON a turnat în forma filozofică mirul antic al arhetipurilor. Ideile imuabile pot fi considerate o versiune rațională a lumii mitice, iar lucrurile pământești sunt doar o umbră a acesteia. PLATON s-a limitat la lumea divină a formelor; Frumusețea ideală și Binele ideal reprezintă o realitate supremă; este convins că lumea divină e statică și neschimbătoare. Pentru greci, mișcarea și schimbarea erau semnele unei realități inferioare; ceea ce avea o identitate adevărată rămânea mereu la fel, caracterizându-se prin permanență și imobilitate; mișcarea perfectă era a cercului, fiindcă el se rotea la nesfârșit și revenea mereu la punctul originar; Sferele cerești imită lumea divină cât pot de bine. Această reprezentare profund statică a divinității va avea o influență covârșitoare asupra creștinilor, evreilor și musulmanilor, deși avea puțin în comun cu Dumnezeul din revelații, care era mereu activ, ingenios și chiar se răzgândește atunci când se căiește că l-a făcut pe om și hotărăște să distrugă omenirea în Potop. La PLATON formele divine nu erau realități „din afară”, ci puteau fi descoperite în propriul sine.
•                 În dialogul „Banchetul”, PLATON a demonstrat că dragostea pentru un trup frumos se putea purifica și transforma în contemplare extatică („theoria”) a ideii de Frumos; filozoful o pune pe Diotima, mentorul lui SOCRATE, să explice că acesta este unic, etern și absolut, spre deosebire de orice altceva am experimenta în lumea aceasta.
•                 Ideea Frumosului are multe în comun cu ceea ce mulți teiști vor numi „Dumnezeu”; în ciuda transcendenței, ideile se aflau în mintea omenească. Pentru noi modernii, gândirea este o acțiune, ceea ce facem, însă pentru PLATON, ea era ceva ce i se întâmpla minții; Obiectele gândirii erau realități active în intelectul celui care le contempla. Ca și SOCRATE, PLATON considera gândirea un proces de reamintire; de recunoaștere a ceva ce am știut dintotdeauna, dar am uitat. Cum ființele umane erau „zeități decăzute”, formele lumii divine se aflau în interiorul lor și puteau fi „atinse” prin rațiune, care nu era pur și simplu o activitate cerebrală, ci o sesizare intuitivă a realității eterne dinlăuntrul nostru.
•                 Pentru PLATON, universul era, în esență, rațional. Este vorba despre un alt mit sau o altă concepție creatoare despre realitate, iar ARISTOTEL (384-322 î.e.n.) a făcut încă un pas: a fost primul care a recunoscut importanța gândirii logice, baza tuturor științelor, fiind convins că se putea ajunge la o înțelegere a universului prin aplicarea acestei metode; a încercat o abordare teoretică a adevărului în cele 14 tratate cunoscute ca „Metafizica” (adică „meta ta physika”). În viziunea lui, ARISTOTEL considera că formele aveau caracterul real numai dacă existau concret, fiind obiecte materiale din lumea noastră. ARISTOTEL a dovedit o înțelegere profundă a naturii și a importanței religiei și mitologiei; a subliniat că celor inițiați în diverse culte bazate pe mistere nu li se cerea să învețe fapte, ci „să simtă unele emoții și să intre într-o anumită stare”. De aici și celebra lui teorie literară conform căreia tragedia exercită o purificare („katharsis”) a emoțiilor prin groaza și mila care echivalează cu experiența renașterii. Tragediile grecești antice, inițial componente ale unui festival religios, nu constau neapărat într-o consemnare de întâmplări istorice, ci se străduiau să dezvăluie un adevăr de o importanță majoră. Istoria este mai puțin serioasă decât poezia și mitul: „Una descrie ce s-a întâmplat, cealaltă, ceea ce se poate întâmpla. Ca atare, poezia e mai filozofică și mai serioasă decât istoria, deoarece vorbește despre ceea ce este universal, iar istoria, despre ceea ce este particular.” Conceptul aristotelic de „katharsis” în tragedie a fost o prezentare filozofică a unui adevăr pe care „Homo religiosus” îl intuise dintotdeauna, anume că o expunere, simbolică, mitică sau rituală a unor întâmplări de nesuportat în viața de zi cu zi le poate izbăvi și preface în ceva pur și chiar plăcut.
•                 Ideea aristotelică de Dumnezeu va influența copleșitor pe monoteiștii de mai târziu, mai ales pe creștinii din Occident. În „Fizica”, filozoful a cercetat natura realității, precum și alcătuirea și substanța universală; a dezvoltat ceea ce echivala cu o versiune filozofică a străvechii reprezentări a creației ca emanație, susținând că există o ierarhie de existențe și că fiecare dintre ele împarte cu cea imediat inferioară forma și schimbarea; emanațiile slăbeau pe măsură ce se îndepărtau de sursă. În vârful ierarhiei se afla „Mișcătorul Nemișcat” pe care filozoful îl identificase ca Dumnezeu; el era ființa pură, deci eternă, imobilă și  spirituală; Dumnezeu era gând pur, în același timp gânditor și gândit, adâncit într-o clipă eternă de contemplare de sine, fiind cel mai nobil obiect al cunoașterii; dacă materia este imperfectă și muritoare, în Dumnezeu și în gradele superioare ale ființei nu există mișcări și activități din univers, de vreme ce fiecare mișcare trebuie să aibă o cauză cu o sursă unică; el pune lumea în mișcare printr-un proces de atracție, căci toate ființele sunt atrase de Ființa însăși; omul are o poziție privilegiată, căci sufletul lui a primit darul divin al intelectului,  prin care se înrudește cu Dumnezeu și cu care împarte natura divină; datorită divinei facultăți de a raționa, omul le este superior plantelor și animalelor; Ca trup și suflet, omul este microcosmosul întregului univers, alcătuit din cele mai josnice materii, dar fiind înzestrat cu atributul divin al gândirii; este datoria lui să devină nemuritor și divin prin purificarea intelectului; Înțelepciunea („sophia”) era cea mai nobilă virtute a omului și se exprima prin contemplarea („theoria”) adevărului filozofic care, precum în teoria lui PLATON, face din  noi ființe divine; fiindcă imităm activitățile lui Dumnezeu însuși; la „theoria” se ajunge prin logică și prin intuiția disciplinată ce provoacă o extatică transcendere de sine. Cei mai mulți oameni nu pot ajunge decât la „phronesis” (un exercițiu de prudență și inteligență în viața cotidiană).
•                 În ciuda poziției importante pe care Mișcătorul Nemișcat o ocupă în sistem, relevanța religioasă a Dumnezeului lui ARISTOTEL era mică; el nu făcuse lumea, căci asta ar fi implicat o schimbare nefirească și o activitate desfășurată în timp; deși totul tânjește după el, acest Dumnezeu rămâne indiferent față de existența universului, de vreme ce nu poate contempla nimic din ce-i este inferior; el nu călăuzește lumea și nu ne poate schimba viața într-un sens sau altul. Dacă Dumnezeu știe de cosmosul care a emanat din el, ca un efect necesar al existenței lui, este o întrebare fără răspuns. Întrebarea cu privire la existența unei astfel de divinități este una marginală. ARISTOTEL însuși si-a abandonat teologia mai târziu. Ca oameni care au trăit în „Perioada Axială” (800-200 î.e.n.), ARISTOTEL și PLATON au fost preocupați de conștiința intelectuală, de calea cea bună în viață și de problema dreptății în societate; gândirea lor era elitistă. Lumea pură a formelor platoniciene sau divinitatea îndepărtată a lui ARISTOTEL au avut un impact redus asupra vieții muritorilor de rând, lucru recunoscut de admiratorii lor de mai târziu, evrei și musulmani (când stăpâneau sudul Spaniei). 
•                  În concluzie, noile ideologii din „Perioada Axială” au căzut de acord că existența umană conține un element transcendent de importanță capitală; acestea au fost considerate ca și crucile pentru transformarea indivizilor în ființe umane depline; nu au înlăturat complet vechile mitologii, ci le-au reinterpretat, ajutându-i pe oameni să se ridice deasupra lor. Când aceste ideologii de moment erau în formare, prorocii lui ISRAEL își creau propriile tradiții care să facă față unei realități în schimbare. Rezultatul: IAHVE a devenit apoi singurul Dumnezeu.
•                   Curentele religioase, mai cu seamă catolicismul și ortodoxismul au avut, din cele mai vechi timpuri în atenție probleme legate de relațiile dintre Dumnezeu și oameni, dintre oameni și Dumnezeu, dintre Dumnezeu și univers ș.a. Vaticanul, în special, prin reprezentanții săi a abordat nivelul raporturilor dintre religie și știință, mulți prelați având preocupări științifice. Un exemplu clasic este cel al lui Galileo Galilei, care a cercetat sistemul nostru solar și universul apropiat (o secvență din Calea Lactee, parte a roiului de galaxii Fecioara) prin ruleta inventată de el, incluzând perfecționarea sistemului lentilelor optice. Descoperirile sale au fost epocale, geniale, deschizând căi noi în astronomie și astrologie. Dovezile descoperite și probate i-au adus atât faimă cât și detractări, inclusiv din partea Tribunalului ecleziastic. Mai rău a suferit până la sacrificiu Giordano Bruno (ars pe rug).
•                     Unul dintre papi a dispus construirea unui observator astronomic la Vatican. Spre era modernă, s-a acționat pentru achiziționarea de terenuri în Arizona-SUA, unde s-a ctitorit un nou Observator astronomic performant, cu aparatură de cercetare modernă de ultimă oră. S-a pus în aplicare un program îndrăzneț de cercetare a bolții cerești, în special comete, asteroizi, meteoriți, căutarea vieții în univers, inclusiv extratereștrii, precum și întoarcerea lui Hristos extraterestru pe Terra etc. Au denumit programul „Lucifer” (umor fin și macabru!), denumirea fiind o prescurtare criptică a titulaturii programului, condus de un prelat catolic afro-american.
•                     Ideile științifice au exercitat o anumită influență asupra teologiei moderne. După Galileo și Newton, teologii au început să îl conceapă pe Dumnezeu sub forma unui mecanism supranatural care stabilește fizic desfășurarea evenimentelor cosmice pentru eternitate. Biologia evoluționistă „a îngreunat” tot mai mult detectarea semnelor existenței unei creativități divine speciale și a unui proiect providențial în mijlocul meandrelor vieții, evoluției și istoriei umane. Teologia a pornit în căutarea lui Dumnezeu în interiorul vieții, științific inaccesibile, a subiecților umani. „Spiritualitatea creștină rămâne în continuare concentrată mai puțin asupra celor ce se desfășoară în univers decât asupra dramei ascunse pe care o presupune lucrarea spre mântuirea personală în prezența unei divinități decuplate de la timp și istorie”; „Credința a milioane de oameni a rămas mistică și intimă, neatinsă de scurgerea timpului cosmic” (JOHN F. HAUGHT). După descoperirile lui Einstein se desprinde o întrebare fundamentală a teologiei: „Ce se petrece de fapt în univers?”
•                     Pentru completarea parțială a „poveștii vieții”, după CHARLES DARWIN (1809-1882), a fost nevoie de contribuțiile excepționale ale lui GEORGES LEMAÎTRE (1894-1966), EDWIN HUBBLE (1889-1955), GEORGE GAMOW (1904-1968).
•                     Relativitatea permite ca timpul dintr-un sistem de referință gravitațională să treacă mai repede sau mai încet decât altele, atunci: putem invoca elasticitatea trecerii timpului pentru a echivala săptămâna creației biblice din „Cartea Facerii” cu secvența enorm mai îndelungată de etape descrise în cosmologia contemporană științifică? Permite, în principiu, relativitatea ca miliarde de ani în măsură omenească să reprezinte doar „o zi” pentru Dumnezeu?
•                     Se ivesc și alte întrebări: Ce însemnătate prezintă nesimultaneitatea relativității speciale (inexistența unui standard universal pentru „acum”) pentru cum și când ia la cunoștință Dumnezeu ce se petrece în cosmos? Cosmologia BIG BANG presupune existența lui Dumnezeu?
•                     Universul nostru este în continuare în devenire, a parcurs o lungă călătorie care, aparent, este departe de a se fi încheiat;  o lume supusă unui proces activ. Cu Dumnezeu cum rămâne? Universul se naște în continuare și nu se arată ca un spectacol al trezirii dreptate. „Natura” (în limba latină însemnând „naștere”) abia a ieșit din pântecele întunecat al trecutului ei enigmatic către un viitor impredictibil. Universul lui Einstein cheamă și la alte idei noi despre eternitate, timp, sens și alte teme de interes în tradiția religioasă a lumii.
•                     Budismul din India, și mai târziu din China, aspira  la justa înțelegere, la justa faptă și la justa înțelegere. Budiștii nu vorbeau despre Dumnezeu, în schimb recurgeau la noțiunea de „dharma”, în sens de justețe indestructibilă. În China, LAO ZI o numea „dao”. În India, înțelepții îi spuneau „brahman”. În cultura greacă, Platon o numea „binele” iar Epicur, „logos”. În Israel, profeții au asociat justețea indestructibilă (Iahve) cu „dreptatea” (tzedek, tzedekah, mishpat) – „să faci dreptate și mila s-o iubești și să fii gata și să ții pasul cu Domnul, Dumnezeul tău”). Iisus din Nazaret (supranumit și „Leul din tribul lui Iuda”) și-a descoperit identitatea religioasă alături de marii predicatori profetici ai „dreptății”. Pentru Iisus, „justețea” căutată de strămoși venea acum din nou din Împărăția lui Dumnezeu; prin puterea „Duhului” lui Dumnezeu începe o nouă epocă a dreptății și milei, o domnie a justeței care nu avea să aibă sfârșit.
•                      În biblie rămâne nezdruncinat legământul lui Dumnezeu, pe care se cred că se va întemeia pururi întreaga existență. Universul este plăsmuit nu atât după un principiu al corectitudinii, cât al unui nemărginit izvor al statorniciei, ocrotirii, milei și generozității nemărginite.
•                        Dumnezeu este înțeles ca Divinitate generoasă, dreaptă, statornică, dătătoare de nădejde și mântuire pe care Iisus din Nazaret o numea „Tată”. „Credința în Dumnezeu a creștinătății reprezintă o pildă a permanentei porniri domnești de a lega existența noastră fragilă de o justețe imună în fața morții. Pentru creștini, Dumnezeu chiar „S-a făcut trup”; intrarea lui Dumnezeu în timp este întâiul lor temei de nădejde.”
•                        Einstein a demonstrat că universul nu mai poate fi niciodată separat de timp; a trecut cu vederea implicațiile dramatice ale împreunării dintre timp și materie. Timpul a rămas pentru Einstein o dimensiune a modului său de înțelegere geometrică a naturii și nu o curgere narativă ireversibilă dinspre trecut spre viitor. Trecutul, prezentul și viitorul erau pentru savantul elvețian fațetele geometrice ale unui univers spațiu-timp unic/un fel de prezent unic – „nunc stans”.
•                       Fizicianul LEE SMOLIN spunea că „secretul cel mai adânc al universului este că esența lui constă în felul cum se desfășoară clipă de clipă, în timp.”
•                       Esențial pentru susținerea existenței lui Dumnezeu este conținutul „Crezului de la Niceea”:
•                        În ale sale „Ruba’ayyat”, poetul mistic persan și islamic, MAWLANA JALAL AD-DIN MUHAMMAD RUMI (1207-1276) slăvea Divinitatea:
•                     „Cel ce-mi fură somnul / Vrea ca altaru-mi să-mi fie udat cu lacrimi. / m-a înfășurat în liniște și m-a aruncat în apă – / O apă atât de dulce, că-mi îndulcește lacrimile. // E o forță vitală în sufletul tău, caută deci acea viață. / E o nestemată în muntele tău, caută deci acea mină. / O, călătorule, dacă ești în căutarea Acelui Ceva, / Nu privi în afară, uită-te înlăuntrul tău și    sărută-L.”
• I (c) 
• ALFA ȘI OMEGA; ȘTIINȚĂ ȘI RELIGIE
• Motto:
• „Eu sunt Alfa și Omega,
  Cel ce e și Cel ce vine,
  Atotțiitorul.”
                       („Apocalipsa”, I, 8)
• „Religia este alchimie etică”
                       (Karen Armstrong)
• „Terra if fin / De terrors tight/
  Sabbath fore / Christ nite.”
                        (Albert Einstein)
•                 
•                            În privința lui Dumnezeu, în religiile lumii s-au identificat/creat un număr însemnat de  nume ale divinității supreme (vezi religia ebraică), apoi cifra Tatălui Ceresc și, în final așa-numita „Formulă a lui Dumnezeu” („Die Gottesformel”). ALBERT EINSTEIN a realizat studii savante strălucite despre gravitație, printre care și lentila gravitațională, a întrevăzut și posibilitatea multi-universurilor (multivers), universurile paralele, plasa de energie în care se plasează astrele etc. Oamenii de știință, contemporani, au apropriat ideea materiei negre și energiei negre; au  îndentificat de curând  arcele de materie neagră; materia neagră determină structura universului, în care sunt plasate corpurile cerești, iar energia neagră, este cea care determină gravitația; expansiunea sau contracția universului; este originea Bing-Bang-ului. Am putea vorbi și de brane (uneori așezate paralel) și filamentele de materie și aglomerările de gaze din galaxii; nebuloase, roiuri stelare, stele tinere și stele moarte, comete, asteroizi, corpuri rătăcitoare etc.
•                 Între sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, s-a produs neașteptat o „apropiere ecumenică”, complinire, completare între științe și religie: ceea ce știința descoperă și confirmă prin legi universale și probe irefutabile sunt acceptate și de religie, ca un dat definitiv și ireversibil; ceea ce religia a tot promovat, propovăduit și impus societății umane ca un dat divin, nerespins prin alte probe și descoperiri, sunt acceptate ca atare de știință până la proba viitoare contrarie. O problemă fundamentală a gândirii umane profane sau savante a constituit-o și o constituie dovedirea existenței sau negării existenței lui Dumnezeu. Celebrul Isaak Newton, pe lângă genialitatea descoperirilor științifice realizate, în ultima parte a lungii sale existențe, s-a preocupat insistent, până la exhaustiv și reverie, să dovedească existența lui Dumnezeu și decriptarea secreturilor și adevărurilor înscrise în „Biblie”, precum și problema sfârșitului lumii (aproximativ anul 2500).
•                 Edgar Cayce, unul dintre cele mai mari previzioniști ai lumii, „prezicătorul adormit” (predicții în transă, adormit sau hipnotizat), a considerat că Egiptul este centrul spiritual al lumii; a lăsat 6000 de pagini de manuscris; a decriptat tainele subconștientului; multe din intuițiile lui geniale s-au îndeplinit.
•                 În 1973, astrofizicianul BRANDON CARTER a propus Principiul Antropic, lansând dezbateri despre locul umanității în univers și despre sensul ultim al existenței acesteia. S-a desprins o întrebare excepțională și năucitoare: universul fiind conceput ca să ne creeze, cumva avem vreun rol de îndeplinit în univers?
•                 Concepția coperniciană a inculcat ideea că existența ființelor umane este relevantă pentru cosmos în general.
•                 În anii ’30, ARTHUR EDDINGTON și PAUL DIRAC au descoperit coincidențe neașteptate care implică un număr de o magnitudine enormă ce a început să apară în cele mai variate contexte din cosmologie și din fizica cuantică – ciudatul 1040. Aceste constante ale naturii presupuneau valori incredibil de precise pentru ca universul să fie așa cum este și s-a înțeles că expansiunea universului trebuia să fie controlată până la cel mai mic detaliu astfel încât să producă misteriosul echilibru care face posibilă existența noastră. Structurile esențiale ale vieții (apariția stelelor asemănătoare cu Soarele, procesul de producere a carbonului etc.) depindeau de o serie înspăimântătoare de accidente consecutive. Universul a fost conceput cu o asemenea precizie pentru că, cel puțin, să genereze viața. A rămas fără un răspuns concludent problema intenționalității creării universului.
•                 S-a emis ipoteza că universul nostru este doar unul dintre miliardele de universuri, fiecare cu valori diferite ale constantelor lor, ceea ce înseamnă că aproape toate nu au viață. Doar o coincidență reprezintă faptul că universul nostru e creat anume ca să producă viață, marea majoritate a universurilor nu au viață. Concluzii pur teoretice care nu se bazează pe nicio observație sau descoperire. Ipoteza multiversurilor se bazează pe situația că știința critică credința în gândirea neștiințifică.
•                 Se presupune un univers ciclic, care pulsează în ritmul succesiunilor BIG BANG și BIG CRUNCH. Această idee este vehiculată și în cosmologiile mistice (inclusiv cea hindusă). În domeniul științific inițial a fost lansată de ALEXANDER FRIEDMANN și dezvoltată apoi de THOMAS GOLD și JOHN WHEELER. Teza este susținută și de premisa esențială, adică universul nu se va termina cu BIG FREEZE, ci cu BIG CRUNCH. Accelerarea expansiunii universului ar indica un BIG FREEZE, dar este temporară și că BIG CRUNCH este viabil.
•                 O altă ipoteză se conturează: posibilitatea ca universul să fie organizat astfel încât să creeze viața, fără ca viața să fie un scop în sine, ci un mijloc de a permite dezvoltarea inteligenței și a conștiinței care, la rândul lor, ar deveni instrumente ce ar face viabile ultimul endgame al universului – crearea lui Dumnezeu.
• Dacă ducem raționamentul mai departe se desprinde ideea că universul s-a dovedit un imens program ciclic elaborat de inteligența universului anterior cu scopul de a asigura întoarcerea sa în universul următor.
•                 O serie de descoperiri științifice au pus în evidență posibilitatea universului pulsatil. Evident este că nu există nicio dovadă că, înainte de universul nostru, a existat alt univers care s-a terminat cu un BIG CRUNCH; dacă au existat alte universuri înainte de al nostru, acest lucru este posibil, dar adevărul este că BIG BANG a șters toate dovezile. Adevărul este că a existat ceva care a provocat BIG BANG-ul.
•                 ALBERT EINSTEIN nu credea în Dumnezeul persoană din „Biblie”, că e clar că nu există;  trebuie să fie ceva dincolo de energie și materie; un Dumnezeu atotputernic este o fantezie a omului în căutarea de a cunoaște și de a găsi o explicație pentru ceva ce nu înțelege. Alte aprecieri ale savantului: majoritatea povestirilor din „Biblie” sunt narațiuni mitice; ideea unui Dumnezeu persoană este  un pic naivă, infantilă; este vorba de un concept antropomorfic, o fantezie creată de om pentru a încerca să-și influențeze destinul și pentru a găsi alinare când soarta lor se află în cumpănă; cum noi nu putem interveni în natură, oamenii au creat ideea cum că ea este condusă de un Dumnezeu binevoitor și paternal care ne aude și ne îndeamnă; oamenii au creat iluzia că, dacă ne rugăm mult, facem ca El să controleze natura și să ne împlinească dorințele, ca printr-o vrajă; când lucrurile merg prost nu înțelegem că nu Dumnezeu atât de binevoitor îngăduie așa ceva și că așa trebuie să se supună unui plan misterios și așa suntem mai liniștiți; în imensitatea inconmensurabilă a miliardelor de galaxii și stele  este greu de crezut că un Dumnezeu își bate capul cu fiecare dintre noi, în această imensitate; „Biblia” numai aparent transmite imaginea unui Dumnezeu binevoitor care cere credință oarbă, unul care provoacă teamă, un Dumnezeu care pedepsește și sacrifică, un Dumnezeu în stare să îi spună lui Avraam să își omoare fiul doar ca să fie sigur că patriarhul Îi este credincios – dacă El este atotștiutor, nu știa deja că Avraam Îi era credincios? Pentru ce, El fiind bun, a făcut acel test așa de crud? Deci, nu poate fi bun; El își pedepsește creaturile, dacă totul este creația Lui? Le pedepsește pentru lucruri de care El este în cele din urmă, unicul responsabil? Judecându-și creaturile, nu cumva se judecă pe El Însuși? etc. Einstein credea în Dumnezeul lui Spinoza, care se revelează în Ordine armonioasă a tot ceea ce există; admiră frumusețea și logica simplă a universului, crede într-un Dumnezeu care se revelează în univers. „Nu este posibil să demonstrăm existența lui Dumnezeu, la fel cum nu este posibil să demonstrăm inexistența lui. Noi, avem doar capacitatea de a simți misterul, de a avea senzația  de uimire în fața schemei minunate care se arată în univers.”
•                 Einstein a finalizat teoria relativității restrânse în 1906, în care explică o serie de fenomene fizice, dar nu și gravitația. Relativitatea restrânsă a intrat în conflict cu descrierea clasică a gravitației și acest lucru trebuia rezolvat. Newton credea că o modificare subită a masei ar implica o modificare subită a forței de gravitație. Dar acest lucru nu e posibil, din moment ce ar presupune să existe ceva mai rapid decât lumina. În ipoteza că Soarele ar exploda în acest moment, relativitatea restrânsă prevede că o asemenea întâmplare ar ajunge pe Pământ doar după opt minute, deoarece atât îi trebuie luminii ca să ajungă de la Soare la Pământ. NEWTON credea că efectul ar fi simțit instantaneu. Chiar în momentul în care soarele ar exploda, Pământul ar simți efectul. Dar evident că nimic nu este mai rapid decât lumina. În 1915, EINSTEIN a finalizat teoria relativității generale, rezolvând problemele gravitației și a stabilit că spațiul este curbat; cu cât un obiect are mai multă masă, cu atât este mai curbat spațiul din jurul lui și, în consecință, mai mare forța de gravitație pe care o exercită. Toate obiectele determină modificări ale spațiului din jurul său și, cu cât are mai multă masă, cu atât va modifa mai mult spațiul din jurul său. Cum spațiul și timpul sunt două fețe ale aceleiași monede, precum energia și materia, asta înseamnă determină și modificări ale timpului; cu cât un obiect are mai multă masă, cu atât mai lent va fi timpul în jurul său. Prin „Die Gottesformel”, savantul a încercat să stabilească – teoria totului. Însă pentru lumea particulelor a apărut teoria cuantică (teoria pentru obiecte mici). Fundamentat în 1900 de MAX PLANCK, dezvoltat apoi de NIELS BOHR. (model teoretic cu electroni); cele două teorii ale lui EINSTEIN erau pentru obiectele mari. S-a descoperit apoi că materia se manifestă în același timp sub formă de particule și unde (fețele materiei). În 1927, WERNER HEINSENBERG a formulat principiul incertitudinii (ce stabilește că putem ști cu exactitate viteza sau poziția unei particule, dar niciodată pe amândouă în același timp). S-a recurs la calculul probabilităților. NIELS BOHR a spus că electronul trece prin ambele găuri în același timp, și prin cel din dreapta, și prin stânga.
•                 EINSTEIN a declarat că Dumnezeu nu dă cu zarurile, adică poziția unei particule nu putea să depindă de prezența observatorului sau de calcule de probabilitate. Multe din elementele teoriei relativității sunt contra-intuitive, și totuși timpul se dilată.
•                 Teoria cuantică a început să nu se potrivească cu teoria relativității. Din această cauză, EINSTEIN a fundamentat teoria câmpurilor unificate (o teorie a totului).
•                 Legile universului au atributele de universale, absolute, eterne, omnipotente, omniprezente și omnisciente pentru că aceasta e natura lor: Sunt absolute pentru că nu depind de nimic, afectează stările fizice dar nu sunt afectate de ele; sunt eterne pentru că nu se schimbă în timp, erau aceleași în trecut și vor fi în continuare aceleași în viitor; sunt omnipotente pentru că nu le scapă nimic, își exercită forța asupra a tot ce există; sunt omniprezente pentru că  există în fiecare parte a universului; nu sunt niște legi care se aplică aici și altele, diferite, care se aplică în altă parte; sunt omnisciente pentru că își exercită automat forța, nu e nevoie ca sistemele să ne informeze despre existența lor.
•                 Se apreciază că originea legilor universului constituie marele mister:
• E adevărat că aceste legi au toate atribuțiile pe care în mod normal le atribuim lui Dumnezeu. Faptul că nu știm originea lor, nu înseamnă că sunt de sorginte supranaturală. Folosim supranaturalul pentru a explica ceea ce nu știm, dar care are o explicație naturală; folosind supranaturalul de fiecare dată când nu cunoaștem ceva, recurgem la Dumnezeul lacunelor. Biserica l-a folosit până la epuizare pe Dumnezeul lacunelor pentru a explica lucrurile care înainte nu aveau o explicație – a fost teribil de stânjenită când a trebuit să se dezică când au fost făcute descoperiri care au dezmințit explicația ce făcea apel la divin. Există un anumit număr de proprietăți ale universului care ne împiedică să afirmăm că Dumnezeu nu există. Se ascunde un mare mister dincolo de univers. „Natura ascunde secretul său datorită esenței ei maiestoase, niciodată din șiretenie.” (A. Einstein). O caracteristică inerentă a universului este modul în care sunt ascunse cu grijă misterele cele mai adânci. Încercarea de a ajunge la miezul unei enigme se lovește de o barieră subtilă care ne împiedică să descifrăm pe de-a-ntregul.
•                 PIERRE DE LAPLACE a observat că universul se supune unor legi universale și a prevăzut că, dacă vom cunoaște aceste legi și vom ști poziția, viteza și direcția fiecărui obiect, vom putea ști tot trecutul și viitorul, din moment ce totul este determinat. Einstein a fost de acord cu acest punct de vedere, iar legile identificate de el au fost elaborate conform principiului universal determinist. Teoria cuantică a adus o viziune indeterministă a lumii atomilor. (concluzia lui HEISENBERG din 1927). Comportamentul obiectelor mari este determinist, iar al celor mici este indeterminist. Oamenii de știință au observat că principiul incertitudinii presupune că nu se poate să determinăm cu exactitate comportamentul unor particule din cauza prezenței observatorului. Microparticulele au un comportament determinist, dar indeterminabil. Prin principiul incertitudinii știm că, deși totul este determinat, realitatea ultimă este indeterminabilă. Teoria relativității și fizica clasică au stabilit prezibilitatea comportamentului materiei.
•                 Între timp s-a ivit ideea fundamentală a sistemelor haotice: mici modificări ale condițiilor inițiale determină schimbări profunde ale rezultatului final. (cauze mici – efecte mari). Comportamentul materiei este determinist; materia se organizează astfel încât nu se poate să-i prevezi comportamentul pe termen lung, deci el este determinist; acest comportament al sistemelor haotice este cauzal, dar situațional.
•                 Haosul este peste tot, inclusiv printre obiectele mari (exemplu sistemul solar). În realitate nu ne dăm seama pentru că observăm doar mișcări foarte  lente. Se pare și că viețile noastre se conduc după haos. Tot trecutul și viitorul există deja și, dacă am ști toate legile și am reuși să definim cu exactitate și simultan viteza, direcția și poziția întregii materii, am reuși să vedem tot trecutul și viitorul.  
•                 Problema infinitului este de nerezolvat raportat la previzibilitate. În baza paradoxului lui ZENON, există într-un metru tot atâta spațiu ca în întreg universul; într-o secundă se află tot atâta timp ca în întreaga eternitate; aceasta este proprietatea misterioasă a universului.
•                 Teoremele incompletitudinii arată că sistemul matematic nu reușește 
• să-și demonstreze toate afirmațiile. Matematica stă la baza întregului cosmos: legile fundamentale ale universului se exprimă în ecuații și formule matematice, legile fizice sunt algoritmi de procesare a informației; secretul universului este codificat în limbajul matematic. Nici limbajul matematic nu poate să decodifice în totalitate acest cod. Aceasta este proprietatea enigmatică a universului, forma ascunsă în care se ascunde adevărul final. Dacă mergem până la esența lucrurilor, constatăm că Dumnezeu (Creatorul) își ascunde acolo semnătura. Probabil că esența universului va fi mereu învăluită în mister.
•                 Alfa și Omega reprezintă începutul și sfârșitul, nașterea și moartea universului: În „Biblie”, Biserica a susținut mereu începutul și sfârșitul, Geneza și Apocalipsa.
•                 Cercetările lui Copernic, Galilei și Newton  au condus spre ipoteza unui univers etern; problema creației ne conduce la problema Creatorului. Dacă s-ar elimina problema creației, nu ar mai fi nevoie de Creator. Observând universul, ajungem la ideea unui mecanism stabil și constant și că acest mecanism a existat dintotdeauna și va exista mereu. Dacă universul este etern, atunci nu există Alfa și Omega. În Vechiul Testament Dumnezeu a creat universul printr-o explozie inițiată de lumină.
•                 A doua lege a termodinamicii constă în aceea că variația entropiei universului este întotdeauna mai mare ca zero (RUDOLF JULIUS EMMANUEL CLAUSIUS). Același savant formulase anterior legea conservării energiei: energia universului este o constantă eternă, nu poate fi niciodată nici creată, nici distrusă, ci doar transformată: CLAUSIUS a formulat și a doua lege a termodinamicii. Entropia există în tot universul. A doua lege a demonstrat că: lucrurile îmbătrânesc, deci la un moment dat vor muri, atunci când entropia va atinge punctul maxim, în momentul acela temperatura va fi uniformă în tot universul; există o direcție a timpului; universul poate fi determinat, evoluția va fi mereu din trecut spre viitor; Totul evoluează în timp; dacă totul îmbătrânește, asta se întâmpla pentru că la un moment dat totul a  fost tânăr.
•                 Universul evoluează spre o stare de echilibru termodinamic, în care nu vor mai exista zone reci și zone calde, ci mai degrabă o temperatură constantă peste tot, ceea ce implică entropia totală sau dezordine maximă; universul pleacă de la ordinea absolută, ca să sfârșească în dezordinea totală.
•                 Paradoxul lui OLBERS: dacă universul este infinit și etern, nu se poate să fie întuneric noaptea, din moment ce cerul ar trebui să fie inundat de lumina care provine de la un număr infinit de stele; dar întunericul există, acesta e paradoxul. Paradoxul se rezolvă dacă îi atribui o vârstă universului; pentru că așa se poate susține că Pământul primește doar lumina care a putut să ajungă până la el din momentul nașterii universului.
•                 NEWTON și-a dat seama că legea gravitației, care stabilește că orice materie atrage materie, avea drept consecință ultimă că universul va fi condensat într-o mare masă. Cu toate acestea, observăm că în realitate materia este distribuită. Tot Newton a spus că tocmai că universul este infinit, materia este împiedicată să se condenseze în totalitate.
•                 EDWIN HUBBLE, măsurând spectrul luminii și constatând că există alte galaxii în afară de Calea Lactee și a înțeles că toate se îndepărtau de noi:    supunându-se legii gravitației, materia nu mai este toată condensată într-o masă mică și enormă, universul este într-o continuă expansiune. Descoperirea universului în expansiune a condus spre concluzia că a existat un moment inițial în care totul era unit și a fost proiectat în toate direcțiile. Această constatare se potrivește cu teoria relativității generale, care permite conceptul unui univers dinamic.
•                 Călugărul belgian GEORGES LEMAÎTRE a propus în 1920 ideea de BIG BANG; mare explozie; că universul s-a născut dintr-o violentă explozie inițială. Big Bang-ul se potrivea cu a doua lege a termodinamicii, soluționa paradoxul lui OLBERS, explica configurația actuală a universului  conform exigențelor legii gravitației lui Newton și se potrivea cu teoriile relativității ale lui  Einstein. Nu a existat ceva „înainte”, nu este vorba de un spațiu anterior gol care a început să fie umplut; spațiul a apărut o dată cu uriașa și brusca expansiune, deci și timpul a apărut o dată cu această întâmplare primordială. Timpul a început cu spațiul, care a început cu BIG BANG.
•                 Problema momentului inițial este cea mai complexă din toată teoria și se numește singularitate: tot universul era comprimat într-un punct infinit de mic de energie și că, deodată, a avut loc o erupție în timpul căreia s-au creat materia, spațiul, timpul și legile universului. În momentul inițial nu existau nici cauze, nici efecte, pentru că nicio întâmplare nu se poate să fi avut loc înainte de alta.
•                 S-a vehiculat și ipoteza universului în stare permanentă, bazată pe ideea că materia cu grad de entropie joasă este creată încontinuu. În loc ca materia să apară toată dintr-o mare expansiune inițială, ea apare treptat, în erupții mici de-a lungul timpului; înlocuind materia care moare când atinge grad maxim de entropie, astfel universul poate fi etern. O expansiune inițială presupune o radiație cosmică de fond un fel de ecou al acestei erupții primordiale a universului. Evidența acestui ecou a fost prevăzută în 1948 și se preconiza că ar avea o temperatură de 5º Kelvin (cinci grade peste zero absolut).
•                 În 1965, niște astrofizicieni americani au descoperit un zgomot de fond iritant; ei au captat de fapt lumina cea mai veche care a ajuns până la noi, o lumină pe care timpul o transformase în microunde – radiație cosmică de fond (3º Kelvin).
•                 PENROSE și HAWKING au demonstrat o serie de teoreme care arată că BIG BANGUL este inevitabil din moment ce gravitația reușește să fie o forță de atracție în condițiile extreme în care s-a format universul.
•                 Materia a apărut din transformarea energiei; în primul moment a apărut spațiul, care imediat s-a extins; cum spațiul este legat de timp, apariția acestuia a determinat, în mod automat apariția timpului și, ca și el, s-a extins; în această ultimă clipă s-a creat o super-forță și au apărut toate legile. Super-forța a început să se separe în forțe diferite; au început primele reacții nucleare, care au creat nucleele celor mai ușoare elemente (hidrogenul, heliul și câteva urme de litiu). În trei minute a fost produs 98% din materialul care există și care va exista vreodată.
•                 Aproape toți atomii din corpul nostru au trecut deja prin mai multe stele și au ocupat deja mii de organisme până să ajungă la noi; avem atâția atomi că se presupune că fiecare dintre noi are cel puțin un milion din cei care au aparținut oricărei persoane care a trăit cu mult timp în urmă. Fiecare dintre noi are mulți atomi care au aparținut lui Moise, Avraam, Iisus Christos, Budha sau Mahomed.
•                 După erupția inițială, universul a început să se organizeze automat în structuri, supunându-se legilor create în primele clipe. În timp, temperaturile au scăzut până au ajuns într-un punct critic în care super-forța  s-a dezintegrat în patru forțe: prima a fost forța de gravitație, apoi forța tare și în final, s-au separat forțele electrodinamică și slabă. După două sute de milioane de ani, s-au aprins primele stele; au apărut sistemele planetare, galaxiile și grupurile de galaxii; planetele erau inițial corpuri incandescente care orbitau în jurul stelelor, ca niște stele mai mici; corpurile acestea s-au răcit până ce s-au solidificat.
•                 Într-un anumit moment, Soarele o să moară, Pământul o să moară primul, urmează Galaxia și, în fine, universul, ca o consecință inevitabilă a celei de-a doua legi a termodinamicii; universul se îndreaptă spre entropia finală; ceea ce duce de la punctul  Alfa la punctul Omega.
•                 Sfârșitul universului presupune două posibilități: BIG FREEZE, marele îngheț și creșterea entropiei determină ca luminile să se stingă treptat până să se ajungă la o temperatură uniformă peste tot, iar universul se va transforma într-un cimitir galactic înghețat; a doua posibilitate – BIG CRUNCH (marea strivire), expansiunea universului încetinește, va ajunge să se oprească, pentru ca apoi să înceapă contracția; potrivit forței gravitaționale, spațiul, timpul și materia vor converge și se vor transforma într-un punct infinit de energie, deci un BIG BANG inversat.  
•                 ALBERT EINSTEIN a inventat termenul „Teoria câmpului unificat”, care descrie orice încercare de a unifica forțele fundamentale ale fizicii între particulele elementare într-un singur cadru teoretic. Eforturile lui de o viață nu l-au condus la rezolvarea acestei probleme. Au fost unificate împreună, în trecut domenii de interacțiune aparent diferite sau „forțe” (în termeni mai puțin exacți).
•                  JAMES CLERK MAXWELL a reușit să unifice electricitatea și magnetismul în anii 1800. Electrodinamica cuantică, în anii 1940, a tradus cu succes electromagnetismul lui Maxwell în termenii și matematica mecanicii cuantice.
•                   În anii 1960 și 1970, fizicienii au unificat cu succes interacțiunea nucleară puternică și interacțiunile nucleare slabe împreună cu dinamica cuantică pentru a forma modelul standard al fizicii cuantice.
•                   În prezent, problema este aceea a găsirii unui mod de a incorpora gravitatea, explicată în teoria relativității generale a lui Einstein, cu modului standard care descrie natura mecanică cuantică a celorlalte trei interacțiuni fundamentale. Curbura spațiului, care este fundamentală pentru relativitatea generală, duce la dificultăți în reprezentările fizicii cuantice ale modelului standard.
•                  S-au conturat o serie de teorii specifice care încearcă să unifice fizica cuantică cu relativitatea generală: gravitatea cuantică, Teoria șirului/Teoria superstingului/Teoria M, bucla gravitațională cuantică, Teoria tuturor, supersimetria.
•                  Teoria câmpului unificat este foarte teoretică și până în prezent nu există dovezi absolute că este posibilă unificarea gravitației cu celelalte forțe.
•                  Consecințele unei astfel de descoperiri nu pot fi cunoscute până când o teorie viabilă nu este dovedită prin dovezi experimentale.
•                  Aserțiuni ale lui ALBERT EINSTEIN privind religia:    
•                  „Cred în Dumnezeul lui Spinoza, care se revelează în armonia logică a lumii, și nu într-un Dumnezeu care se preocupă de soarta și de faptele omenirii.”
•                  „Felul în care îl înțeleg eu pe Dumnezeu vine din convingerea adânc simțită a unei inteligențe superioare care se dezvăluie în lumea cognoscibilă. În termeni obișnuiți poate fi descrisă ca „panteistă” (formulare în conformitate cu cele exprimate de SPINOZA).
•                  „De acum înainte, spațiul de sine-stătător și timpul de sine-stătător sunt sortite să se topească în umbre, și doar un soi de unire între ele va menține o realitate independentă” (convingere preluată de la HERMAN MINKOWSKI, profesorul lui Einsten).
•                 „Cel mai frumos lucru pe care îl putem explora este misterul.”
•                 „Din câte socotesc eu, o persoană luminată religios este aceea care, atât cât i-a fost cu putință, s-a eliberat din lanțurile dorințelor egoiste și este preocupată de gânduri, simțăminte și aspirații de care se atașează pentru valoarea lor suprapersonală.”
•                „Omul de știință este stăpânit de un sentiment al cauzalității universale. Simțământul lui religios ia forma uluirii și extazului față de armonia legilor naturii, care dezvăluie o inteligență de asemenea superioritate încât, prin comparație, toată gândirea sistematică și acțiunile ființelor umane nu reprezintă decât o reflectare nesemnificativă. Fără nicio îndoială, este strâns înrudită cu cea a geniilor religiilor din toate vremurile.”
•                 „Cel pe deplin convins de valabilitatea universală a legii cauzalității nu poate susține nici pentru o clipă ideea unei ființe care intervine în desfășurarea evenimentelor.”
•                 „Universul nostru reprezintă ceva perfect și este receptiv la străduința rațională de cunoaștere.”
•                 „Nu am găsit niciun cuvânt mai mult decât „religios” care să exprime încrederea în natura rațională a realității, de măsura în care este accesibilă rațiunii umane. Ori de câte ori acest sentiment este absent, știința degenerează în empirism neinspirat.”
•                „Strădania de a năzui spre adevăr trebuie pusă mai presus de orice alte strădanii.”
•                „Nu cred câtuși de puțin în libertatea umană în sens filozofic. Toți acționează nu în virtutea constrângerii externe, ci potrivit necesității interne.”
•                „Doar dacă libertatea exterioară și cea interioară sunt urmărite constant și conștient există o posibilitate de dezvoltare spirituală și perfecționare și, în acest fel, de ameliorare a vieții exterioare și interioare a omului.”
•                „Din sfera religiei face parte credința în posibilitatea ca reglementările valabile pentru lumea existenței să fie raționale, adică de înțeles prin rațiune. Nu-mi pot imagina un om de știință autentic, fără această credință profetică.”
•                „Știința, fără religie, este șchioapă, religie-fără știință-este oarbă.”
•                „Comportamentul etic al omului ar trebui să se întemeieze incontestabil pe simpatie, educație și legături sociale; nu este necesară o bază religioasă. Omul ar fi cu adevărat vrednic de jale dacă ar fi constrâns de teama pedepsei și de speranța răsplății după moarte.”
•                 Vom încheia argumentarea noastră cu câteva versuri ale poetului britanic ALGERNON CHARLES SWINBURNE:               
•                 „Din prea mult dor de viață, / Din speranțe și spaime liberate, / Mulțumim cu scurtă simpatie / Zeilor de e să fie / Că nu-i viață fără de sfârșit; / Că morții nu se scoală niciodată; / Că până și fluviul cel mai ostenit / Ajunge-n siguranță pân-la mare odată! // Apoi nici stea, nici soare nu vor mai trezi, / Nici schimbare de lumină nu va fi: / Nici zgomot de apă agitată, / Nici sunet ori privire dată: / Nici de iarnă frunze, nici de primăvară, / Nici zile, nici cele de seară; / Doar somn etern / În întunericul ferm.”                                                                     
• II
•                 În 5 februarie 1900, Arghezi a plecat la Mânăstirea Cernica pentru a se călugări. Imboldul hotărârii („hotărârea mea mă mișcă hipnotic, ca o poruncă străină, și trebuie să ascult…”) a fost motivat prin nevoia de a avea adăpost, hrană și suficient timp pentru a citi și a scrie și teama tânărului de a nu fi chemat în armată. Când a fost întrebat la mânăstire de ce a ales această cale, răspunsul a fost unul genial: „Vreau să învăț a scri pe dedesubt.” A fost uns în monahism, sub numele de Iosif, după numele nașului său de călugărie, Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian. Înaltul prelat l-a dus la București, ca „al patrulea diacon”, în slujba Catedralei Mitropolitane și îl recomandă referent de conferențiar pentru religie comparată la Școala de ofițeri.
•                Într-o corespondență, în 1903, Arghezi (Ion Theodorescu) preciza că „Pe mine nu m-a prăbușit misticismul… în vulgarul rezervoriu al Religiunii”, precum și „N-am fost devotat niciodată, chiar copil fiind, în mod inconștient, sub privegherea mamei care mă mustra și mă corecta, mă vedeam ridicol de câte ori mă orientam spre Răsărit să mă închin soarelui; îmi plăcea ruga fără motiv, dezinteresată, tăcută, de pe scaun, fără contorsiuni și posturi învățate. Într-o noapte de iunie, mi s-a dat Zabralnicul… lepădării de sine (într-acest fel de stare eram cu vreo trei ani înainte) și n-am avut decât o emoțiune păgână, nicidecum evanghelică…”
•                 Tot în 1903, poetul preciza că a suferit de o boală de natură nervoasă, care îl aduce în pragul morții; i se administrează împărtășania, „sigiliul extrem a celui ce e gata să se lanseze în Eternitate.” 
•                 În 2 noiembrie 1905 își dă demisia din postul de diacon, solicitând și un concediu de studii. Prin intermediul lui Josiph Band de la Catedrala Sfântul Iosif din București, obține o recomandare către rectorul Universității Catolice din Fribourg, Elveția. Însă nu se putea înscrie la universitatea respectivă întrucât nu avea bacalaureatul. Este surprinzătoare această situație școlară, care se aseamănă, ca două picături, cu cea a nefericitului Mihai Eminescu (ajutat în mare măsură de Titu Maiorescu, ce deținea portofoliul învățământului și cultelor). La 21 mai 1911, publică, deși oficial mai făcea parte din cler, un pamflet împotriva Mitropolitului Athanasie Mironescu. La 18 octombrie același an s-a dispus depunerea din treapta de ierodiacon și exclus din tagma monahală.
•                 La 1 noiembrie 1911 e primit în Societatea Scriitorilor Români, printre membrii „admiși”.
•                 Vom reveni asupra problemei raportului poetului cu Divinitatea; a scris o serie întreagă de poeme intitulate „Psalmi”, în care se încearcă să-și rezolve nedumeririle și îndoielile credinței sale religioase.
•                  Tânărul Arghezi s-a aflat dintru-nceput între credință și tăgadă, afectat de „spinii îndoielii”, cuprins de o criză identitară (între Eu și Tu), sustras uneori de tentația lumescului și sensibilizat de emoția supremă în preajma divinului.
•                     Cei care aleg deliberat, din convingere neîngrădită, cu har, puritate și curățenie sufletească,  calea monahală sau sihăstria în cazul bărbaților, noviciatul („miresele Domnului”) și suroritatea în cazul femeilor, își va dedica viața devoțiunii, drumului dintre „iubire și sacrificiu” (marasm), lepădarea de cele lumești și impure, beatitudinitatea, acceptarea canoanelor și preceptelor religioase, etc. – o cale lungă și istovitoare, fără răgaz și nehotărâre, ani dedicați purificării sufletului, diafanități angelice, o „sângerare” simbolică a trupului (stigmatul) și o liniște sufletească și limpezire a gândurilor, calea mântuirii și smereniei („cumințenia pământului”) și serenității.
•                     Ca fapt divers: în cursul documentării asupra etapelor vieții marelui poet Tudor Arghezi, am identificat următoarele:
• a rămas, în cursul liceului, corijent la matematică, dar în același timp, 
• „dădea meditații la algebră”(!?);
• aceeași situație de corijență, la limba latină, având ca profesor pe C.
• Gârbea; stranie este și situația în care eu am excelat la latină și greaca veche, catedră deținută de profesorul Gh. Gârbea (culmea!) la Liceul teoretic „Ion Neculce” din București. (O rememorare dragă: pe teza la această disciplină de învățământ, mi-a scris cu cerneală roșie, notând cu 10, următoarele: „Ai învins limba latină. Atenție și la unele „mărunțișuri” gramaticale”. Era vorba de păstrarea ordinii în analiza sintetico-morfologică a părților de vorbire într-o frază în limba latină. Un dascăl încântător, cu zâmbetul discret în colțurile gurii, calm, pedant, de modă veche îngrijită; când scria, ținea stiloul cu două degete în mâna dreaptă având degetul mic ridicat ca un semn de dirijor al cuvintelor latine și în scandarea ritmurilor antice complicate. Etala cu mândrie cuceritoare aspecte excepționale inedite pentru noi liceenii despre lumea mereu surprinzătoare a romanilor. „Salve magister! – Salvete pueri!” – ne întâmpina astfel la fiecare oră de latină. Uneori răsuna din clasă celebrul „Gaudeamus igitur!”. Și încă o amintire, cu îngăduința dumneavoastră, dragi cititori: în 1969, la cercul de limbi clasice – latina și greaca veche -, s-a ținut o oră dedicată unui celebru poet român, unde subsemnatul a prezentat un eseu dedicat  unui celebru poet latin, unde am prezentat opera acestuia și o traducere din poezia sa. Au participat, din partea profesorilor, prof. Ghe. Gârbea, liceul „Ion Neculce”; prof. Visarion Roman, de la liceul „Dimitrie Bolintineanu”; prof. Aurel Fulgescu viitor director la școala generală numărul 183 și lector universitar la Universitatea București, Facultatea de Drept și la Secția Filologică. A fost o oră sublimă, de relevanță culturală și finețe intelectuală. Textul tradus de mine a fost publicat în revista liceului Ion Neculce! Ce vremuri memorabile!).                              
•                  La rândul său, Friedrich Nietzsche își începe studiile superioare la Universitatea din Bonn, unde studiază teologia și filologia clasică. Destul de repede, renunță la teologie și începe să manifeste primele critici la adresa creștinismului. Se îndoiește și de vocația sa filologică: „Știință, artă și filozofie se amestecă acum atât de mult în mine, încât trebuie să fi fost cândva centaur.” De altfel, Nietzsche a rămas celebru prin „discursul mixt” al său; scrierile sale nu sunt pur filozofice, iar unele le consideră „poeme” (e vorba de „Așa grăit-a Zarathustra”), organizate în forma versetelor biblice, dar și poeme în versuri albe inserate printre acestea. A avut relații de prietenie cu teologul Franz Overbeck.
•                   Cartea sa „Omenesc, preaomenesc” („o carte pentru spiritele libere”) pledează pentru eliberarea filozofiei de metafizică, împotriva moralei, împotriva creștinismului, pentru artă ca „inițiere întru inocență” (stilistic s-a remarcat influența moraliștilor francezi și a lui Voltaire). Temele de meditație menționate vor fi dezvoltate în cartea „Anticristul. Încercarea unei critici a creștinismului” („o psihologie a Mântuitorului”) – „eseu de critică a creștinismului”. Se adaugă și „Imoralistul”, care are peste ani un precedent într-un volum cu același titlu al scriitorului francez Andre Gide.
•                    Încercarea lui Nietzsche de a reveni în învățământ (1883) la Leipzig e respinsă din cauza anticreștinismului său. Pentru filozoful german, „lumea nu e nici bună, nici rea; este o formă primară de viață, imens Tot instinctiv, energie pură, liberă; creștinismul reprezintă o „morală de sclavi”; important este consimțământul total față de iraționalitatea vieții”.
•                 Tudor Arghezi a frecventat mediul elvețian, unde forma de comunicare curentă era bilingvă, respectiv franceza și germana. În 1908 a călătorit la Londra, cu intenția de a învăța limba engleză; dar accentul său francez a constituit un obstacol insurmontabil și destul de repede a părăsit Marea Britanie. În 1909 a stat o vreme în Messia și Roma, venind în contact cu limbă italiană. Interesant este că în lirica sa se pot identifica cu parcimonie ceva influențe ale literaturilor germană, franceză și italiană, dar nici mărturisirile/confesiunile sale târzii nu au excelat cu trimiteri la literatura din cele trei țări europene.
•                  Nietzsche a trăi mai mult în mediul natal, german. În 1875, s-a întâlnit cu muzicianul Peter Gast, la Basel. În 1876, fiind în  concediu medical, are ultima întâlnire cu Richard Wagner în Italia, la Sorrento, după care a renunțat la wagnerism fără regrete. În 1880 vizitează, pentru prima dată, Veneția, însoțit de același Peter Gast; petrece prima iarnă la Genova. În 1881, descoperă muzica lui Bizet (opera „Carmen”) și, entuziast, localitatea Sils-Maria aflată pe valea râului Inn. În 1883 publică lucrarea în versuri și proză privind arta trubadurilor provensali (subiect ce l-a interesat, în altă epocă istorică, pe scriitorul american Ezra Pound), intitulată „Știința veselă”/„La gaya scienza”, carte în care tratează refuzul transcendenței („non alia, sed haec vita sempiterna”). În 1882, în urma unei călătorii în Sicilia, acceptă invitația lui Paul Ree și a Malwidei von Meysenburg și revine la Roma, unde o cunoaște ce celebra Lou Salome, de care se îndrăgostește. În 1883 se află la Rapallo, iar în iunie-iulie la Sils-Maria. Între 1884-1885 îl găsim la Zürich, Menton și Nisa (deci Elveția și Franța).
•                   În 1887, publică „Despre genealogia morale”, în care tratează despre   Bine și Rău (creștinismul, ca produs al spiritului resetimentar, ca reacție față de superioritatea valorilor aristocratice; „Greșeala – reaua conștiință”; conștiința nu e „vocea lui Dumnezeu”, ci o expresie a instinctului de cruzime);
• în capitolul „care e sensul oricărui ideal ascetic” se ocupă de influența nefastă a ascentismului. În acest an, prietenul său Paul Deusseu, la Sils-Maria, îl găsește total schimbat: „Nu mai avea ținuta mândră, mersul elastic, vorbirea curgătoare de altădată. Doar obosit, și umblând puțintel într-o parte, aproape șleampăt, iar vorbirea lui devenise adeseori greoaie…”. În 1888 se afla pentru prima dată la Torino. Publică în acest an „Amurgul idolilor”, atac contra „idolilor”, care sunt „vechile adevăruri în care crede încă omenirea”.
•                  Un ultim mesaj al său adresat lui Peter Gast cuprindea următoarea frază: „Cântă-mi un imn nou; lumea e transfigurată și toate cerurile exhultă. Crucificatul”.
•                   Poetul român Tudor Arghezi (1880-1967), ce semăna ca fizionomie, statură și celebritate cu Paul Valery, a fost lucid până în ultima clipă a vieții sale ca și poetul francez invocat.
•                   Friedrich Nietzsche (1844-1900) a avut în prima parte a vieții lui o ținută elegantă și demnă; iată caracterizarea făcută de iubita lui, Lou Salome: „Solitudine – aceasta este prima, puternica impresie prin care te înlănțuie apariția lui Nietzsche… Neasemuit de frumoase și nobil sculptate, încât atrag involuntar privirea, sub mâinile lui, despre care el însuți crede că-i trădează spiritul… O semnificație asemănătoare acordă el urechilor sale nespus de mici și fin modelate, despre care ziceam că ar fi adevărate Ohren für Unerhörtes”.
•                   Între ianuarie 1889 și august 1900, filozoful și poetul german Nietzsche a căzut pradă nebuniei. În piața Carlo Alberto din Torino, el s-a aruncat plângând de gâtul unui cal bătut, apoi s-a prăbușit; când s-a trezit, se credea a fi Dionysos (ca și Hölderlin) sau Crucificatul. Cauzele nebuniei lui au rămas și astăzi neelucidate pe deplin: abuz de stupefiante mai ales opium, căzând sub influența lui Morpheu ca și Charles Baudelaire); psihoza schizofrenică, paralizia progresivă de origine sifilitică (ne aduce aminte de rănile cronice de pe picioarele bolnave ale lui Mihai Eminescu); castitatea însoțită de refulare (gen Rouseau sau Sf. Francisc de Asisi); megalomanie exacerbată (datorită detractării și epuizării rațiunii și forței vitale); sechele după dublul incident din timpul încorporării sale; dureri de cap atroce încă din copilărie. În 1897 s-a izolat, împreună cu sora, la Weimar. La 25 august 1900, Nietzsche a atins tenebrele.
•                   Și Tudor Arghezi și Friedrich Nietzsche au fost sub imperiul lui Orfeu și au fost atinși de flacăra genialității.
•                   Tudor Arghezi a fost, ca poet, un adevărat „joaillier”; pe lângă haina monahală, a fost ceasornicar și tipograf în Elveția; apoi tipograf în Franța (așa cum, mai târziu, s-a întâmplat cu Panait Istrate, în calitate de fotograf); în gospodăria sa de la Mărțișor s-a ocupat cu grădinăritul și pomicultura (celebrele sale cireșe; era cunoscut prin protecția exagerată pentru producția sa de cireșe împotriva hoților).
•                   Nietzsche a îmbrățișat cariera profesorală, la catedra de filologie clasică.
•                   Arghezi și-a început colaborarea la „Informația zilei” în 9 aprilie 1943, unde susținea rubrica „Bilete de papagal” și pe cea nouă, „Carnet”. La 29 mai a fost arestat pentru două zile pentru articolul „Voinicul”, fiind eliberat pe 31 mai. Ziarul „Informația zilei” a fost supus unui control riguros al cenzurii,   confiscându-se unele numere. La 1 octombrie, în același cotidian a apărut celebru pamflet „Baroane”, împotriva lui Manfred von Killinger, reprezentantul direct al lui Hitler la București. Dimineața, la ora 6, tipografia era încercuită de armată, iar gazetele de pe piață confiscate. În aceeași dimineață, Killinger a mers la Ion Antonescu, solicitând extrădarea lui Arghezi în Germania, unde probabil urma să fie internat în lagărul de la Dachau. Autoritățile românești au dejucat demersul reprezentantului german, arestându-l pe Arghezi înainte de a ajunge acasă la el mașina Gestapoului. A fost internat în lagărul de la Târgul Jiu unde a stat trei luni. În 20 decembrie a fost eliberat. La 26 august 1944, reapare ziarul „Informația zilei”, unde este reprodus articolul „Schimbarea la față”; pe frontispiciul ziarului apare, surpriză, ca prim-redactor – Tudor Arghezi.
•                    Sub nici o formă și nici în mărturiile sau scrierile sale, Tudor Arghezi nu a apărut ca filogerman în acea perioadă și nici nu ar fi cunoscut limba germană. Există unele informații neverificate suficient încă că ar fi publicat și într-un ziar de limbă germană al ocupanților ce apărea la București în perioada de atunci și că acesta ar fi fost unul din motivele pentru care marele poet român a fost marginalizat până la nivelul anului 1960, aproape exclus din viața literară, nefiind publicat câțiva ani, ocupându-se de comerțul cu cireșe; acesta a fost un zvon răutăcios și nefondat al detractorilor proletcultiștilor și promotorilor realismului socialist.
•                    Tudor Arghezi, ca și prietenul său, preotul și scriitorul Gala Galaction, frecventau asiduu teatrele timpului, participau la întâlnirile Societății Scriitorilor Români și publicau opere literare cu subiecte ce nu cadrau cu viața lor preoțească și monahală (după părerile unor superiori clerici ai lor). Chiar renunțarea în anumite circumstanțe la purtarea sutanei și lipsa de la unele ceremonialuri de rugăciuni obligatorii zilnice, precum și raderea bărbii caracteristice mediului monahal, i-au fost reproșate lui Arghezi ca incompatibilitate cu statutul său religios, acte de indisciplină.                 
• III
•                     Marii „învățători” („mesia”) ai omenirii, până să propovăduiască concepția lor religioasă-filozofică despre statutul și rostul omului în univers, pentru o anumită perioadă de timp (mai scurtă sau mai lungă) s-au retras din comunități pentru a medita și a avea un „dialog” atotcuprinzător și definitoriu cu Divinitatea (Ra, Zeus, Dumnezeu, Allah, etc.), astfel: Buddha s-a retras într-o peșteră, apoi a trăit aidoma oamenilor obișnuiți – spre sfârșitul vieții nu se mai hrănea, fiind piele și os; Zamolxe al geto-dacilor a plecat să se instruiască cu marii gânditori eleni sau din Orient și a petrecut zile de meditație profundă într-o peșteră; Zarathustra, la fel s-a izolat în scopul confruntării cu Eul său propriu în intimitatea sa cea mai profundă, precum și de a conversa cu Divinitatea; Moise s-a refugiat pe un munte (după episodul „arderii tufei”), unde a primit de la Dumnezeu „Tablele Legii”; Iisus Hristos a trecut printr-un periplu mai amplu și martiriu: inițial, prunc fiind, împreună cu mama sa, Sfânta Maria, s-au aflat în Insula Tana Kerkos situată în mlaștina creată de Nilul Albastru, Nilul Alb și Nilul Galben (date din surse etiopiene), apoi adolescența și o parte din tinerețe a petrecut-o, sub numele de ISSA în Kashmir (surse pakistaneze), după care s-a deplasat în Palestina, unde a făcut cunoscută voința și poruncile Domnului; a fost autorul unor „minuni”, a mobilizat publicul împotriva Zarafilor în Templu, și-a strâns și povățuit „ucenicii” (viitorii mesageri ai lui Dumnezeu, deveniți în timp sfinți), iar unul – Petre/Petrus („petra” – piatra credinței) a devenit primul Papă; a urmat condamnarea din partea consiliului arhiereilor și crucificarea cu acordul lui Pillat, omul romanilor; „sărutul lui Iuda, „Cina cea de Taină”, reînvierea și urcarea la Dumnezeu. Francisc de Asissi, inițial, în prima tinerețe, ca fiu de nobili, s-a bucurat și desfătat cu privilegiile și deliciile vieții libertine, lipsite de griji și chiar frecventând medii obscure, pline de promiscuitate; la un moment dat, s-a înfiripat tendința de a renunța la viața trăită în lux și păcat și îndestulare, dedicându-se lui Dumnezeu, și-a creat propria sectă religioasă (franciscanismul), trecând de la îmbrăcămintea luxoasă la una profund austeră și sărăcăcioasă (gen Diogene din Antichitate), compusă dintr-o robă/sutană de lână grosolană ruginie legată cu un cordon din sfoară ordinară, sandale ca cele romane sau pur și simplu în picioarele goale, o tunsoare caracteristică cultului (gen „castron”); s-a adâncit în fapte de binefacere pentru săraci și năpăstuiți, în reculegere, post negru, sărăcie lucie, înțelepciunea de a trăi în puritate și armonie cu cerurile, cu Divinitatea și omenirea; a fost canonizat drept sfânt.
•                    Zeul suprem mayaș Hunab Ku și cel aztec Quetzalcoatl, se retrăgeau într-o piramidă cu trepte, în interiorul căreia era reprodus simbolic relieful ținutului, iar în mijlocul unui lac de mercur se afla o insulă în care staționau și meditau, ca apoi să transmită prin șamani/preoți mesaje către regii și popoarele pe care le păstoreau.
•                     Zeul Melqhat a revenit din moarte, devenind simbolul vitalității, perenității, principiu al vieții (era adorat în timpul domniei lui Hannibal, cel ce se trăgea din familia  de BARCA).
•          Împăratul Dioclețian luase toate măsurile propagandistice și coercitive
• pentru impunerea creștinismului în Spania romană. Totuși Justa și Rufina au sfidat ordinul și au dorit să organizeze în continuare o sărbătoare păgână în cinstea zeiței Venus, întârziind luarea măsurilor energice de stopare a păgânătății. Împăratul a ordonat imediat capturarea celor vinovați și supunea la „cazne” înfiorătoare (sugrumare, spânzurare, ardere pe rug). Justa a fost atârnat pe cârlige încinse, apoi trupul i-a fost aruncat într-un puț cu o adâncime de 30 de metri. Rufina în final a fost aruncat la lei. Mai târziu, „cei doi rebeli” au fost canonizați ca „martiri”.
•                    În mitologia maya (politeistă) întâlnim 160 de zeități; înainte de a exista orice pe pământ, artizanul creației a fost Arakanya Șapte; oamenii s-au plămădit din pământ și lemn (la creștini se spune „din pământ (țărână) ne tragem și în pământ ne întoarcem”); Eroii Gemeni au devenit Soarele și Luna; au apărut și  oamenii de porumb; purtarea mesajelor Divinității erau regii din Tikal, aceștia gospodărind cu mare grijă rezervele de apă printr-un sistem ingenios de canale (ca și romanii); apa originară, plină de cianobacterii și mercur era purificată prin site speciale din roca zolit.
•                    La arabi, după numele unui emir, „Qualum” a rămas în conștiința oamenilor cu semnificația de „tămăduire” și „îndurare”.
•                    În India antică, Siddhartha s-a transpus și purificat prin meditații îndelungate și pline de pilde/învățăminte, sub copacul lui Buddha (arborele există și astăzi și are venerabila vârstă de 2500 de ani); Siddhartha semnifică în continuare revelația, epifania, eliberarea de suferință, faptele nemuritoare; important este „Dumnezeul interior”; ceea ce unește, ne leagă, inclusiv de natură; nu împărtășește enigma „miracolului”, „Miracolul” este prezent în creștinism, iar credința este legată de „Dumnezeul din ceruri” (de Sus) și că este necesar să facem din posibilitate, realitate.
•                    În cabalistică, există numărul secret al lui Dumnezeu (Yahve ori JEO), respectiv 72, cu următoarea semnificație: lumea a fost creată în 7 zile, după care Tatăl Ceresc s-a odihnit; cifra 2 reprezintă masculinul și femininul. În celebrul tablou „Mona Lisa” („Gioconda”) al lui Leonardo da Vinci, într-un colț discret apare într-un micro-medalion cifra 72; în ochii Mona Lisei s-au descoperit literele „L” și „S”, care se pare că fac referire la Mona Lisa și Salai (slujitorul și companionul/amantul pictorului de o frumusețe rară); suprapunerea tabloului dedicat Mona Lisei peste cel al lui Salai pune în evidență similitudinea frapantă, simetrică, perfectă a ochilor, buzelor, zâmbetului misterios, gurii, bărbiei, exceptând părul. Mai există și ipoteza (deocamdată teoretic) că modelul Mona Lisei afișează un zâmbet straniu/enigmatic, probabil că având dureri de dinți sau ca este imaginea unei femei superbe,     punându-se accentul pe paloarea aproape cadaverică a feței (Leonardo a făcut studii repetate pe trupurile de la morga orașului). În tablou există și o asimetrie voită folosită de celebrul pictor ce ține de perspectivă, fundalul unui peisaj sfumatto cu râu și niște dealuri din împrejurimile orașului Sf. Columban (Bobbio), precum și un pod care, la o viitură, și-a pierdut arcada principală. Analiza spectrală prin tehnici de ultimă generație confirmă că asimetria menționată este doar o iluzie optică creată magistral de Leonardo da Vinci. Acest loc pitoresc a fost vizitat, la vremea lui de către celebrul romancier american Ernest Hemingway, apreciat laudativ.
•                    La popoarele vechi (mayași, incași, azteci, olmeci) se practica un ceremonial religios în scopul „înduplecării” zeului suprem pentru aducerea ploii, înlăturarea secetei, pentru recoltă bogată (vezi și la români în zilele de astăzi slujbe pe ogor îndeplinite de preoți cu același scop). Cu acest prilej se practicau sacrilegii, pentru primirea de ajutor de la divinitate se efectuau sacrificii umane, în urma cărora își pierdeau viața ritualic copii, fecioare, tineri bărbați, prizonieri de război: li se smulgea inima (pe care preoții o expunea/înălțau spre ceruri) pentru înduplecarea zeilor, apoi li se reteza capul care era lăsat să cadă din vârful piramidei cu trepte până jos la poale, iar sângele victimei era lăsat să se scurgă printr-un jgheab aflat la capătul pietrelor. Bati Yeli era folosit ca un călău divin; în fapt un om îmbrăcat în blană de leu, avea și folosea o ghioagă metalică în mână, oficia ceremonialul de jertfire ritualică, oferind zeității neînduplecate sufletul celui decapitat.
•                    În budism, GAUTAMA a atins „iluminarea deplină”.
•                    Învățătura lui SIDDHARTA GUTAMA, cunoscut ca BUDDHA sau GUTAMA, considera fluviul Gange ca fiind „templul” suprem al budismului, echivalent al credinței creștine; învățătura lui se axează pe echilibrul dintre complacere și ascetismul dur, preoții budiști preluând învățăturile lui, cuvântările și codul monastic.
•                    În India credința a fost și este „carte deschisă”, care permanent se îmbogățește. Clopotele sunt puse în rezonanță pentru că toți credincioșii vor ca zeii să-i audă.
•                    Maharajahii (care au luptat 1000 de ani cu turcii, perșii, hunii și sultanii indieni) reprezentau imaginea „romantismului cavaleresc”, considerându-se la rândul lor, descendenți ai zeilor.
•                   Shiva, apare înfățișat în sculpturile de pe temple sau picturi cu trei fețe, deoarece această divinitate creează, menține și distruge.
•                   Maharajahul Jai Singh a construit orașul ce-i poartă numele, Jai-Pur (Orașul Victoriei), dominat de palate zugrăvite într-o eternă nuanță de roz, înconjurat de minunate grădini suspendate. Palatele aveau ferestre minuțios sculptate, de unde cei din familia domnitoare observau „viața exotică” a celor de rând. A fost creat, în timpul domniei sale, un vas uriaș de argint, Gangajalis, în care erau păstrate permanent 1000 de litri de apă pentru familia regală.
•                   În secolul X, cu 1000 de ani înainte de Hristos, Dumnezeu i s-a arătat regelui Solomon și l-a întrebat, printre altele, ce-și dorește mai mult în viață. Solomon a răspuns simplu și ferm: „Înțelepciunea!”
•                    Dumnezeu a socotit că regele David nu este demn de a fi ctitorul Templului de la Ierusalim pentru că are mâinile pătate de sânge. În schimb, l-a indicat pe regele Solomon să construiască edificiul sfânt, uriaș și impunător, al Templului deoarece, deși a moștenit o avere colosală, nu a fost nevoit să poarte războaie sângeroase.
• IV
•                    S-a constatat în secolele al XIX-lea și al XX-lea o nouă orientare a spiritului european evidentă la FRIEDRICH HÖLDERLIN (1770-1843), la NOVALIS/FRIEDRICH LEOPOLD VON HARDENBERG, la FRIEDRICH NIETZSCHE, la RAINER MARIA RILKE (1875-1926) etc., o linie de convergență între romantism și misticism, prin care Europa Occidentală, dezabuzată; se întoarce cu fața spre Orient; între adevăr știut și adevăr trăit, între morală și politică.
•                    MARTIN BUBER (1878-1965) scria că „faptul fundamental al existenței umane nu e nici individual ca atare, nici societatea ca atare. Considerați în sine, și unul și altul nu sunt decât abstracțiuni care s-au impus. Individul este un fapt de existență în măsura în care este într-o relație vie cu alți indivizi; societatea este un fapt de existență în măsura în care se constituie în unități vii de relație. Faptul fundamental al existenței umane este omul între oameni (l’homme-avec-l’homme). Ceea ce definește în particular lumea oamenilor este înainte de orice faptul că, în ea, de la o ființă la altă ființă, se petrece un lucru care n-are seamăn în natură.”
•                  „Întocmai ca un câmp de forțe, spiritul „umple” lumea și astfel în interiorul acestui „câmp-spirit”, se pot manifesta relații privilegiate Eu-Tu” (S.H. BERGMANN/DREYFUS).
•                    LUDWIG FEUERBACH (1804-1872): „Omul, în mod individual, nu are natură umană în el însuși, nici însuși ca ființă umană, nici în el însuși ca ființă gânditoare (vezi BLAISE PASCAL – omul, „trestie cugetătoare”). Natura omului nu e conținută decât în continuitate,… „în unitatea pe care omul este în stare s-o formeze cu alt om… sprijinită pe realitatea diferenței între Mine și Tine.”
•                    De la FRIEDRICH NIETZSCHE putem învăța că omul nu este o ființă netă și precisă, ci o ființă problematică, situată în centrul reflecțiilor despre lume; „Omul este un embrion al omului ce va veni, al omului veritabil, acela care trebuie creat din substanța omului de astăzi.” Unii filozofi nu acceptă teza de bază a filozofului german: „omul ca agent al voinței de putere, ca simplă promisiune de Übermensch.”
•                    SØREN KIEKEGAARD (1813-1855): „omul concret, omul de fiecare zi, se afirmă ca o ființă care posedă nu numai raționalitate, ci și virtutea credinței, precum și capacitatea de a se angaja în fapta sa…”
•                    La MARTIN HEIDEGGER (1889-1976): „ … fiecare om poate să vorbească esențial numai cu sine însuși, ca anamneză a Ființei.” Omul lui KIERKEGAARD stă în fața lui Dumnezeu; omul lui HEIDEGGER stă în fața lui însuși.
•                    În excursul nostru prin arcanele lirice ale operelor celor doi poeți ce fac obiectul eseului de față, vom proceda, în continuare, la o scurtă „ochire” asupra raportării poetului TUDOR ARGHEZI și a creației sale poetice la problema raportului cu Divinitatea. Proprietarul de la Mărțișor a oscilat, vis-a-vis de religie, între acceptare și refuz parțial (nu total!), între profan și divin, angajat sau neangajat în slujirea Domnului. Se conturează un adevărat paradox conceptual și comportamental. Nu este clar ce l-a determinat, în tinerețe, să meargă spre călugărire, ca apoi să se apropie din nou de Dumnezeu (au fost identificate 225 de poeme cu referire directă sau indirectă la acest dialog chinuitor și înfrigurat/tensionat cu Divinitatea al poetului „Psalmilor”.
•                    Oscilația tragică, crucificarea simbolică pe stâlpul neputinței, o credință cu multe îndoieli și goluri de percepție a universului divin se desprind numai dacă enumerăm titlurile unor poeme argheziene care parcă, la un loc, par a contura un poem ad-hoc perpetuu (adevărat proces de înălțare la divin): „Sunt vinovat că am râvnit” (și la viață monahală/intimitatea religioasă, sau și la cea mireană/neconstrânsă de precepte); „Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere”; „Făr-a te ști decât din presimțire”; „Când m-ai făcut, mi-ai spus: de acum trăiești!”; „Doamne, tu singur văd că mi-ai rămas”; „Îți mulțumesc, Iehova, că mă ții in viață”; „Pentru ce mi-ai dat minte, Doamne, și judecată”; „Pentru ce, Doamne, atâta cruzime?” (de observat și la Nietzsche tot o asemenea întrebare); „Ruga nu e o risipire”; „Dă-mi, Doamne, știința să te înțeleg”; „Dumnezeu, îl auzi?” (aceeași nuanță și la Nietzsche); „Ascultă pasul Domnului”; „Tu porți pe Dumnezeu în tine”; „Doamne, tu trebuie să fii”; „Am voit, să mai știu de tine”; „Mă rog ție, Doamne”; „Căutând pe Dumnezeu în aer” (voința de trăire a divinului) ș.a.
•                    Poetul se simte nedumerit și speriat „pe drumul ce suie / neinspirat” (a făcut multe volute nedorite sau dorite în viață până la regăsirea drumului adevărat). Pentru descoperirea „purității” atingerii divinului e necesar să „prind gunoiul mult cel omenesc / să treacă rază, ager și curat” (tendința „curățeniei sufletești”). „Că Dumnezeu se tot ferește, iată, / Să nu dăm de vreo taină neîncuiată” (credința are la bază taina).
•                    Arghezi, ca om și poet, s-a aflat permanent întru căință și tăgadă, încercare de apropiere de Dumnezeu, de principiile neviciate/neatinse, de rugă, smerenie, spășire, ispășire, atenția de a nu cădea în greșeală/păcat, între reculegere și meditație, supunerea monastică, austeritate totală/cumpătare, între Bine și Rău, sub spectrul vinei ancestrale, mustrării de conștiință – pe toate le-a încercat/probat. „În fiecare sunet tăcerea să se-audă” (tăcerea/discreția marcate de cuvântul Domnului).
•                    Omul este unic ca existență, dar în comparație cu toate creațiile lui Dumnezeu, apare insignifiant: „Nu-ți cer nimic. Nimic, ți-aduc aminte, / Dar, în veșnicia ta nu sunt măcar un ceas.” Nu mai vorbim de acea nimicnicie a omului, grevată de păcatul originar.
•                    Momentul șocant, teribil, destabilizator, declicul emoțional s-a produs când „Am fost să văd pe Domnul bătut de viu pe cruce”, pe Iisus cel trimis „să moară printre oameni vânduți prin sărutare” (sărutul viclean/parșiv și trădător al lui Iuda!).
•                    NICOLAE BALOTĂ aprecia că „Rugăciunea argheziană are o finalitate net cognitivă. Ea este un efort spre apropierea prin cunoaștere.”
•                    La rândul său, ROXANA SORESCU pune următorul verdict: „Realitatea operei argheziene: proteism al atitudinilor, proteism al necesităților exprimate, refuz al opiniei din drum, schimbarea neașteptată a direcției”. Iar „Cântarea Căutărilor” este apreciată ca expresia iubirii ca tensiune permanentă.
•                    De la un anumit moment, viața poetului a cunoscut preaplinul divin: „Doamne, izvorul meu, și cântecele mele! / Nădejdea mea și truda mea.” Apropierea de Dumnezeu înseamnă nu numai să crezi, ci să te adapi de la învățăturile și pildele Domnului, pentru că omul pentru a trăi așa cum se cuvine, împăcat cu sine și Cel de Sus, trebuie să aspire, să se înalțe la cerințele sfinte și să se transforme prin muncă, învățătură și rugăciune.
•                    Este un adevăr imuabil: „Singur acum, în marea ta poveste”; toate momentele din viața omului sunt „vegheate” (nașterea, moartea, cunoașterea, căsătoria, depășirea pericolelor, obstacolelor și trădării, latura religioasă a societății).
•                    Omul se confruntă și cu lupta cu sine, angoasele, spaimele sale, păcatele mărunte, lupta cu convingerile sale greșite/inadecvate; caută drumul spre milostenie, bunătate și respectarea celor zece porunci: „Rămân cu tine să mai măsor, / Fără să vreau să ies biruitor / Vreau să te pipăi și să urlu: „Este!” Cumpăna între credință și putință, între Bine și Rău se înclină în viață permanent, când la stânga, când la dreapta, când în sus, când în jos. Nu pot fi egalul lui Dumnezeu!
•                    La tragedia umană se adaugă neputința de a atinge divinul în totalitate, dar poți să-l slujești onest: „doar mie, Doamne, veșnicul și bunul, / Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici unul.” (adică nicio dovadă) semn că există, poate prin intermediul îngerilor și sfinților, ostași ai Domnului și mesageri.
•                    Arghezi în multe poeme se află cu mesajul său în dilemă și de aceea, alege calea anevoioasă „via negationis”, măcar în plan poetic și nu spiritual. Îndoiala a fost în atenția gânditorilor și filozofilor în toate epocile istorice. Întotdeauna nemurirea va fi contrabalanțată cu efermitatea vieții ființelor, mai ales omul, echilibru nerealizabil, căci omul doar aspiră la nemurire, n-o poate atinge, ci doar meditează la ea.
•                    Nu trebuie să uităm, ceea ce încearcă poetul în romanele sale (subintitulate „Poem”): „Cimitirul Bunavestire” și „Ochii Maicii Domnului.”
•                    În cazul lui F. NIETZSCHE, ne-am oprit asupra unui poem inserat în cartea „Așa grăit-a Zarathustra”, Cartea a IV-a „Vrăjitorul”.
•                    Haina poematico-filozofică a textului din lucrarea sus-menționată confirmă structura poetică de profunzime, caracterul artistic al personalității lui Nietzsche. Abia în încleștarea teribilă cu ființa vie a limbii se vădește estetica sa personală, aceea a ciocanului (asemeni zeului Thor) care sfărâmă pentru a izvodi forme noi. Lexicul, de o varietate impresionantă, este utilizat cu virtuozitatea unui echilibrist, ceea ce face ca pasajele grave, de meditație lirică, de reculegere, de atmosferă cosmică, să alterneze cu cele de sarcasm, de satiră sprintenă. Nietzsche este de două ori „original” prin forma sa poetică și prin conținutul său mitic.
•                     Textul amplu „Așa grăit-a Zarathustra” are o structură poetică de profunzime evidențiind caracterul artistic al personalității filozofului Nietzsche, un  caracter parodic care domină textul – imitația versetului biblic, ca o luare în derâdere a modului de a vorbi al lui Iisus. Nietzsche pare gelos pe forța de convingere a „Fiului Domnului”, parcă demascându-i discursul prin exagerare, ca populist.
•                    Heidegger preciza că ideea eternei reîntoarceri ar fi doar o preluare a reprezentării ciclice a istoriei lumii existente la antici; în realitate, e un fel de „mistică” („cea mai abisală gândire nietzscheiană”), ascunzând în ea ceva negândit, ceea ce ne obligă să gândim esența tehnicii moderne.
•                    Nietzsche considera supraomul că este, de fapt, fiul lui Dionysos; Acest concept reprezintă exact concentrarea a tot ce poate fi afirmat, forma superioară a ceea ce este, timpul care reprezintă Ființa selectivă. Eterna reîntoarcere a Identicului, reîntoarcerea nediferențiată a măreției și josniciei, a nobleței și vulgarității, reîntoarcerea unei istorii, urâțenia ultimului om, vor reveni odată cu Supraomul, care prin reîntoarcerea sa își reafirmă diferența, își revendică excepțialitatea alături de banalitate.
•                    Poemul menționat înlăuntrul textului „Vrăjitorul” are o structură patetică, parțial declamativă, parțial de lamentație și de încercarea apropierii de Divinitate. Zarathustra se considera „Lovit de tine, vânător cumplit / Tu – Dumnezeule necunoscut!” (ca și Arghezi, este invocată o zeitate unică care nu are chip sau glas, dar care pot să-l „încolăcească, să-l zdrobească sau să-l tortureze – ca prim și ultim Judecător”). Accesul la dumnezeire îi este limitat omului „păcătos”, „Gândirea divină este inexprimabilă, ascunsă și cruntă”, gândire care îl „vânează” permanent, prilejuind o „tortură” ca cea destinată lui Laocoon”, este expus „chinurilor veșnice”.
•                    Și îi mai reproșează lui Dumnezeu că este „Cel niciodată sătul de chinul omului / Cu ochii tăi scăpărători de zeu pervers”. Niciodată zeitatea nu va „omorî” vreun om, ci „Doar să mă chinuie, să mă chinuie? / La ce bun să mă chemi pe mine, Tu, zeu pervers, necunoscut?”, care „te furișezi” / la adăpostul miezului de noapte”. Este și o tortură morală și psihică, precum un monolog continuu cu Dumnezeu, pe care nu-l cunoaște, nu-l vede, nu-l „pipăie” (vorba lui Arghezi). Este de fapt celebra cerință/poruncă: „Crede și nu cerceta”. Pentru că „omul strivit” este mereu zădărât și strivit de puterea Domnului (Divinului) și că îl sufocă prin prezența doar ghicită/gândită, nu-l vrea pe Dumnezeu „de tot aproape”, să-i simtă prezența atât atunci când respiră, când aude sau îi bate inima. (Ne aducem aminte imaginea „omului sfârșit” al lui Giovanni Papini). Evidentă este poziția contrariată a poetului: „Gelosule – / Gelos – de ce?” Mai degrabă se produce iritație/respingere: „Dispari! Dispari!” Nu are nevoie de o „scară” (a lui Iacob?) pentru a accede în sfera divină. Nu-l dorește „intim”, „înlăuntru”, de ce să se interfereze în cele mai de taină gânduri? (tu vrei să mă pătrunzi lăuntric / În inimă?”) Diatriba continuă și este violentă/virulentă: „Nerușinatule! Necunoscutule – tâlhar! / Ce vrei să-mi furi? / Ce vrei tu să surprinzi? / Ce vrei să-mi smulgi prin chin, Călăule!” / „Tu – Dumnezeu – călău! / … Supus, răpit-din-sinea-mea, / Vrei să mă gudur ție – din iubire?” „Tu -spin năpraznic! / sunt doar vânatul tău, /  O, cel mai aprig dintre vânători!”; „ … Vorbește! / Mă zădărăști și mă strivești. O, prea de tot aproape!” Și hamlețian: „Haha! / Pe mine? – Mă vrei pe mine? / Pe mine întreg?” Tăcerea divină și chinul lumesc îl fac pe poet să treacă în starea de râsu-plânsu’: „Haha! Iar tu mă torturezi, nebun ce ești, / Îmi torturezi mândria? / Iubire dă-mi – cine mă va-ncălzi? / Și cine mă va iubi – dă-mi mâini fierbinți.” (Nu este suficientă doar iubirea mireană dintre un bărbat și o femeie, ci trebuie complementată/suplimentată cu iubire spirituală și cea divină.
•                    Verbul și tenacitatea argheziene, destul de abrazive și îndrăznețe, par inferioare dezlănțuirii vulcanice a discursului poetic al lui Nietzsche.
•                     Omul „păcătos/damnat” are mândria sa, demnitatea/rectitudinea sa, refuză ploconirea, îngenunchierea, umilirea, fie ea și înaintea unei prezențe a unui Spirit Suprem: „Să mă rostogolesc ‘naintea ta? / Supus, răpit-din-sinea mea, vrei să mă gudur ție – din iubire?” Aceasta nu este o „iubire”, ci o „înjosire”. E greu de apreciat/comensurat raportul dintre uman și divin; granița dintre ele este „o tangentă sensibilă. Și se insistă retoric și tragic totodată: „Tu-n-fulger-ascuns! Necunoscutule! Vorbește.” / „Tâlhar care te-ascunzi în nori!” O clipă de demnitate și limpezire a gândirii la „omul damnat”: „Sunt cel mai mândru prizonier al tău!”
•                    Pentru a exista o „pace” între „omul păcătos” și Dumnezeu, se pune întrebarea dacă se impune o cerere de răscumpărare (a iertării, a iubirii, a pocăinței… ?). Și omul simplu are „orgoliul” său de ființă inteligentă/cutezătoare; nu se așteaptă explicații sofisticate, ci doar: „Vorbește scurt! / pe înțelesul tuturor”).
•                    O altă întrebare pur hamletiană așterne în versuri Nietzsche, în sensul că Dumnezeu îl vrea pe omul simplu „întreg” (cu calități, cu defecte, cu sentimente…): „Pe mine-ntreg?” Într-adevăr, având în vederea tăcerea divinității, de fapt ce se vrea cu adevărat, care este așteptarea privind destinul și locul omului în univers?
•                    Prezența atotcopleșitoare a dumnezeirii reprezintă o „tortură”, un „stigmat” pentru cel păcătos: „Iar tu mă torturezi, nebun ce ești, / Îmi torturezi mândria!” (adică mândria de a fi om!).
•                    Omul simplu nu așteaptă prea multe explicații, filozofii, gânduri absconse, codificări ale mesajelor religioase (viața este grea!), ci doar IUBIRE. Ceea ce este paradoxal este că în față Domnului omul este singur (singur se naște, singur moare, rugăciunea se face în liniște și taină cu prezumția că Dumnezeu este aproape de tine!).
•                     Câteva versuri amintesc de marele nostru poet Mihai Eminescu, chiar și ca formulare poetică: „Dă-mi și redă-mi, / Dușman al meu cumplit, / Da – dă-mi-te-pe tine!” (stilul eminescian are forma „Tu mie redă-mă!”).
•                     Dacă nu crezi în Dumnezeu și nici nu primești niciun răspuns edificator/vindecător/îndurător de la acesta, omul rămâne din nou singur, căci „Ultimul meu tovarăș, singurul, / Marele meu dușman, / Necunoscutul meu, / O zeul meu călău!” Rău este să fii singur pe lume, neajutorat, „omul gol” (vezi unele personaje ale lui Eugen Ionesco), mai bine să te afli sub oblăduirea/protecția/stigmatul dat prin credință în divin.
•                    Omul păcătos nu-l poate nega/ignora la infinit pe Dumnezeu, ci să se situeze undeva între DA și NU; într-un final incandescent, zbuciumat și disputat, acesta recheamă/reclamă din nou prezența lui Dumnezeu („Nu! Vino îndărăt! / Cu toate chinurile tale!” / „Revino!”, deoarece „Vai! Toate rănile lacrimilor mele / Spre tine curg!” Iubirea este universală atât la nivel uman, cât și la cel suprem, Tatăl Ceresc („Și ultima mea flacără a inimii / Spre tine arde!”).
•                    Mesajul final este asemănător celui arghezian: „O, vino îndărăt, / Tu – Dumnezeule necunoscut! Tu – chiar al meu! / Supremă fericire!”
•                    Se pune întrebarea: chiar Nietzsche a ajuns la această fericire și acceptă dialogul cu Dumnezeu și „atingerea” lui divină? Asta în contextul conflictului surd de-a lungul timpului cu catolicismul.
•                    Omul a trăit, din cele mai vechi timpuri, alături de alți semeni, de iubiți, de soție, de prieteni, de dușmani (în sensul acceptării iertării), dar…  în gena lui s-a imprimat amprenta prieteniei, iubirii, speranței emanate de prezența prezumtivă și adorată a lui Dumnezeu.
•                    În concluzie, ARGHEZI și NIETZSCHE au fost adevărați, fascinați și celebri „engiodogatos”, adică dintre „cei ce au trăit din produsul limbii lor”(Poezia).                

1. NIETZSCHE denumește cartea sa „Așa grăit-a Zarathustra” – „poem” (conține numai versete și poeme în versuri albe.

•                    Cei doi poeți analizați, în unele momente ale vieții lor a fost „à rebours” în raport cu Divinitatea.
• ***
•                    În urma lecturilor din F. NIETZSCHE, KIERKEGAARD, HEIDGGER și MELVILE, ALBERT CAMUS a intrat în contact cu spiritul elen antic, oscilând între spiritul homeric și cel osianic; a pus în lucrare raționamentul lui de tip cartezian, ceea ce i-a permis identificarea simbolurilor antinomice ale operei sale. În onestitatea lui, LUCIAN BLAGA nu dorea/urmărea „să strivească corola de minuni a lumii”; în schimb, CAMUS miza prin „a nu eluda adevărul care se impune conștiinței ca o evidentă (adică „lumea aceasta, prezentă, concretă, precum și a fi „de acord cu tine însuți”). Amândoi scriitorii lucrau pentru „EU” în raport cu „TU” și „CEILALȚI”, ca centru al universului lor. La CAMUS, de cele mai multe ori „EU” era ”STRĂINUL” (oarecum neadaptat, nedând atenție detaliilor, ci doar adevărului evident, evitând complicațiile sau amănuntele neesențiale).
•                    Față de SARTRE, CAMUS și BLAGA erau indisolubil legați de „paradisul copilăriei”: scriitorul franco-algerian nu uita „sărăcia pierdută”, mirajul Oranului; scriitorul român nu concepea altă idee, decât că „veșnicia s-a născut la sat”, la țară, frumusețea miraculoasă și oarecum surprinzătoare ca origine a naturii, imperturbabilă și eternă.
•                    Scria undeva CAMUS: „NIETZSCHE însuși, când s-a convertit la „eterna reîntoarcere”, a făcut-o în afara oricărei măsuri. Avid de soare (ca și CAMUS de Mediterana, deșertul sub pojarul nefiresc și copleșitor al astrului zilei), a venit să trăiască lângă țărmurile antice. Dar pe aceste culmi, scriitorul german n-a stat niciodată cu fața spre mare.
•                    CAMUS a fost un fiu al pământului mediteraneean, BLAGA, unul al meleagurilor ardelene (Lancrăm, satul cu sonoritate de „lacrimă”/„plânset”/regret după aceste locuri). Cei doi autori erau conștienți că ființa umană se naște „dăruită” cu o inocență pe care nimic și nimic nu le-a putut-o lua.
•                    Pentru elenii antici simetria munților/peisajului stâncos calcaros ros și lovit veșnic de apa mării, iar pentru latini, linia colinelor (Roma clădită pe șapte coline; nu trebuie uitat scriitorul italian CESARE PAVESE care a făcut din coline „personaje” pline de viață, mai ales datorită cuplurilor de îndrăgostiți, dar care adăpostesc viața, dragostea, trădarea; poetul alexandrin CONSTANTINOS KAVAFIS, de origine greacă – vechile străzi, drumuri egiptene ce converg spre Farul din Alexandria și cartierele grecești imunde și misterioase) ori alergarea unui tânăr sportiv (gymnos) într-o piață publică, cu ținută nudă, relevă întreaga taină/ori o parte consistentă a lumii: „Împărăția noastră este această lume”; natura și frumusețea fiind în echilibru, armonie în imanent.
•                     În fața unei rațiuni care postulează lumea pe care nu o poate înțelege drept absurdă, CAMUS nu încearcă depășirea acestei contradicții.
•                     Pentru CAMUS, natura umană este o valoare fixă și imuabilă; exigența fundamentală fiind frumusețea. Trebuie să ne întoarcem mereu la matca fertilă, la frumusețe și la natură: „Omul are nevoie de pace și de dreptate, dar el are nevoie și de frumusețe pură, care este pâinea inimii sale”. Atracția sa pentru solidaritate, absurd și revoltă, sensul istoriei, căutarea unor adevăruri-limită s-a izbit continuu de aceeași tragică dificultate. Violența pentru acest scriitor este absurdul însuși.
•                    În prima etapă a creației sale, CAMUS își asumă absurdul existenței. Este vorba de absurdul asumat, definit ca raport între conștiința umană „dornică de claritate”, „realitatea incomprehensibilă și revolta solidară.
•                    NIETZSCHE l-a învățat pe CAMUS fidelitatea față de pământ a omului care știe că „Dumnezeu a murit” și că el este acum sieși singurul Dumnezeu; de la MONTHERLAND, a reținut ideea „alternanței” și cea a unui stil de viață eroic și glorios (cariera sa de fotbalist, portar al echipei naționale algeriene); de la ANDRE GIDE, senzualitatea, ura oricărui conflict (vezi comportamentul personajului Mersault, inclusiv indiferența la ceea ce se întâmplă în preajma sa, la moartea mamei sale; crima săvârșită fără motiv și justificare, indiferența la soarta sa; doar soare, plictis și „lasă că merge și așa”, insensibilitatea la schimbare), acea evanghelie a „despuierii totale” (ca și unele personaje kafkiene, Mersault nu înțelege ce se întâmplă în jurul său, că dragostea nu înseamnă mare lucru) – „cet ѐvongile du dѐmment” – și disponibilitatea în clipă, trăirea clipei cu luciditate.
•                    „Așa grăit-a Zarathustra” este un „discurs mixt”; tot așa, textele din ciclul „Nunta” al lui CAMUS sunt eseuri filozofico-poetice; evidente sunt adevărurile limită, „adevăruri pe care mâna le poate atinge”; primul adevăr evident se constituie existența lumii, valoarea ei ca dat existențial de care nu se poate face abstracție. În proza „Deșertul” se precizează că „Lumea e frumoasă, și în afara ei nu există mântuire; eternitatea omului e această viață, acest prezent, această suită de clipe prezente, care trebuie trăite fără iluzii cu privire la existența unui Dumnezeu, fără speranță într-o altă viață. Este expusă o încercare de schiță a unei morale a omului absurd, acela căruia i s-a „relevat” absurdul existenței și care nu renunță la acest prim adevăr al său. Conștiința umană, care aspiră la ordine și unitate, refuză moartea și absurdul, refuz ce nu are nimic comun cu renunțarea.
•                    CAMUS credea că fericirea înseamnă a avea „răbdarea de a iubi și de a înțelege”, iar iubirea înseamnă refuzul de a „renunța”, hotărârea de a continua și este nedespărțită de ideea de adevăr; „tot ce exaltă viața îi sporește în același timp absurditatea”
• ***
• IN NOSTRA POTESTATE
•                    Cutremurător este modul de gândire a unor reprezentanți politici, filozofici sau de alt gen care, în epoca actuală, prevăd ori sfârșitul civilizației, sfârșitul religiilor, sfârșitul lumii; se face apologia neargumentată științific că se impune o altă civilizație: necesitatea de a reduce numărul populației cât mai repede (prin orice mijloace ortodoxe sau neortodoxe), desființarea familiei, viața cotidiană/domestică – și relațiile sexuale la comun, desființarea proprietății private, societate indusă de O.N.G.-uri, promovarea eutanasierii umane pentru persoanele cu vârsta peste 65 de ani, raționalizarea alimentelor, curentului și combustibililor, etc. Ce se întâmplă oare cu rasa umană? Au distrus prin exces sau neglijență climatul, puritatea aerului, defrișări necontrolate/iresponsabile, suprimarea unei vietăți sălbatice și deșertificări forțate. Au mâniat oare pe Dumnezeu? Ce este această grabă și agitație?
•                    Raportat la situația reală din țara noastră, ne punem aceeași întrebare ca și personajul (alter-ego al autorului) lui Paul Valѐry din „Le soir avec Monsieur Teste”: „Ce este, așadar de făcut?… Ce poate omul?”
•                    Aceleași întrebări sunt reluate, de celebrul poet francez în Mesajul adresat de acesta, la 4 aprilie 1945, la Radiodifuziunea franceză, la invitația poetului franco-român ILARIE VORONCA, cel ce conducea Secția română a Emisiunilor pentru Străinătate din cadrul instituției media menționate. În zilele următoare, Valѐry, aflat în ultimele luni ale existenței sale, a mai scris un text intitulat „A mes amis roumains” (rămas postum în arhiva scriitorului), adresat „prietenilor Literelor Roșii, prietenilor mei români”: „Dragi prieteni români, care sunteți atât de departe, dar totuși atât de aproape de mine…, vă cer să repetați mereu adevărurile noastre… și vă adresez salutul speranței noastre spirituale comune”.
•                    Redăm mai jos primul text referitor la România și români al lui Valѐry, cuvinte actuale/valabile încă în perioada în care trăim în prezent: „Ce este, așadar de făcut? Iată sfatul meu: Dacă suntem, așa cum am spus mai devreme, într-o etapă în care lumea a devenit finită și mică, suntem atunci deopotrivă într-o epocă a faptelor noi și total imprevizibile. Le vorbesc, firește, celor pe care eu îi numesc „oameni ai spiritului”, adică oameni hărăziți prin firea lor să înțeleagă și să creeze. Acestora le spun că trebuie să privească în față situația pe care au   descris-o sumar și să se consacre unei pregătiri profunde, constante și lucide, a tuturor facultăților pe care spiritul european le-a purtat până la un atât de înalt nivel de forță și precizie. Acest spirit a fost mai întâi mediteraneean, grec sau latin”.
• V
•                    Raportat la literatura română, întâlnim de-a lungul timpului situația utilizării de către scriitori, slujitori ai condeiului, a „discursului mixt”, ca în cazul analizat mai sus, al filozofului și poetului F. NIETZSCHE.
•                   Într-o scurtă retrospectivă, identificăm câteva cazuri notorii/arhicunoscute:
•                    – MIHAI EMINESCU: poezie, proză, teatru versus filozofie germană, istorie, mitologie română și egipteană, astrologie;
•                    – NICOLAE IORGA: poezie și teatru versus istoria României și cea universală (sub regim enciclopedic); savant
•                    – BOGDAN PETRICEICU HAȘDEU: poezia („dură”/de granit) și teatru versus istorie, lexicografie; savant
•                    –  GALA GALACTION: proză versus religie; cazuri asemănătoare: DAMIAN STĂNOIU și părintele ANANIA (proză, versuri versus religie și filozofie);
•                   – LUCIAN BLAGA: poezie, roman, memorialistică versus filozofie germană, folclor, mitologie română;
•                   – ION BARBU (DAN BARBILIAN): poezie versus matematică, mitologie nordică (imprimându-se „incifrarea”)
•                   –  FĂNUȘ NEAGU: proză poematică/realism magic versus sport (fotbal);
•                   – ION GHEORGHE: poet veritabil, prestigios (căsătorit cu renumita poetă CAROLINA ILICA), care a abordat în anii ’60 -’70 o modalitate de creație poetică dedicată unor geoglife (pietre) cu inscripții neolitice, prin care a încercat, parțial fabulatoriu, să identifice un limbaj ancestral și limba locală din vechea Dacie, o mitologie aparte (zeități) etc. ; efort remarcabil care a fost puțin gustat de iubitorii de poezie și criticii literari; deci poezie versus arheologie/paleontologie și mitologie preistorică;
•                    – MARIN SORESCU: poezie, roman și teatru versus istorie biblică (Potopul, Noe, Iona, Matca);
•                    – NICOLAE BREBAN: proză romanescă și memorialistică versus filozofie nietzscheniană;
•                    – PANAIT ISTRATI: proză (realism magic brăilean) versus mitologia românească;
•                    – ALEXANDRU IVASIUC: romancier, nuvelist versus proză de realism magic (romanul „Racul”) și eseul politic ș.a.;
•                    – EMIL BOTTA și DAN BOTTA: poezie versus folclor și mitologii românești.
• VI
• POEZIA,  DRAGOSTEA DINTÂI
•                    În Egiptul antic, hieroglifele erau considerate „cuvintele zeilor”. Scrierea egipteană veche a apărut încă dinainte de epoca Vechiului Regat și inițial avea o folosință economico-financiară, administrativă și consemnarea datelor legate de construcția piramidelor și palatelor regale, transportul blocurilor de calcar, gresie și bazalt pe cursul Nilului, dar și pentru indicarea nivelului marelui fluviu printr-un ingenios nivelmetru. Treptat, a fost perfecționată/cizelată prin simbolism grafic, fiind utilizate atât în Egiptul de Nord, cât și în Egiptul de Sud, în administrarea „nomelor” (districtelor). Taxele se stabileau din nivelul apelor Nilului (revărsări/ASHET sau secetă). Au apărut și primele formule matematice și sisteme de calcul de bază pentru facilitatea construcției solide și temeinice și a altor clădiri și palate.
•                   În Evul Mediu, limba era considerată „o expresie a artei”. Acea stabilitate nativă/genetică unică oamenilor, de atunci când a început „conturarea conștiinței” raportată la bine, la mediul natural și social-economic, la lucruri și ființe, alături de „liberul arbitru”, a devenit „instrumentul-minune” ce a permis valorificarea afectelor, sentimentelor, emoțiilor și nevoilor sufletești, în direcția creării literaturii, muzicii, picturii, sculpturii, filozofiei, raționamentului oratoric, retoric și elocvenței ș.a.m.d., care are componente ale ceea ce numim în mod curent „arta/artele”. Fără limbă n-am fi putut comunica noi, oamenii, între noi și cu ceilalți, n-am fi fost în stare să identificăm (să numim) lucrurile, obiectele, ființele, stările sufletești, elementele și aspectele specifice naturii, universului, iubirea, ura, fraternitatea, prietenia, dușmănia etc. Fără limbă am fi rămas puri, dar neconștienți de noi și de tot ce ne înconjoară, doar niște componente neutre ale naturii, vag conturate, viețuind printre plante, animale, păsări, pești, într-o sferă restrânsă a luptei pentru existență (mai mult intuitivi/instinctivi) și nici n-am fi avut năzuințe, vise, dorinți, viitor palpabil. Treptat, oamenii ar fi dispărut înghițiți de vitregiile naturii, climei sau de iminența pericolelor de tot felul, așa cum se spune și în „Biblie”, întrucât ne-am născut din țărână și-n țărână ne vom petrece/ne vom întoarce. Este impresionantă imaginea finală din celebrul roman „Cocoșatul din Notre-Dame” al lui VICTOR HUGO (1802-1885), în care cocoșatul/retardatul Quasimodo (om cu un suflet de milioane) și Esmeralda au trecut în neființă strâns îmbrățișați, iar încetul cu încetul s-au transformat în fire de nisip/praf/țărână sub povara nemiloasă a timpului.
•                   Însușirea vitală a limbii o constituie caracterul ei automat, instinctul reactiv și pregătit să se plieze pe orice situație nou-ivită.
•                   LUCIAN BLAGA, poetul născut la Lancrăm, impresionat de lacurile termale din preajma Clujului, a fost inspirat și a scris un poem celebru dedicat nuferilor observați pe suprafața lacustră, cum își extrăgeau fiorul vieții din mâlul/ noroiul din străfundurile apelor; mirajul frumuseții deosebite a inflorescențelor de nufăr, care se hrănesc cu substanțele din noroi, i-au sugerat poetului miracolul vieții născute/ivite din materiile negre/anorganice.
•                   Egiptenii antici, oameni ai lutului, trăitori ai Epocilor lutului, deșertului și bogatelor ape ale Nilului, au adorat și i-au reprezentat în fresce (inclusiv din încăperile sarcofagelor faraonilor aflați în drum spre nemurire) lotușii albaștri parfumați (parfum provenit din sudoarea zeului RA), care au ca pat germinativ nămolul/lutul din afundurile Nilului (consumau și flori de lotus albastru cu efect opiaceu). Savanții biologi au observat că frunzele de lotus au suprafața acoperită cu ceară vegetală naturală care înlesnește scurgerea picăturilor de ploaie de pe suprafața lor, iar în centrul frunzei se deschid vasele ce străbat plantele, realizând un echilibru al apei necesare viețuirii și suplimentul de apă.
•                   De-a lungul secolelor, poezia, a evoluat considerabil, ca teme/subiecte/mesaje/tehnică și stilistică poetică, transmise constant prin diverse arte poetice, urmând drumul de la faza clasică, orifică, safică, ossiană, îmbrăcând și haina epopeilor eroice, cultivând o multitudine de specii literare, prin „revoluții lirice” și mijloace artistice diversificate, parcurgând etapa versului clasic, a celui în formă fixă, la cea cu subiecte „dure” (cum spunea Hașdeu) sau cea de „vizualizare a ideilor” ca la CAMIL PETRESCU, abordând subiecte lirice, filozofice, psihologice, descriptive (pasteluri), religioase (psalmi), patriotice, romantice, imnuri profane sau sacre, înscriindu-se în programele școlilor literare: clasicism, iluminism, modernism, post-modernism, impresionism, letrism, voice-ism, post post-modernism, avangardism, imagism, dadaism, vorticism, instrumentalism, constructivism (Maiakovski), realism magic, realism socialist, decadentism, cubism, marinettism, manierism, simbolism, pășunism, sămănătorism, gongorism, absurd, hashidism, kassidism, limericks, incifrare etc.
•                    Poezia este un drum dificil, abrupt, cu duct spre liniște și împlinire, spre revoltă și nesupunere, ordine și dezordine, un act între ucenicie și măiestrie, un paradis veșnic căutat sau unul artificial, un „cântec general” (la PABLO NERUDA) sau „regatul-bibliotecă” (al lui BORGES), o dojană, un plânset, o revoluție, o răzvrătire, o cale de a conduce o țară (SEGAL SENGHOR), „un joc de mărgele”    (HERMAN HESSE), o pepită „auriferă” greu găsibilă, o perlă veritabilă rară în scoica memoriei umane, o grabă sau o împlinire, dar și speranță, regăsire… , un mod de viață de un anumit fel, o „suferință dulce” (MIHAI EMINESCU), un „plumb” sufletesc (GEORGE BACOVIA).
•                    Și iată ce spune Poetul: „În continuare, acestea, aici, / în continuare, deasupra, / poate, în timp ce, înapoi, atât, într-atât niciodată / deosebit, eventual, departe, / mereu, acela, mâine, cât, / cât! …” (César Vallejo).
•                    Aceste versuri reprezintă o „enumerare” lacunară (lipsește subiectul), pe care o pot completa cititorii/lectorii, cu sensurile subînțelese sau bănuite. În istoria scrisului sau corespondenței literare sau non-literare, ficționale sau non-ficționale din cele mai vechi timpuri s-a practicat criptarea sau incifrarea, prin eliziuni, sinonime, acrostihuri, cuvinte sau expresii extrase din lucrări literare cunoscute, din mitologie sau evenimente istorice etc., mesajelor din corespondențele secrete sau din unele opere literare intenționat sau pentru a nu dezvălui anumite aspecte inedite/intime, secrete sau identități reale. Mai nou, în vremurile pe care le trăim, se folosesc anumite valori ale criptomonedelor (bitcoin) sau monero („moneda infractorilor”) pentru criptare de mesaje secrete.
•                     Dar această modalitate de criptare este mult inferioară sistemelor actuale performante ce permit ultrasecuritizarea mesajelor (perfect legale deocamdată), dispunând de chei private de criptare și decriptare. Este vorba de „EncroChat”, sistem de criptare prin telefon mobil, înlesnit de fapt o mesagerie cu transmisie integrală și apelând la metadate. Au fost și alte variante, printre care: „Phantom Secure” (canadian), sistemul „ANØM” și chiar prin actualul „WhatsApp”. Se folosesc ilegal pentru protecția economiei subterane, afacerile cu droguri, spălarea de bani, crima organizată, operațiuni ilicite etc. Se protejează prin actualizări repetate de programe, în anonimat total și secretizare. În prezent, specialiștii europeni au reușit să obțină cheile de descifrare (printr-o organizație ultrasecretă performantă din Franța), să intre între așa-zisele „beneficii” ale sistemului „EncroChat” împotriva utilizatorilor crimei organizate, mafioților și traficului ilicit de droguri în Marea Britanie și Țările de Jos. Se produce o decredibilizare și vulnerabilizare a sistemelor de telefonie cu chei private.
•                     Cercetătorii apreciază că „Biblia”, Cartea Cărților, este cel mai criptat/incifrat document scris al umanității din toate timpurile.
•                      În MAAT (ordinea cuvenită a universului) gravitația tulbură prin mister profund și conexiune cuantică a multiversului.
•                      Frumosul rămâne frumos, iubirea rămâne iubire, în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat ori a tot ceea ce se poate întâmpla. Frumusețea zilei este blondă, frumusețea nopții este brunetă.
•                      Terra este IUPET-ISU, cel mai deosebit loc din univers.
•                      Opera unui scriitor poate reflecta un univers sau un multivers literar.
•                       KORINTHOS, fiul lui Zeus! (echivalent: „Asta-i aceeași poveste”).
•                       Abi, viator! („Mergi mai departe, trecătorule!”)
• ***
• „Chem pe mărețul și voiosul, neprihănitul, scumpul Eros,
• Arcaș dibaci, purtat de aripi, înflăcărat, nestăvilit,
• Cel ce se joacă deopotrivă cu zeii și cu muritorii,
• Copil isteț, băiat și fată, având o cheie pentru toate:
• Albastrul cerului și marea, și glia! Născătoarea lumii,
• Hrănind făpturi însuflețite, zeița fructelor necoapte,
• Tartarul vast cu tot ce are, noianul veșnic zgomotos,
• Ți se supun, căci tu ești unic stăpânitor a câte sunt!
• Zeu fericit, cu gânduri bune te-ndreaptă spre inițiați,
• Ai grijă să nu-i bântuiască nelegiuite patimi oarbe!”
•                                            (Orfeu: „Zeului iubirii”) 

***

• BIBLIOGRAFIE
• TUDOR ARGHEZI:              „Printre psalmi” (antologie), Ed. ART, 2010
• FRIEDRICH NIETZSCHE: „Așa grăit-a Zarathustra”
• ROBERT GRAVES:              „Miturile Greciei Antice”, Ed. Polirom, Iași, 2018
• PAUL VALERY:                    „Caiete/fragmente”, Colecția „Memorii/Jurnale”,
•                                                   Ed. Humanitas, București, 2021
• JONATHAN SWIFT:       „Povestea unui poloboc” (Satire și alte pamflete),
•                                                   Ed. ART, București, 2020
• ALBERT CAMUS:                 „Fața și reversul/Nunta/Mitul lui Sisif/Omul revoltat/Vara”
•                                                   (Eseuri), Ed. RAO International Publishing Company,
•                                                   „Opere XX”, 2006
• ION POP:                                „Lucian Blaga – Universul liric”, Ed. Școala Ardeleană,
•                                                    Cluj-Napoca, 2022
• EPICTET:                               „Opera Omnia”, Ed. Polirom, 2022
• ORPHEE:                                „Oeuvres”, Traduites par Ernest Falconnet
•                                                   în „Les Petite Poemes Grecs”, A. Dsesrez, Paris,
•                                                   MDCCCXL
• JOSE RODRIGUES DOS SANTOS: „Formula lui Dumnezeu”, Ed. Paralela 45,
•                                                   Pitești, 2009
• MIRCEA ELIADE:                „The Myth of the Eternal Return or Cosmos and History”,
•                                                   Trask Princepton, 1954
• JOHN BOWKER:                  „The Religions Imagination and The Sense of God”,
•                                                   Ed. Herald, București, 2021
• J.N.D. KELLY:                       „Early Christian Creeds”, London, 1950 
• HANS URS von BALTAZAR: „The Glory of The Lord”, Edimburg, 1982-1986
• JOHN F HAUGHT:               „Dumnezeu după Einstein”, volum Baroque Books 
•                                                   and Arts”, colecția „Savoir-Vivre”, Originally Published 
•                                                   Yale University Press, 2022
• GABRIEL LIICEANU:         „Ce gândește Dumnezeu? (Puțină teologie), ed. Humanitas, 2022
• GABRIEL LIICEANU:         „Iisus al meu”, ed. Humanitas, 2022