Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

Taina scrisului – Iubirea reciprocă

Titina NICA-ȚENE

 

 

 


Era 13 iunie l963. Soarele dogorea puternic şi
pe băncile din parcul Drăgăşani era multă lume.
Se sărbătorea Ziua Grâului. Treceau spre
stadionul oraşului fete cu cununi de grâu pe cap.
Acolo urma să aibă loc o serbare. Eu stăteam
singură pe o bancă din parcul oraşului, un parc
mic, cu câţiva pomi şi o fântână arteziană, parc ce
mi se părea că e cel mai frumos din lume. De fapt
nu mai văzusem altul. A venit un băiat brunet şi
slăbuţ şi mi-a zis:
– Pot să stau şi eu pe banca asta lângă tine?
M-a cuprins dintrodată o bucurie de nedescris.
Nu mai eram singură. Un suflet de om vroia să
se aşeze chiar lângă mine. L-am privit şi nu-mi
venea să cred ochilor. Parcă-l mai văzusem
undeva şi chiar aşa era. Era băiatul de la Casa de
Cultură din Drăgăşani care citise poezii, alături
de Gheorghe Tomozei, Dan Deşliu, Doru Moţoc,
Traian D. Lungu ș.a. Imi plăcea dar îmi era şi
frică. La fel ca în „Zburătorul” lui Eliade. Şi, tata,
îmi spusese că niciodată să nu umblu eu după
băieţi. Să-i las ă umble ei după mine. Eu să fiu
încrezută. Dar acum nu mai aveam chef să fiu
încrezută pentru că mă simţeam chiar singură…
– Dar mai sunt bănci… i-am răspuns… fiind
timorată de traista cu ciuperci pe care o lăsase
lângă mine pe bancă o femeie din satul meu…
– Mai sunt dar eu aici vreau să stau… zice,
arătând traista cu ciuperci…
– Bine, faci ce vrei…
– De ce eşti supărată?
– Nu am cu cine să merg la serbare pe stadion…
– Nu-i nimic, lasă că mergi cu mine..
– De fapt eu vă cunosc. Am fost la casa de
cultură din Drăgăşani aduse de la şcoala noastră
să ascultăm mai mulţi poeţi şi eraţi şi dvs acolo…
– Da!? Mă bucur că mă cunoşti…
Am luat-o încet spre stadion. El fiind din oraş îl
cunoştea toată lumea. Mi-a spus simplu că îl
cheamă Florin şi că dă la facultate la Craiova.
Acum trebuia să stea acasă să înveţe, dar s-a
plictisit şi a ieşit în oraş. Şi eu i-am spus că mă
cheamă Titina că sunt din satul Uşurei şi suntem
şapte fraţi. Am terminat şcoala profesională
hortiviticolă şi o să plec în Maramureş unde este
fratele meu profesor şi cred că o să fiu şi eu
învăţătoare. Acum avem un an de practică
agricolă şi eu o fac ca şi învăţătoare şi apoi şcoala
se transformă în tehnică şi primim diplomă. Nici
eu nu prea înţelegeam ce însemna asta dar eram
bucuroasă că-mi mai umplu timpul cu ceva…
căci acasă nu aveam ce face. Parcă ne cunoşteam
de când lumea, cu el totul era simplu şi uşor.
Deci, în cinci minute i-am spus totul despre mine.
Mi-a spus că scrie poezii şi asta m-a fascinat că şi
eu încercasem să scriu câteva versuri chiar prin
clasa şasea.
Prima mea poezie suna aşa: „Ce frumos e-n luna
mai/ Când soarele străluceşte/ Când pădurea-i
ca un rai/ şi salcâmul înfloreşte!“ Când i-am
citit-o lui fratele meu mai mare a zis că asta nu e
poezie e o exclamaţie! Mi-e mi se părea că e
genială. Mă şi vedeam ajunsă mare poetă. Dar
dacă fratele, pe care-l credeam cel mai deştept de
pe pământ, a zis aşa, înseamnă că aşa este şi nu
am mai scris. Lui Florin nu am îndrăznit să-i
spun nimic. Ziceam că dacă el este poet mare o să
râdă de mine. Mergând spre stadion, Florin se
întâlnea cu prietenii, toţi îl cunoşteau. Îi spuneau
că e „corupător de minore” când l-au văzut cu
mine aşa o fată de nevoie… Trecând pe lângă
un lan de porumb, care erau mai mare decât
gardul, l-am rugat pe Florin să-mi rupă o frunză.
Mi-a rupt şi mi-a dat-o dar nu înţelegea ce fac cu
ea. Am zis că aşa vreau să o ţin în mână să-mi
treacă dorul de acasă, de porumbul din Sârbeana
şi din Dadeşu. El fiind poet m-a înţeles! La
stadion m-am simţit mândră că am şi eu pe
cineva cu care să stau. Fetele erau invidioase
când m-au văzut cu un băiat. Era deci, duminică,
13 iunie 1963! Era ziua lui Florin dar nu mi-a
spus. Mai târziu am văzut că scrisese în agenda
lui: „Azi, 13 iunie 1963, de ziua mea, am
cunoscut o fată de la Uşurei. Are şapte fraţi o
numesc «mărunţica câmpului şi îmi va fi
soţie»!” A scris și prima poezie pentru mine:
„Te-am cunoscut pe banca de lemn
Gând aruncat peste apa uleioasă.
Aşteaptă râul, tăcut şi solemn
Cu mine să te-ntorci mireasă.
Cerul a aprins candelabre cu lumină coclită
Clopotul nopţii a-nceput să bată
Apa în ramă de luncă, neclintită
Aşteaptă să-ţi fure chipul de fată…”
Atunci mi-am dat seama ce mult mă iubeşte! A
fost dragoste la prima vedere. Seara, după
serbare, ne-am despărţit şi i-am spus că a doua zi
voi pleca la Uşurei şi apoi în Maramureş. El şi-a
luat la revedere cu tristeţe şi mi-a urat drum bun.
***
Florin, băiatul brunet pe care-l cunoscusem în
oraşul Drăgăşani – după ce m-a întâlnit pe bancăs-
a dus acasă şi le-a spus părinţilor că nu mai dă
la facultate la Craiova fiindcă a auzit el că la Baia
Mare sunt mai multe locuri la Institutul
Pedagogic de trei ani şi merge acolo cu un coleg.
Părinţii s-au mirat de hotărârea aceasta bruscă a
lui dar l-au lăsat în pace. Nu bănuiau că el
cunoscuse o fată despre care scrisese în agenda
lui din 13 iunie l963 aşa: „Azi am cunoscut o
fată. Mărunţica câmpului. O cheamă Titina. E
tare frumoasă şi naivă. Are şapte fraţi, e din satul
Uşurei şi ea îmi va fi soţie!” Tot atunci a scris şi
poezia „Te-am cunoscut pe banca de lemn”. Aşa
că a mers la Baia Mare unde a şi reuşit la
examenul de admitere la facultate. După câteva
luni a început să mă caute prin
comunele învecinate cu Baia Mare. Ştia că sunt
învăţătoare pe undeva… dar nu ştia unde. Şi aşa
din aproape în aproape a aflat unde sunt. A mers
pe jos 40 de kilometri până în satul Valea Seacă
din comuna Tarna Mare. Era o zi splendidă de
vară când mă cheamă gazda şi imi spune că pe
mine, „aia mică”, mă caută un băiat de prin
părţile noastre. Când am auzit am mărit paşii. Nu
ştiam cine poate fi. Pe Florin îl uitasem cu totul.
Când l-am văzut, obosit mort, mi-a fost milă de el
şi am zis:
– Vai dar cum ai mers tu, băiat de oraş, 40
kilometri pe jos?
– Uite aşa am mers, de dragul tău… De ce ai
plecat că eu te iubesc…
Nu-mi venea să cred ochilor ce vedeam şi
urechilor ce auzeam. Pe de altă parte mă şi
bucuram că acolo eram tare străină. Mi-a spus
că este în anul întâi la Institutul Pedagocic din
Baia Mare şi că la anu’ o să treacă la fără
frecvenţă şi va fi profesor cu mine la Valea
Seacă.
– Bine dar părinţii tăi ce vor zice?
– Păi sunt major, pot hotărî singur… am 20 de
ani…
– Pe părinţii mei nu-i prea interesează de mine…
Suntem prea mulţi şi ne-a pierdut numărul. Ei
doresc să ştie decât dacă suntem sănătoşi şi cam
atât, dar voi dacă sunteţi doar doi copii la
părinţi… Bănuiesc că şi pretenţiile sunt altfel…
– Eu doar atâta ştiu că te iubesc şi vreau să fiu
alături de tine, restul nu contează…
Eram şi bucuroasă şi speriată. Florin şi-a luat cu
chirie o cameră la un oşean, nu departe de mine şi
prietena mea. Stătea acolo sâmbăta şi duminica şi
mai ales în zilele în care lipsea de la facultate. De
fapt începuse să lipsească mult mai des de la
cursuri şi asta mă îngrijora. Când a avut la
facultate o reuniune cu dans m-a invitat şi pe
mine. Am intrat într-o sală luminată feeric,
colorată cu baloane verzi, albastre, roşii, atârnate
de tavan şi pline cu confetti. Colegele lui mi s-au
părut nişte zâne, aşa erau de minunat îmbrăcate şi
erau și foarte frumoase. Eu i-am spus lui Florin
că dacă aş fi în locul lui aş alege pe oricare fată
de acolo nu aş umbla ca nebunul după o fată
săracă de la ţară cu șapte fraţi cum eram eu. El a
zis că eu sunt cea mai frumoasă şi nu-i trebuie
niciuna de acolo. M-am mirat de hotărârea lui. Eu
eram, ameţită de ce vedeam. Mi se părea totul în
jur fascinant, nu mai văzusem aşa ceva.
În anul doi Florin a trecut la fără frecvenţă şi s-a
angajat profesor de limba română la clasa a șasea.
L-au angajat imediat, ba se mirau ce căuta el
acolo care era la facultate! Restul
cadrelor didactice erau cam fără studii dar nu
aveau de ales. Nimeni nu venea în acel sat
pierdut de lume fără cele mai elementare condiţii
de viaţă. Mi-e îmi plăcea foarte mult. Casele erau
acoperite cu paie, oamenii erau aspri dar erau şi
buni. Eu mă delectam cu lanurile de grâu ce
unduiau în soare, cu zâmbetul nevinovat al
copiilor, mi se părea un miracol ce mi se
întâmplă. Deci Florin a luat cameră cu chirie la
un oşean! Eu stăteam în continuare cu prietena
mea Ioncica și nici nu mă gândeam la altceva!!!
El mă privea cu înţelegere şi râdea de naivitatea
mea… Din ce în ce mai greu pleca Florin de la
Valea Seacă la Baia Mare să-și dea exemenele.
A scris cu mare durere poezia „Despărţire”:
„S-au ciocnit două stânci ca două valuri în
amurg
Şi eu am ţâşnit ca o flacără,
Metaforă a unei nopţi în care iubita
A ascuns în sân izvoarele fântânii,
Să nu o mai aştept…
O picătură de rouă ne-a luminat drumul
Şi eu am plecat prin câmpul de levănţică
Imbătat de stelele unei înserări fără nume,
Iar tu te-ai strecurat, nevăzută între două fire de
iarbă
Tăindu-mi calea
în care greierii au amuţit…”
Îmi citeşte poezia şi mie nu-mi vine să cred că
cineva ca el mă iubeşte aşa de mult. Eram mai
mult speriată decât fericită… De atunci au trecut
mai bine de o jumătate de secol. Aceași iubire ne
ține împreună. Ne bucurăm de cei cinci nepoți:
Paul, Catinca, Darius, Anastasia și Ștefănel. Cei
doi băieți ai noștri, Ionuț, scriitor și istoric, fiind
șeful culturii pe județul Cluj, iar Florin specialist
în televiziune, cu familiile lor… Ei sunt
realizările noastre de care ne bucurăm. Iar despre
cărțile noastre, peste o sută, lăsăm cititorii să vorbească despre ele.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania