Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Taina scrisului – Iubirea reciprocă

    Titina NICA-ȚENE

     

     

     


    Era 13 iunie l963. Soarele dogorea puternic şi
    pe băncile din parcul Drăgăşani era multă lume.
    Se sărbătorea Ziua Grâului. Treceau spre
    stadionul oraşului fete cu cununi de grâu pe cap.
    Acolo urma să aibă loc o serbare. Eu stăteam
    singură pe o bancă din parcul oraşului, un parc
    mic, cu câţiva pomi şi o fântână arteziană, parc ce
    mi se părea că e cel mai frumos din lume. De fapt
    nu mai văzusem altul. A venit un băiat brunet şi
    slăbuţ şi mi-a zis:
    – Pot să stau şi eu pe banca asta lângă tine?
    M-a cuprins dintrodată o bucurie de nedescris.
    Nu mai eram singură. Un suflet de om vroia să
    se aşeze chiar lângă mine. L-am privit şi nu-mi
    venea să cred ochilor. Parcă-l mai văzusem
    undeva şi chiar aşa era. Era băiatul de la Casa de
    Cultură din Drăgăşani care citise poezii, alături
    de Gheorghe Tomozei, Dan Deşliu, Doru Moţoc,
    Traian D. Lungu ș.a. Imi plăcea dar îmi era şi
    frică. La fel ca în „Zburătorul” lui Eliade. Şi, tata,
    îmi spusese că niciodată să nu umblu eu după
    băieţi. Să-i las ă umble ei după mine. Eu să fiu
    încrezută. Dar acum nu mai aveam chef să fiu
    încrezută pentru că mă simţeam chiar singură…
    – Dar mai sunt bănci… i-am răspuns… fiind
    timorată de traista cu ciuperci pe care o lăsase
    lângă mine pe bancă o femeie din satul meu…
    – Mai sunt dar eu aici vreau să stau… zice,
    arătând traista cu ciuperci…
    – Bine, faci ce vrei…
    – De ce eşti supărată?
    – Nu am cu cine să merg la serbare pe stadion…
    – Nu-i nimic, lasă că mergi cu mine..
    – De fapt eu vă cunosc. Am fost la casa de
    cultură din Drăgăşani aduse de la şcoala noastră
    să ascultăm mai mulţi poeţi şi eraţi şi dvs acolo…
    – Da!? Mă bucur că mă cunoşti…
    Am luat-o încet spre stadion. El fiind din oraş îl
    cunoştea toată lumea. Mi-a spus simplu că îl
    cheamă Florin şi că dă la facultate la Craiova.
    Acum trebuia să stea acasă să înveţe, dar s-a
    plictisit şi a ieşit în oraş. Şi eu i-am spus că mă
    cheamă Titina că sunt din satul Uşurei şi suntem
    şapte fraţi. Am terminat şcoala profesională
    hortiviticolă şi o să plec în Maramureş unde este
    fratele meu profesor şi cred că o să fiu şi eu
    învăţătoare. Acum avem un an de practică
    agricolă şi eu o fac ca şi învăţătoare şi apoi şcoala
    se transformă în tehnică şi primim diplomă. Nici
    eu nu prea înţelegeam ce însemna asta dar eram
    bucuroasă că-mi mai umplu timpul cu ceva…
    căci acasă nu aveam ce face. Parcă ne cunoşteam
    de când lumea, cu el totul era simplu şi uşor.
    Deci, în cinci minute i-am spus totul despre mine.
    Mi-a spus că scrie poezii şi asta m-a fascinat că şi
    eu încercasem să scriu câteva versuri chiar prin
    clasa şasea.
    Prima mea poezie suna aşa: „Ce frumos e-n luna
    mai/ Când soarele străluceşte/ Când pădurea-i
    ca un rai/ şi salcâmul înfloreşte!“ Când i-am
    citit-o lui fratele meu mai mare a zis că asta nu e
    poezie e o exclamaţie! Mi-e mi se părea că e
    genială. Mă şi vedeam ajunsă mare poetă. Dar
    dacă fratele, pe care-l credeam cel mai deştept de
    pe pământ, a zis aşa, înseamnă că aşa este şi nu
    am mai scris. Lui Florin nu am îndrăznit să-i
    spun nimic. Ziceam că dacă el este poet mare o să
    râdă de mine. Mergând spre stadion, Florin se
    întâlnea cu prietenii, toţi îl cunoşteau. Îi spuneau
    că e „corupător de minore” când l-au văzut cu
    mine aşa o fată de nevoie… Trecând pe lângă
    un lan de porumb, care erau mai mare decât
    gardul, l-am rugat pe Florin să-mi rupă o frunză.
    Mi-a rupt şi mi-a dat-o dar nu înţelegea ce fac cu
    ea. Am zis că aşa vreau să o ţin în mână să-mi
    treacă dorul de acasă, de porumbul din Sârbeana
    şi din Dadeşu. El fiind poet m-a înţeles! La
    stadion m-am simţit mândră că am şi eu pe
    cineva cu care să stau. Fetele erau invidioase
    când m-au văzut cu un băiat. Era deci, duminică,
    13 iunie 1963! Era ziua lui Florin dar nu mi-a
    spus. Mai târziu am văzut că scrisese în agenda
    lui: „Azi, 13 iunie 1963, de ziua mea, am
    cunoscut o fată de la Uşurei. Are şapte fraţi o
    numesc «mărunţica câmpului şi îmi va fi
    soţie»!” A scris și prima poezie pentru mine:
    „Te-am cunoscut pe banca de lemn
    Gând aruncat peste apa uleioasă.
    Aşteaptă râul, tăcut şi solemn
    Cu mine să te-ntorci mireasă.
    Cerul a aprins candelabre cu lumină coclită
    Clopotul nopţii a-nceput să bată
    Apa în ramă de luncă, neclintită
    Aşteaptă să-ţi fure chipul de fată…”
    Atunci mi-am dat seama ce mult mă iubeşte! A
    fost dragoste la prima vedere. Seara, după
    serbare, ne-am despărţit şi i-am spus că a doua zi
    voi pleca la Uşurei şi apoi în Maramureş. El şi-a
    luat la revedere cu tristeţe şi mi-a urat drum bun.
    ***
    Florin, băiatul brunet pe care-l cunoscusem în
    oraşul Drăgăşani – după ce m-a întâlnit pe bancăs-
    a dus acasă şi le-a spus părinţilor că nu mai dă
    la facultate la Craiova fiindcă a auzit el că la Baia
    Mare sunt mai multe locuri la Institutul
    Pedagogic de trei ani şi merge acolo cu un coleg.
    Părinţii s-au mirat de hotărârea aceasta bruscă a
    lui dar l-au lăsat în pace. Nu bănuiau că el
    cunoscuse o fată despre care scrisese în agenda
    lui din 13 iunie l963 aşa: „Azi am cunoscut o
    fată. Mărunţica câmpului. O cheamă Titina. E
    tare frumoasă şi naivă. Are şapte fraţi, e din satul
    Uşurei şi ea îmi va fi soţie!” Tot atunci a scris şi
    poezia „Te-am cunoscut pe banca de lemn”. Aşa
    că a mers la Baia Mare unde a şi reuşit la
    examenul de admitere la facultate. După câteva
    luni a început să mă caute prin
    comunele învecinate cu Baia Mare. Ştia că sunt
    învăţătoare pe undeva… dar nu ştia unde. Şi aşa
    din aproape în aproape a aflat unde sunt. A mers
    pe jos 40 de kilometri până în satul Valea Seacă
    din comuna Tarna Mare. Era o zi splendidă de
    vară când mă cheamă gazda şi imi spune că pe
    mine, „aia mică”, mă caută un băiat de prin
    părţile noastre. Când am auzit am mărit paşii. Nu
    ştiam cine poate fi. Pe Florin îl uitasem cu totul.
    Când l-am văzut, obosit mort, mi-a fost milă de el
    şi am zis:
    – Vai dar cum ai mers tu, băiat de oraş, 40
    kilometri pe jos?
    – Uite aşa am mers, de dragul tău… De ce ai
    plecat că eu te iubesc…
    Nu-mi venea să cred ochilor ce vedeam şi
    urechilor ce auzeam. Pe de altă parte mă şi
    bucuram că acolo eram tare străină. Mi-a spus
    că este în anul întâi la Institutul Pedagocic din
    Baia Mare şi că la anu’ o să treacă la fără
    frecvenţă şi va fi profesor cu mine la Valea
    Seacă.
    – Bine dar părinţii tăi ce vor zice?
    – Păi sunt major, pot hotărî singur… am 20 de
    ani…
    – Pe părinţii mei nu-i prea interesează de mine…
    Suntem prea mulţi şi ne-a pierdut numărul. Ei
    doresc să ştie decât dacă suntem sănătoşi şi cam
    atât, dar voi dacă sunteţi doar doi copii la
    părinţi… Bănuiesc că şi pretenţiile sunt altfel…
    – Eu doar atâta ştiu că te iubesc şi vreau să fiu
    alături de tine, restul nu contează…
    Eram şi bucuroasă şi speriată. Florin şi-a luat cu
    chirie o cameră la un oşean, nu departe de mine şi
    prietena mea. Stătea acolo sâmbăta şi duminica şi
    mai ales în zilele în care lipsea de la facultate. De
    fapt începuse să lipsească mult mai des de la
    cursuri şi asta mă îngrijora. Când a avut la
    facultate o reuniune cu dans m-a invitat şi pe
    mine. Am intrat într-o sală luminată feeric,
    colorată cu baloane verzi, albastre, roşii, atârnate
    de tavan şi pline cu confetti. Colegele lui mi s-au
    părut nişte zâne, aşa erau de minunat îmbrăcate şi
    erau și foarte frumoase. Eu i-am spus lui Florin
    că dacă aş fi în locul lui aş alege pe oricare fată
    de acolo nu aş umbla ca nebunul după o fată
    săracă de la ţară cu șapte fraţi cum eram eu. El a
    zis că eu sunt cea mai frumoasă şi nu-i trebuie
    niciuna de acolo. M-am mirat de hotărârea lui. Eu
    eram, ameţită de ce vedeam. Mi se părea totul în
    jur fascinant, nu mai văzusem aşa ceva.
    În anul doi Florin a trecut la fără frecvenţă şi s-a
    angajat profesor de limba română la clasa a șasea.
    L-au angajat imediat, ba se mirau ce căuta el
    acolo care era la facultate! Restul
    cadrelor didactice erau cam fără studii dar nu
    aveau de ales. Nimeni nu venea în acel sat
    pierdut de lume fără cele mai elementare condiţii
    de viaţă. Mi-e îmi plăcea foarte mult. Casele erau
    acoperite cu paie, oamenii erau aspri dar erau şi
    buni. Eu mă delectam cu lanurile de grâu ce
    unduiau în soare, cu zâmbetul nevinovat al
    copiilor, mi se părea un miracol ce mi se
    întâmplă. Deci Florin a luat cameră cu chirie la
    un oşean! Eu stăteam în continuare cu prietena
    mea Ioncica și nici nu mă gândeam la altceva!!!
    El mă privea cu înţelegere şi râdea de naivitatea
    mea… Din ce în ce mai greu pleca Florin de la
    Valea Seacă la Baia Mare să-și dea exemenele.
    A scris cu mare durere poezia „Despărţire”:
    „S-au ciocnit două stânci ca două valuri în
    amurg
    Şi eu am ţâşnit ca o flacără,
    Metaforă a unei nopţi în care iubita
    A ascuns în sân izvoarele fântânii,
    Să nu o mai aştept…
    O picătură de rouă ne-a luminat drumul
    Şi eu am plecat prin câmpul de levănţică
    Imbătat de stelele unei înserări fără nume,
    Iar tu te-ai strecurat, nevăzută între două fire de
    iarbă
    Tăindu-mi calea
    în care greierii au amuţit…”
    Îmi citeşte poezia şi mie nu-mi vine să cred că
    cineva ca el mă iubeşte aşa de mult. Eram mai
    mult speriată decât fericită… De atunci au trecut
    mai bine de o jumătate de secol. Aceași iubire ne
    ține împreună. Ne bucurăm de cei cinci nepoți:
    Paul, Catinca, Darius, Anastasia și Ștefănel. Cei
    doi băieți ai noștri, Ionuț, scriitor și istoric, fiind
    șeful culturii pe județul Cluj, iar Florin specialist
    în televiziune, cu familiile lor… Ei sunt
    realizările noastre de care ne bucurăm. Iar despre
    cărțile noastre, peste o sută, lăsăm cititorii să vorbească despre ele.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5