Alexandru Andrieș s-a născut la 13 octombrie 1954, în orașul Stalin, regiunea cu același nume (astăzi, orașul Brașov, județul omonim). Este un cunoscut și apreciat cântăreț de blues, jazz, rock and roll, country și folk, compozitor, textier, arhitect, scriitor, poet, traducător, pictor și grafician. Nu este căsătorit și nu are copii. A absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București și deține titlul de doctor în Arhitectură. A fost conferențiar universitar în cadrul aceluiași institut până în anul 2019, când s-a pensionat. A susținut mai mult de 5.000 de concerte și a efectuat sute de turnee în țară și în străinătate. A editat peste 90 de materiale discografice, apărând pe diferite compilații. Este autorul coloanei sonore, scenariului, regiei sau afișului unor filme, a multiple coperți de discuri, a șapte volume de versuri și proză și a mai multor articole publicate în reviste și cataloage de arhitectură. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A primit zeci de premii și distincții, între care Premiul pentru întreaga activitate al Festivalului-Concurs Național de Muzică Folk „Om bun” (1999) și Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2004). Este membru al Uniunii Arhitecţilor (din 1980), Uniunii Scriitorilor (din 1994), Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor (din 1994) şi Asociaţiei Ziariştilor.

Alexandru Andrieș (compoziții, versuri, voce, chitară, muzicuță, pian și percuții) este un remarcabil cantautor, care s-a impus mai ales prin mesajele sarcastice și satirice ale textelor sale. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 18 octombrie 2005, de la locul său de muncă din București.

– Te salut, Alexandru Andrieș!

– Și eu te salut!

– Cum s-a produs prezența ta în Cenaclul „Flacăra”?

– Eu n-am fost, niciodată, de acord cu tipul acesta de manifestare, din cauză că presiunile erau foarte mari; nu sunt nici acum, deși, de câtva timp, se încearcă învierea „confort III” a cenaclului. [Adrian] Păunescu și oamenii lui sunau și la mine la facultate, unde eram deja asistent, telefonau și la mama, la Brașov, stăruind să vin. În același timp, și Nicu Alifantis, care era în cenaclu, mă tot bătea la cap, căci și pe el îl înnebuneau la fel de insistent, pentru că, la vremea aceea, eram, cred, singurul dintre cei care aveau deja un nume în muzică și nu dăduseră pe acolo; probabil, voiau să mă aibă la colecție.

– Ce a reprezentat pentru tine această manifestare?

– Am fost la cenaclu o singură dată în viața mea, la Ploiești – nu mai țin minte anul; am plecat de la București cu autostopul și, când am ajuns acolo, Păunescu m-a primit extrem de amabil în spatele scenei – trebuie să recunosc. M-a întrebat pe versurile cui sunt cântecele și i-am spus că nu folosesc decât textele mele; am cântat trei compoziții – parcă Dracula blues, La telejurnal și Am pneumonie, iar, apoi, am plecat. După asta, evident că nu m-au mai chemat, pentru că piesele nu erau, de niciun fel, pe linia lor ideologică.

– Dar pentru generația de atunci, ce a însemnat cenaclul?

– Sunt convins că, pentru foarte mulți, a fost o oază de cântec și de poezie, mai ales la început, când lucrurile erau mai în regulă față de vremea când am cântat eu; în rest, mi se pare că a fost o manifestare extrem de bine ghidonată de spălare pe creier – nu numai din punct de vedere ideologic –, iar eu, în general, încerc să nu particip la astfel de operațiuni; de aceea, nici la televiziune nu apar prea des, pentru că, după părerea mea, și aceasta e tot o formă de spălare pe creier – foarte subtilă, e adevărat.

– Ce impresie ți-au făcut spectatorii de atunci?

– Am avut mare succes la public, n-a fost nicio problemă; cred că nici ei nu se așteptau să audă astfel de cântece în cenaclu! Le-a plăcut foarte tare, au aplaudat îndelung, apoi am ieșit din scenă, am plecat la București și asta a fost tot.

– Dacă ai mai fi invitat astăzi, când nu mai există presiuni ideologice, ai mai merge?

– Nu, sub nicio formă!

– De ce?

– Nu-mi place tipul acesta de manifestare. Eu cred că orice artist trebuie să stea pe picioarele lui și cei care au ceva de spus sunt aceia care reușesc să facă spectacole de sine stătătoare, de tip recital; asta și fac, de ani de zile, și nu mă interesează altceva.

– Îți mulțumesc pentru opiniile tale!

– Și eu îți mulțumesc mult!

Florin Bălănescu