Secundele iubirii, Toader Răduță, Vrancea: Salonul literar, 2023 

Prefața I (extras)

          „Toader Răduță, în volumul Secundele iubirii, transfigurează și perpetuează o necesară tradiție vie, nu formalismul asfixiant, abstract, al unei tradiții încremenite în proiect. Prin urmare, nu litera care ucide asigură personalitatea cărții, ci spiritul care vivifică veșnicia ce s-a născut – vorba lui Blaga – „la sat”, adică realitatea organică, atemporală, transistorică și transmundană. Este modul inteligent – inteligență artistică – al poetului care transformă și eternizează ținutul natal, Coza de Tulnici – Vrancea, într-un topos poetic de referință, cu rădăcini mioritice, în spiritul viu al neamului românesc, dar care potențează, simultan, și propria-i voință poetică, ce ar trebui să caracterizeze fiecare scriitor al literelor autohtone, tocmai spre a se salva de epigonism, de căderea în derizoriu, desuetudine și uitare
           Organicitatea esențială a poeziei lui Toader Răduță reflectă apartenența ei la românism și-i determină specificitatea ei națională, mai precis, sufletul mioritic al satului românesc. Tradiția cultivată cu echilibru și armonie virginală de poetul vrâncean e specific națională și inconfundabilă.”
    Petre ISACHI

         Prefață  II (extras)

          ”Volumul acesta e unul despre iubire, una concretă, trăită cu intensitate, remarcându-se în fiecare vers notele fundamentale ale acestui sentiment pe care psihologia le recunoaşte în veneraţie, deferenţă,  consideraţie, condescendenţă, încredere, poetizare, altruism şi similaritate psiho-axiologică. Recunoaştem în versuri trimiterile către iubită-soție-muză, către zânele lor, ținutul natal, legendara Ţară a Vrancei şi către toate pe care le-a văzut şi atins în viaţa sa.
           Toader Răduţă este atras şi de poezia cu formă fixă. Dintre ele se remarcă sonetul, definit şi ca „Veneţie a poeziei” care, de-a lungul timpului a purtat iubiri, a îndulcit regrete, a scurtat dureri sau a făcut suportabile exilurile:
„Inspir mireasma adierii tale / în leagănul sărutului de gânduri / într-un amurg al frântelor petale, / ascuns în strop de rimă, printre rânduri… // Ştiu că ți-i dor, risipa-ţi muşcă visul / flămând şi însetat de-o sărutare… / Pe o cărare soră cu abisul, / alerg sălbatic, curg într-o vâltoare… // Şi în magia umbrelor din noapte / acorduri de vibraţii se adună, / plutim în vals de patimi şi de şoapte / ca doi nebuni, sub raze reci de lună… // În cuib de doruri, visul se destramă / când zorii viorii, s-adorm mă cheamă.” („Sonetul adierii”).
            Poezia lui Toader Răduţă nu este una aridă, una specifică post-bacovianismului, cât despre criptare nici vorbă. E o poezie  dulce, foşnitoare. Cititorul trebuie să intre în acest volum ca şi cum ar circula pe o alee mărginită de flori, neavând cum să nu fie de acord  cu acest poet care dă o şansă iubirii.
Georgică Manole