IOAN VASIU : –  Ne cunoaștem de mulți ani… Când și unde ai debutat ca jurnalist?
         TEODOR BULZA: – Da, Ioane, ne știm de mulți ani, de aproape șase decenii. Eram adolescenți, absolvenți ai clasei a IX-a, tu, la Liceul din Periam, eu, la cel din Sânnicolaul Mare, și ne-am cunoscut în călătoria spre Câmpulung Moldovenesc,  unde urmam să dăm admitere la Liceul militar din acel miraculos oraș, situat, tot acolo, în susul țării. Am urcat într-un tren accelerat în Gara de Nord a Timișoarei, având ca destinație finală, cred, Iașiul. Comandantul „trupei” de elevi, îmi amintesc, era plutonierul Iepure, îl mai știi?, un ins rotund și rău de gură. Ajunși la Cluj, nu ne-a îngăduit nici măcar să coborâm pe peron, să bem apă de la țâșnitoarele tentante în acea zi toridă de iulie. Eu însumi l-am rugat, arătându-i fântâna din dreptul scării vagonului, însă șeful a rămas neînduplecat: „Răbdați”.
În sfârșit, ajunși la Câmpulung Moldovenesc, am rămas impresionați de orășelul dintre dealuri și munți, mai ales că noi eram pui de la câmpie, cu vederea slobodă spre orizonturi, fără opreliștea formelor înalte de relief. Construcția impozantă a Liceului militar era un patrulater, ca o temniță, cum am văzut la muzeul Doftana, în 1961, și altele, mai târziu, iar încăperile păreau peșteri, mari și late, cu ferestre cât pereții caselor din satul/satele prin care am trecut în, pe atunci, scurta mea viață.

A doua zi, dis–de–dimineață, la ora 6, au sunat trompetele, nebunele, care ne-au dat semnalul că suntem într-o cazarmă. „Deșteptarea!”, a răcnit același, Iepure, din ușa imensului dormitor, după care  ne-a ordonat să ne încolonăm și să coborâm spre platforma betonată din incintă pentru a executa exerciții de înviorare, după cum, exemplificând, își desfășura anevoios corpul rotofei…
Aici nu rămân nici mort !, mi-am zis, încât nu am scris nici un rând la examenele propriu-zise, de română și matematică, după cum nu am trecut nici o probă sportivă, anume, înălțime, lungime și alergări; mă apucase disperarea că pierd cel mai de preț folos al meu – libertatea. Pricepeam din clasa I  ce e disciplina, respectam cerințele traiului în comun, însă regulile cazone le respingeam in corpore… Un ofițer ne-a convocat la un raport pe câțiva dintre candidați, inclusiv elevul care eram, și, în cazul meu, a fost extrem de furios că, spre deosebire de foaia matricolă de–acasă, fruntașul la învățătură nu confirma încrederea comisiei de recrutare care m-a recomandat pentru onoarea de a urma un liceu de o  asemenea însemnătate… Am îngăimat ceva, că nu sunt la înălțimea așteptărilor (da, eram și am rămas scund, în afara rigorilor staturii unui viitor ofițer…), și a constatat el însuși că mă stăpâneau emoțiile, timiditatea, poate și sensibilitatea. Cred că m-au selectat și pentru condiția mea socială, de elev premiant, dintr-o familie nevoiașă, destrămată, oferindu-mi-se șansa de a răzbi în tumultul vieții prin protecția și avantajele carierei militare, totul gratuit.
Așadar, Ioane, n-a fost să fie să devin ofițer, după cum nici tu nu te-ai conformat traseului destinului prefigurat în vara anului 1965, tocmai la Câmpulung Moldovenesc.

În urmă cu 26 de ani, fiind cronicar în caravana electorală a senatorului Adrian Păunescu, candidat la Președinție, cu popasuri memorabile la Alba Iulia, Bistrița, Năsăud, Vatra Dornei, Putna, Margina, Vicovul de Sus, Suceava, Botoșani, Ipotești, Iași, Târgu Frumos, Bacău, Vaslui, Focșani, Potigrafu, Buftea, Chitila, apoi, spre Craiova, Băilești, Maglavit ș.a.), m-am abătut de la traseul Bistrița – Vatra Dornei, prin pitoreasca Vale a Bârgaielor și pasul Tihuța, și am oprit la acel lăcaș, cu o emoție care–mi vibra înlăuntrul ființei, ca o dubă: construcția părea că se comprimase, nu mai era, ca în vremea când o desenam în memorie, nici lungă, nici lată, nici înaltă, ci semăna cu o stație de cale ferată părăsită sau, dacă vrei, cu un cămin de nefamiliști abandonat. Nu era nimeni în acel perimetru, nici măcar  un câine, vagabond sau statornicit acolo, de strajă sau de planton, cum mi se întâmplase după vreo zece ani, când am slujit patria, elev – soldat la Școala de ofițeri de rezervă de la Lipova…
Ca atare, ești leatul meu la acea școală pe care am evitat-o din propria-mi voință, optând pentru o viață liberă, în aparență, și supusă, în realitate. Altfel, un parcurs, măcar, senin, fără constrângeri fatale, fie și traumele așa-zisei revoluții, când am trăit experiența amară a eroului devenit victimă – dar asta e cu totul o altă poveste…
Cât privește debutul meu ca jurnalist, cred că momentul de început  s-a întâmplat în clasa a V-a („A”, că eram clase paralele, „A” și „B”, la Școala generală din comuna Tomnatic, raionul Sânnicolaul Mare, regiunea Banat), când, la reluarea cursurilor, doamna profesoară de română, Ana Toldi, care ne era și diriginte, ne-a cerut să scriem cum ne-am petrecut vacanța de vară. Și-am scris. Ce am scris?     

Ce păcat că n-am păstrat caietul acela cu coperte de carton albastru, tip dictando, clasic A5, ca o carte de buzunar. Țin minte că am povestit cum am călătorit cu trenul de la Tomnatic, prin Lovrin, Pesac, Periam, (locul nașterii tale), până la halta Periam Port, de unde am mers pe jos până pe malul Mureșului, unde știam că e compa, cu care urma să traversez mărețul râu, cât un fluviu în închipuirea mea orgolioasă și limitată; am descris compa, care era (și mai este?) un pod plutitor, legat cu cabluri din oțel de scripeți care alunecau în bătaia apei de la un mal la celălalt… Oameni, căruțe, tractoare…
Doamna Ana Toldi a fost atât de impresionată de compunerea mea, încât, nu numai că m-a îmbrățișat, ci, mai mult, m-a luat de mână și m-a dus la fiecare dintre clasele școlii: „A” – secția română, „B” – secția germană. Așa că eu, timid și peltic, am citit textul dat ca referință de către sensibila profesoară, devenind, tot eu, o vedetă printre elevii fruntași la învățătură și purtare.
Da, Ioane, prietene, cred că atunci am debutat ca jurnalist fără jurnal… Prin 1978, redactor la ziarul  „Drapelul roșu” din Timișoara, primesc un telefon de la Doamna Ana Toldi din Reșița. Menționez că Doamna a fost profesor la Tomnatic doar un an. „Dragă Teodor Bulza, sunt diriginta ta din clasa a V-a… Mă bucur să te citesc în ziar și în revista „Flacăra”. Când vii la Reșița?”. „Sărut mâinile, distinsă, dragă Doamnă… Vă mulțumesc pentru toate… Chiar mâine (… chiar așa!), ajung acolo…”. Ne dăm întâlnire și ne revedem, înlăcrimați și suspinând…
Vezi de ce îmi place să cred că atunci am debutat, nu în presă, ci într-o școală, grație unei dăscălițe minunate și de neuitat, Ana Toldi. Dânsa m-a descoperit și m-a lansat în lumea celebrităților locale…

Într-o gazetă tipărită, am publicat întâiul reportaj în 1966, în revista  „Căutări”, a elevilor de la liceul din Sânnicolaul Mare. Era un text amplu, provocat de impresii dintr-o excursie pe Șantierul hidrocentralei de la Porțile de Fier. Atunci, am vizitat Băile Herculane, Orșova, insula Ada – Kaleh, Turnu Severin, relatând pe îndelete  cele văzute și filtrate prin ochii și sufletul junelui care eram. Revista era multiplicată prin șapirograf sub coordonarea profesorului de fizică, Marius Stăniloiu, un excepțional dascăl și pedagog.
S-au stins, din păcate, cam toți profesorii mei, din școlile generale în care am învățat carte (Semlac, Teremia Mare, Tomnatic), ca și cei din liceu și facultate (română – franceză), fie-le țărâna ușoară și amintirea veșnică, nu doar pe monumentele de pe morminte, ci în mausoleele ctitorite în destinele generațiilor de elevi și studenți pe care i-au luminat cu făcliile lămpilor de lângă tâmple, cum a grăit ilustrul filolog G.I.Tohăneanu…
Trec, uneori, pe la locul său de veci, din cimitirul Cosminului, ca și în dreptul bustului de bronz de pe Aleea Personalităților din Parcul Central  al Timișoarei, unde mă reculeg și îi aduc omagiul cuvenit celui mai drag și admirat cărturar din viața mea.

În anii studenției, am debutat – iarăși – în revista  „Forum”, scrisă și editată de învățăceii de la Universitate, cu precădere de la Filologie, dar și de la alte facultăți, studii economice, muzică, arte plastice. Cum se zice, i-am însoțit și am cărat manuscrise la tipografie alături de Gheorghe Jurma și Vasile Bogdan, cei dintâi fruntași ai redacției, după care am urmat eu, ei devenind, după absolvire, redactori la ziarul  „Flamura” din Reșița. Cât am trudit ca redactor–șef, am fost recrutat și la  „Viața studențească”, șef al subredacției din Centrul universitar Timișoara, 1969-1972, de către renumitul formator de jurnaliști și caractere, Niculae Stoian, un reper al biografiei  mele, un om excepțional, altruist, cum rar s-a pomenit și atunci și rar se pomenește mai ales acum, a cărui deviză, apud Caragiale, mi-am însușit-o, ba, am regăsit-o ca definitorie în ADN: Cinste și gramatică ! Îi port întreaga gratitudine…(Mai târziu, alături de Nicolae dan Fruntelată și Sorin Roșca Stănescu, am editat un volum antologic din  poemele sale: ”Nomazi la Dunăre”.)
Apoi, la absolvire, am fost repartizat la ziarul  „Drapelul roșu”, unde scriam și în anii studenției. Mi-a susținut angajarea Ion Iliescu, care, în anii 1971 – 1974, a muncit ca secretar cu propaganda la comitetul județean de partid. Un om luminat…
Cam astea sunt (au fost) reperele parcursului meu prin debutul prelungit într-ale ziaristicii.

– Dar, ca scriitor, când și unde ai debutat?
Eu nu mi-am propus să scriu literatură. Ba, am  „comis” câteva grupaje de poezii, publicate într-un caiet al cenaclului  „Hyperion”, de la Filologie, dar și în  „Neue Banater Zeitung”, în pagina  „Universitas”, tălmăcit de consăteanul meu din Tomnatic, Anton Palfi. Nu mai am acea ediție, însă e posibil ca, atunci, să fi publicat și Herta Müller, studentă la Germană. Sau Richard Wagner, Johann Lipett, William Tottok, cu ultimii doi fiind coleg de internat și de liceu la Sânnicolaul Mare. Securitatea i-a terorizat cu urmărirea insistentă, ba, la domiciliul Hertei, a instalat aparatură prin care se înregistra, ambiental, orice șoaptă, până în intimitatea ființelor surprinse…în iatac. Penibil, grav, inadmisibil, făcând din acei tineri zburdalnici dușmani ai poporului, ceea ce ei înșiși nu voiau să fie ! Oricum, li s-a conferit o aură de disidenți și critici ai regimului, deși era vorba de o viziune critică asupra realităților, atât. I-a ocrotit Nikolaus Berwanger, însă, după dezertarea acestuia, în 1984, „grupul de acțiune Banat” a fost destructurat, om cu om…
Eram absorbit de tumultul muncii la ziar. Aveam și o vorbă: la jurnal, ca la furnal. Foc neîntrerupt… Curată, arzătoare siderurgie. Sau ca la moară, măcinând cuvintele, îndeosebi la cotidian, cu șase apariții pe săptămână. Am nimerit într-un colectiv ostenit, chiar ruginit, cu mulți  „bătrâni”, fie și ceva mai tineri, promovați la ziar, precumpănitor, pe baza dosarului de cadre. Ca atare, m-am integrat și nu prea în noul climat, eu, frenetic student și publicist, fascinat de viața universitară și de, totuși, strălucitoarele personalități ale filologiei: G.I. Tohăneanu, Eugen Todoran, Deliu Petroiu, Simion Mioc, Vasile Crețu, Gabriel Manolescu, Eugen Tănase, Livius Ciocârlie, Clio Mănescu, T.L.Birăescu, lungind, cu bunăvoință, lista dascălilor de referință. Am avut parte de o generație eclatantă, băieți și fete sau fete și băieți, tineri frumoși și vioi, pasionați de carte și, în general, de cunoaștere ca o aspirație a sensibilității fiecăruia.

Da, era o atmosferă care ne fascina, încât mergeam cu interes și bucurie la cursuri și seminarii, la alte activități complementare, precum cenacluri (la Universitate și la Casa de cultură a studenților), cineclub (am și  „jucat” în filmul, de scurt metraj,  „Punțile”, conceput de Adriana Babeți) la cercul de folclor (cu deplasări ocazionale sau de cercetare, precum la Marga, Mehadica, Sasca Montană, Ilidia, Secaș, Checheș, Crivobara, Vizma, Paniova, ah, ce vremuri frumoase și ce dascăli entuziaști, ah, să nu uit de cursurile facultative de istoria artelor (cu minunatul profesor Deliu Petroiu) sau ateism științific (condus de Ioan Mureșianu, care mi-a fost și dascăl și prieten, atunci). Neuitate rămân taberele, în vacanțele de iarnă sau în cele de vară, ca la Bușteni, Sovata („Du-mă mamă la Sovata/ Să-l cunosc și eu pe tata”…), Brașov și Poiană, Izvorul Mureșului sau Costinești, dar și la Festivalul național de folclor de la Baia Mare, când, împreună cu poetul și colegul Ionel Căliman, am prezentat (el !) o comunicare științifică „Fantasticul în basm”, vegheată de ilustrul om de știință, Vasile Crețu… Am fost premiați!
Așadar, visătorul de mai ieri, eu, adică, am dat cu capul de rigiditatea, obtuzitatea și dogmatismul unor colegi blazați și lipsiți de talent, parcă pedepsiți să muncească (vorba vine) într-o meserie pentru care le lipsea tocmai esența: harul !…
Să-i ierte Dumnezeu pentru cât rău au semănat în paginile îndurătoare ale gazetei care, oricum, nu le-a oferit nici un strop de glorie…
Fiindcă, indirect, mă provoci, Ioane, să fiu sincer în aceste mărturisiri, sunt dator să evoc o întâmplare care îmi confirmă judecățile de mai sus.
În 1972, vara, închei examenul de stat, cu 10 (zece), notă acordată de prof. dr. Eugen Todoran, pe o lucrare coordonată de Vasile Crețu.
Pentru august, ultima vacanță de boierie studențească, aveam ca bonus un bilet la Costinești. Mă roagă un șef din redacție să încep „activitatea” cu o lună mai devreme, față de 1 septembrie, dacă nu, chiar 1 octombrie, cum visam, de altfel. Omul a motivat că vor să plece în concedii și n-au un ucenic vrednic să-i înlocuiască. Așa că, renunțând la întâlnirea cu vaporul eșuat („Evanghelia”, din patrimoniul flotei lui Aristotel Onassis,  înțepenit în prelungirea plajei stațiunii Costinești, cam în drept cu rezervația nudistelor de la Tuzla…), m-am prezentat la…ocnă, slujind partidul conducător… 

După 1 septembrie, mă sună Niculae Stoian, ”Toadere, te rog să participi la ședința Senatului Politehnicii, convocată pregătirilor pentru noul an universitar”. Accept ! Era o zi de luni, informez factorul decizional că la ora 13  e musai să plec, evident, după ce mi-am onorat sarcinile de serviciu.  „Nu te duci nicăieri”, urlă omul cu barosul între dinți. Zic: „I-am promis, contează pe relatarea mea…”. „Îți interzic…”. Onoarea e onoare, așa că am fost la Senat, am și scris, am și transmis. A doua zi, am fost convocat la redactorul–șef, urmare pârei la care s-a dedat autoritarul… După o lună de muncă la ziar, sacrificând ultima tentație a … ultimei vacanțe, după 2 – 3 ani în care timp am colaborat, e drept, sporadic, iată-mă, în fața marelui șef. Îl salut respectuos, mă invită să iau loc, față în față  cu reclamantul, și mă întreabă ce s-a întâmplat. Îi spun ceea ce ți-am povestit și ție, dragă Ioane, bun înțeles, atunci, cu glasul strivit de emoție.
După care, adică, imediat, redactorul–șef mi-a dat dreptate și l-a ocărât pe pârâcios… Așa încât, pe omul cel negru și rău, nu-l pot uita în vecii vecilor pentru modul cum m-a tratat, ca pe o slugă, însă, viața a hotărât să îl iert pentru impulsul de a mă expune la gazeta de perete și pentru caracterul său mârșav, în acea ipostază, om cu care, ulterior, am fost un pic amici… Acum, nici măcar nu mai vorbim, întrucât și el mă sancționează pentru dictonul care mă/ne particularizează: cinste și gramatică! 

       Țin să mărturisesc, ca o durere, că a fost cea mai mare umilință a mea, tinerel la 23 de ani, și nu prea m-am redresat sufletește nici până în ziua de azi, după peste o jumătate de veac, timp în care intrarea în câmpul  muncii se confundă cu o scenă de coșmar, horror, retrăind, când mi-e lumea mai dragă, criza de nervi și de autoritate a vechilului de pe moșia redacției. Scriu pentru întâia oară povestea în care mi s-au tăiat aripile zborului naiv după fluturi sau flori/fiori de păpădie, din ce motiv divulg taina oprimării mele de către un om mărunt, da, mărunt, așa a fost, așa a rămas în convingerile mele sincere și drepte !
…
Coala pe care scriu e martor că e prima dată relevată secvența coborârii în infern, în răul primordial, în groapa cu dejecții a universului uman… Atât, cât să ies din tărâmul angoasei, parțial, bag de seamă… Adaug amănuntul că, a doua sau a treia zi după „proces”, m-am înfățișat, la cabinetul tovarășului Ion Iliescu și i-am solicitat să faciliteze prezentarea mea la postul de profesor de română la Școala generală din Sânnicolaul Mare, unde aș fi fost repartizat, potrivit locului al doilea în ierarhia absolvenților promoției mele; era 3 – 4 septembrie, însă distinsul domn m-a refuzat, argumentând că era o onoare să fiu selectat pentru ziar și că e nevoie de condeie tinere pentru a împrospăta efectivele ostenite  din redacție. Nu i-am spus absolut nimic despre cauza reală a tentativei mele de a renunța la acel râvnit  loc de muncă, asta din pricină că nu am pârât în viața mea. Și nici nu m-am bătut, fizic, vreodată. Dealtfel, nici acum, hulit, înjurat, contestat, îndeobște, fără temei, nu urăsc pe nimeni, dar nici nu-i iubesc pe cei care mă urăsc. Am o altă atitudine: îi disprețuiesc, așa, pur și simplu, îi dau uitării și mă retrag în intimitatea mea, mi se pare?, imaculată. Nu pot afirma că nu mă afectează uitarea sau excluderea mea din tagma celor care scriu, asta pentru că nicicând n-am avut, și nici nu am, orgoliul de a fi ceea ce nu sunt: un mare scriitor, ci, doar, un scriitor, potrivit talentului și vocației de a lăsa semne ale trecerii mele prin lumea care mă înconjoară.
Am câțiva prieteni excepționali, care sunt leacul meu, poate placebo, și cu care parcurg timpul care mi-a fost dat să-l trăiesc și timpul care îmi rămâne să visez, uneori cu ochii închiși, să mă ascund în tainițele liniștii lăuntrice – și ce tonică e singurătatea cu umbrele ei mișcătoare !

Parțial color, ți-am răspuns, Ioane, la provocarea despre reperele debutului meu ca scriitor. Întâi, reportaje, apoi, poezii. Sau concomitent. Socotesc reportajul drept o antecameră a prozei, o inițiere în construcția unui univers accesibil, o sumă de observații asupra realității imediate, cu persoane autentice devenite personaje, oameni de referință în contactul autorului cu lumea înconjurătoare. Cei dintâi reporteri în începuturile literaturii române au fost Nicolae Milescu Spătarul, Dinicu Golescu, Ion Codru Drăgușanu, Calistrat Hogaș, fiecare cu pagini antologice despre locurile prin care au peregrinat, chiar și Nicolae Iorga, călătorind prin Banat și Ardeal, Cora Irineu, cu ale sale nestemate „Scrisori bănățene”, mai  înainte – Alexandru Vlahuță, prin „România pitorească”, apoi, Geo Bogza, cu   „Oameni din Țara de piatră”, Brunea Fox, ca și mulți alții, până în zilele noastre…de ieri sau de alaltăieri, trecuți în uitare, rămași însă în biblioteci cu scrieri nepieritoare, ca să nu lungim vorba …
După episodul inaugural al vieții mele în noul colectiv, ceea ce m-a stors de vlaga disponibilității de a face față vâltorii care era timpul extrem de solicitant pe tărâm politic, cu convulsii repetate și extenuante, am tot cumpănit asupra universului închistat în dogme și teze, ziarul suferind un iureș sufocant al comandamentelor zilei. Doar în anii 1965 – 1971 s-a înregistrat un dezgheț ideologic și social, lumea noastră a fost mai slobodă, relaxată și optimistă, s-a trăit mai bine, s-a scris intens, curajos și inspirat, înlăturând constrângerile proletcultiste și ale realismului socialist, iar românii au citit cu interes și satisfacție cărțile noului val de poeți, romancieri, dramaturgi, istorici, critici, atât ai noștri, cât și ai altor orizonturi literare, ceea ce a ridicat nivelul valoric al receptării fenomenului cultural, în general. Și, oricât ar fi încercat diriguitorii politici să împiedice revirimentul literelor române sau traduse, calea, fie și prin restrângerea tirajelor, nu a putut fi curmată, iar cartea a fost căutată ca pâinea, laptele și carnea sau benzina. Evident, o altă poveste …

  Eu însumi am încercat să aduc prin scrisul meu măcar un strop de prospețime, de stil îngrijit și atractiv, indiferent de subiectele abordate, până la sport, despre care nu am relatat cronici, cât reportaje, ca un rezumat al unei confruntări tactice și strategice pe o arenă, în cazul special – fotbalul. Așa, am mers la meciuri în cam toată țara, cât „Poli” era în  „B” (am și compus un imn: „În orașul de pe Bega/ Este o echipă ceva,” despre care moșii generației mele și-or fi amintind …), ceea ce-mi oferea privilegiul de a ieși din hotarele județului, apoi în  „A”, consacrându-mă ca pană inspirată și chiar de talent, sau am însoțit echipa într-un turneu de pregătire în Polonia, la Zabrze, la invitația echipei Gornik, două săptămâni de vacanță, pentru tânărul reporter care eram, cu popasuri la Katowice, Opole, Auschwitz; am fost și la Budapesta, pentru un meci din Cupa UEFA, cu, cred, Honved, pierzând după un arbitraj vădit potrivnic. Da, eram mereu dornic să văd, să cunosc și să scriu.
… Și, ce-i trece pruncului prin minte? Îi străfulgeră o idee: să propună dascălilor de la filologie, care, în vremea studenției, exprimau adesea critici pe seama articolelor publicate de ziarul „Drapelul roșu”, pe unde eram și eu cam a cincea roată la căruță … Îi abordez pe profesorii G. I. Tohăneanu și Eugen Todoran să colaboreze la noi rubrici, una de lingvistică, stilistică și simțire românească, alta, chiar așa, permanențele culturii populare. După lungi și plăcute insistențe, G. I. Tohăneanu, abia ieșit din convalenscență după o dificilă intervenție oftalmologică, la Dijon, în Franța, și-a exprimat acordul, propunând „Limbă și cultură”, genericul unei apariții săptămânale, in care să se preumble prin istoria și performanțele unor cuvinte din patrimoniul celor mai expresive vocabule. Eugen Todoran a scris un text ca o prefață pentru virtuale susțineri ale subiectului propus, după care Gabriel Manolescu și Vasile Crețu au poposit în coordonatele rubricii, pentru ca să apelez, sistematic, la râvna unui muzeograf inimos și cumsecade, talentat poet și modest scriitor la ziar, Aurel Turcuș, cu care, mai apoi, am legat o frumoasă prietenie, cu simțăminte de prețuire dincolo de mormântul său.
În schimb, ca un entuziast debutant, savantul G. I. Tohăneanu a luat lucrurile în serios și a scris, da, săptămânal, timp de 3–4 ani, cele mai frumoase pagini publicate vreodată de ostenita gazetă, sporind interesul cititorilor, implicit, tirajele. După o experiență gravă cu un text al eminentului dascăl, „Lampa de lângă tâmplă”, apărut în coloanele revistei pe care o conduceam,  „Forum studențesc”, m-am străduit să citesc fiecare „tabletă” după culegerea efectuată de lipotipiști și corectura specializată, încât, nu s-a mai strecurat nici o greșeală în conținutul celor cca 150 de … „O seamă de cuvinte românești”. Acesta urma să fie titlul cărții propuse directorului editurii „Facla”, vrednicul scriitor și publicist Simion Dima.

Bref, cum ne îndeamnă hârtia și timpul, profesorul Tohăneanu a acceptat, cu un … amendament: coautor să fie Teodor Bulza! Eu !? Nici gând, de unde negocieri, rugăminți, întâlniri cu aceeași temă și același răspuns … Din nou, în cele din urmă, am acceptat (era în 1976) și din cauză că autorul … principal a decis să nu publice volumul fără prezența  intrusului pe copertă. Așa s-a întâmplat cu cea mai frumoasă carte din viața mea ! …

M-a frământat istoria acestei veșnic onorante asocieri și n-am găsit altă cale să-mi omagiez magistrul decât, cum altfel, scriind de unul singur câteva cărți. Prima, romanul „Iulie”, apărut în 1979, l-am dedicat, de la sine înțeles, „Lui G. I. Tohăneanu, dascălul nostru”. Măcar atât. După un an, cartea a luat premiul pentru proză al C.C. al U.T.C., alături de mai cunoscutul scriitor de mai târziu, Mircea Nedelciu, iar de distincția, onorantă, pe atunci (pentru mine, și acum), s-au bucurat (măcar pentru cei 5.000 de lei) și glorioasa, ulterior, Herta Müller, Richard Wagner, dar și prietenii mei, în aceeași festivitate, Nicolae  Dan Fruntelată și Ovidiu Ioanițoaia…
Tot în 1979, a apărut cartea mea de reportaje, „Lumini bănățene”, la editura Sport – Turism, avându-l ca redactor pe neostenitul și polivalentul om de litere Florentin Popescu. Să mai spun (ba, să mai scriu) că textele, în mare parte, le-am publicat anterior în revista „Flacăra”, și atunci, tot a lui Adrian Păunescu, pe care îl admir de-a pururi și îi sunt recunoscător până fac umbră pământului. Ca să nu par modest, deși am măsură, marele maestru m-a considerat (cum a și scris în dedicația pe „Poezii de până azi”, B.P.T., 1978) „cel mai talentat gazetar al noii generații”. Am avut și un record în ce privește prezența mea în paginile mult prețuitei reviste: 11 articole semnate în aceeași ediție ! Așa că, prietene Ioan Vasiu, să te ții tare și să reziști invidiei … Cred că am reușit să fiu modest și ponderat, doar că nu poți înfrâna resentimentele, la purtător, ca o traumă, că starea de ranchiună e dureroasă, cum e și gelozia, în alte zări, intime.
Devenit o celebritate…locală, cu unele reverberații în medii geografice extinse, m-am trezit, fără voia sau acceptul meu, în decembrie 1979, trecut la altă muncă, în altă instituție: șef al sectorului presă la Comitetul județean de partid. Era locul cel mai potrivit să mi se taie aripioarele … Totuși, în 1982, am mai publicat un roman, la  „Facla”, „Casa șerpilor”, în aceleași condiții grafice, adică, mediocre, ca și „Iulie”. Cele două cărți de proză s-au bucurat (adică, eu) de cronici consistente, semnate de critici cu autoritate, care, cu excepții, ulterior m-au exclus din catalogul canoanelor și al dogmelor zilelor din urmă … Atât.

Așadar, mă prezint la birou și, alături de tovarășul Mihail Glăja, nenea Mișu, devenit prietenul meu (fost director – întemeietor al Studioului de Radio Timișoara), fără să-mi spună nici un șef care va fi obiectul muncii mele, ne apucăm să redactăm Monografia județului Timiș, un cărțoi compus dintr-o sumedenie de texte lungi, terne și pline de greșeli, refugiul fiind la Casa Agronomului, sub directoratul unui om înțelept, ing. Andrei ( ? ) Hutira, în  ianuarie, sobă cu lemne, mâncare gustoasă, țigări și cafele,  trai – nineacă la … Partid.
        Până ce mă caută tovarășul …  „Neagu la aparat … Ce faci acolo?”. Și răspund scurt, ostenit de atâta trudă gramaticală … „Vino urgent la tovarășul…”. Tovarășul era primul–secretar, Petre Dănică … Și merg urgent, împreună cu nea Mișu Glăja, care s-a bucurat să rămână la biroul de la parter, cu vedere spre bustul lui Eftimie Murgu (timp de cinci ani, l-am salutat zi de zi …), iar eu, nu fără emoție, am urcat la etajul I, unde era cabinetul … „Unde umbli ?”. Zic: „Lucrăm la monografia județului Timiș”. „Să nu mai pleci din sediu…Uite, avem nevoie de o cuvântare la …”. Și am înțeles care era prima mea menire. Aveam o oarecare faimă în scrierea de discursuri, telegrame, mesaje, încă din vremea lui Mihai Telescu, care a domnit în județ vreo 11 ani, un om cu totul excepțional și care a apelat la condeiul meu pentru a scăpa de perceptele sufocante ale citatelor și referirilor la geniala operă …

– La ce publicații ai activat în decursul anilor?
Ți-am răspuns, parțial, la ce publicații am colaborat sau am muncit … Fragmente de roman am publicat în revistele „Amfiteatru”, „Orizont” și „Flacăra”, fiecare apariție fiind salutată, cronologic, de M.N.Rusu, Ion Arieșanu și, respectiv, Adrian Păunescu. În 1977, am început la „Orizont” o rubrică, săptămânal, „Sport”, cu texte scurte și jucăușe, care se bucurau de prețuirea cititorilor, până în decembrie 1989. Am păstrat sute de scrieri din acea perioadă, sunt rătăcite prin plicuri și dosare … O țin minte pe cea din vara lui 1982, când se desfășura Campionatul Mondial de Fotbal, organizat în Spania, „El Mundial”, evident, un mare eveniment, transmis și de români la televizor. Admirând arta acelor excelenți sportivi, am deplâns eliminarea din grupe, caz fără precedent, a Braziliei și am scris despre durerea mea sinceră, încheind tableta cu un alineat:  „Fără Brazilia, „El Mundial” -ul e ca diminețile noastre fără cafea”… „Neagu la aparat, vino la tovarășul”… Același Petre Dănică… „Ai băut cafeaua?”, (era ora, fix, 8), „Da”, șoptesc … „Unde ?”. „Acasă… ”. „Ai cafea ? ”. „Da, nevastă–mea se ocupă … ”. „Ce–ai scris despre criza de cafea ? ”. Zic spontan: „Brazilia e Țara cafelei. Caffe do Brasil ”( …știa, că lucrase ca adjunct la Ministerul Comerțului Interior…). Încântat de răspuns, „Da, ai dreptate, n-ai scris despre nechezol … Să fii atent, să nu greșești, că poate fi grav… Ești liber…”. Și-am zburat în birou, să-l sun pe Ion Stan, secretar de redacție la „Drapelul roșu”, pe care îl rugasem, seara, să scoată acel incriminat paragraf … Numai că:  „Dorule, n-au vrut tipografii să taie … Li s-a părut o poziție realistă și curajoasă…”.
După scurtă vreme, tovarășul Dănică…a fost destituit ! … Nu datorită mie, ci din cauza lui însuși: promovarea lui ca Prim la Timiș a fost o mare eroare, iar omul cu pricina s-a compromis iremediabil în multe împrejurări. Recunosc, deși reclamat de cititorii cu ochi albaștri, tovarășul Dănică m-a ocrotit, asta și pentru că avea nevoie de mâna mea scriitoare de cuvântări, în orice ocazie, potrivit unui algoritm asumat (cuvinte scurte, fără despărțiri la capăt de rând, cu litere mari, ca de copertă, eh, nici așa … ).
Fac o paranteză sau o acoladă, cum vrei s-o iei. De prin 1974 – 1975, mi s-a propus să îndrum (?) cercul de presă de la Casa de cultură a studenților. Tentant, mai ales că în anii mei de școală superioară nu funcționa ceva similar. Așa încât, săptămânal, mai puțin, adică, deloc, în sesiuni și/sau vacanțe, până în 1989, indiferent de locul meu de muncă, ziarist de clasă începătoare, până la altitudinea de șef de sector la Județeana de partid sau de redactor–șef, la ziarul local. Au fost întâlniri destinse, fără nici o încărcătură politică, fără nici o referire la documente, teze sau linii directoare. 

       Am invitat publiciști prestigioși, precum, îmi amintesc, din cap și din suflet, de Niculae Stoian, Nikolaus Berwanger, Ildico Achimescu, Horia Alexandrescu, Cornel Nistorescu, Nicolae Arsenie. Am organizat neuitate excursii de documentare la Jimbolia, Variaș, Beregsău și Pădureni, adică la Comtim, la Făget, Tomești, Valea lui Liman, Herculane, Oțelul Roșu, Reșița, fiecare în coordonate … relaxante, larmă și voie bună, însă raporturi civilizate și fără excese. Mulți dintre cursanți au ieșit din rânduri și au intrat în galeria personalităților, precum, șef al „Școlii”, POPA’S, Ștefan Popa, genial artist și necruțător inamic al dogmelor și promotorilor insuficienței morale sau intelectuale. Am rămas prieteni ! …
         Pe alții nu-i mai numesc, pentru că au dovedit slăbiciuni de caracter, deh, afectând apelul meu la  „Cinste și gramatică”. Iar după 1989, nu că m-au dat uitării pentru timpul petrecut la acel cerc de presă, cu atâtea satisfacții,  dar au evitat să marcheze aportul meu la șlefuirea aripilor din condeiele, cândva, anonime.
Ei, da, gloria e, uneori, sufocantă, de-ți taie măsura, echilibrul și bunul simț, tocit …
Dragă Ioan Vasiu, pe cine mai interesează, oare, mersul acelor ani ? Uite, eu, cel care scriu și cel care am trăit intens acele vremuri, nu-mi reproșez nimic din conduita mea, a mea, subliniez. S-ar putea crede că mi-am irosit energiile în treburi mărunte, cu oameni mărunți, unii licheluțe (Victor Eftimiu, prin anii ’30 ai veacului trecut: „M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie…”. Și cred că i s-a dat, să se sature de ostilitatea agresivă a unora dintre contemporanii săi…). Nu regret nici măcar că nu le-am intuit această urâtă fațetă a meandrelor caracterelor lor…Fie sănătoși ! … Adaug că mulți dintre „absolvenții” cercului de presă au devenit jurnaliști profesioniști, fie și, unii, lipsiți de abilitatea uneltelor specifice, de cultură generală, chiar și de vocație, care e prima condiție a unei onorabile cariere în această trepidantă și sufocantă profesie.

– Câți ani ai lucrat, în total, ca jurnalist?
Îmi ceri extrase din cartea de muncă … În ’89, după ce am încheiat cu  „Drapelul roșu”, din proprie inițiativă și silit de împrejurările decembriste, am editat, începând din 22 decembrie, ziarul „Luptătorul bănățean”, reluând denumirea primului cotidian local de după Insurecția sau ce-o fi fost din august 1944, o gazetă compromisă, pe care, chiar neinspirat, am ținut s-o reabilitez, stârnit doar de sugestia unor confruntări, lupte, luptători…o istorie… După 5–6 zile, la presiunea cuplului  „eroi comico – satiric”, Lorin Fortuna și Claudiu Iordache, mi-am dat demisia și m-am retras în … confuzie. Ba, m-au și arestat … Uite, Ioane, cum mă provoci să plâng la mormântul lui Radu Bălan și să-l ocărăsc pe Ioan Savu, ajuns „ăl mai tare om” din … cetate și chiar mai mult, după dispariția celor doi …
Au urmat câteva luni de tăcere, din partea mea, dar și de blamări și sudalme, din partea făcătorilor de gazete insalubre, cu apariții rare și vândute la colțurile străzilor, chiar și în piețe, provocând pâra și ura, iar patronii făcând oarecari averi… Gata ! Totuși: s-au îmbogățit și tipografii, ca și cei care aveau hârtie de ziar, adică fostul meu loc de muncă, un tren întreg de role produse la „Letea” Bacău, o fabrică aptă să prelucreze și hârtie de bancnote, dar și … hârtie igienică; a dispărut uriașa ctitorie, ca atâtea altele … Și ziarele locale, cu tiraje record în ultimii ani biruitori, au pierit ca florile de păpădie, iar fostul sediu al redacțiilor în limbile română, germană, maghiară și sârbă a fost vândut de noii proprietari către o instituție din Ungaria … Așa s-a închis o filă de istorie, parte trăită și de mine, precum ai constatat, dragul meu, cititor …

Bref, ce cuvânt apăsător, acum: în aprilie ’90 am fost inspirat și am răspuns invitației de a participa la Congresul Uniunii Scriitorilor, la Sala Palatului. În hol, la standuri de ziare, reviste și cărți, am tresărit, la frontispiciul cu litere impozante, al unui nou cotidian, „Azi”, în caseta căruia am dat de nume cunoscute, chiar prieteni, tot de la „Viața studențească”: Octavian Știreanu, director al publicației, și Ion Predoșanu, secretar general de redacție.
      De aici încolo, până hăt la pensionare, am scris la „Azi”, apoi la „Românul”, „Agricultura României”, „Vremea”, conduse exclusiv de oameni mai deștepți și mai talentați decât prietenul tău care sunt eu: Octavian Știreanu, Nicolae Dan Fruntelată, Alexandru Brad, Adrian Păunescu, în ordinea în care apar în foaia mea de angajat. În final, într-un concurs de împrejurări, adică, a dat norocul peste mine, copil sărac de la Semlac, nepot de sfânt, am reușit să cumpăr o tipografie, chiriașă a Casei Scânteii, unde am descoperit o profesie–apendice a celei de gazetar, conferindu-i caratele logo-ului afișat: „Tehnologie germană, suflet românesc”. După multă vreme, obosit, m-am retras la Timișoara; rotativa funcționează și acum, preluată de un … capitalist.

– Alături  de care jurnaliști români importanți ai activat?
Ți-am răspuns, parțial, în contextul altor provocări. Nu pot face o clasificare valorică, pe cât una, mai degrabă, sentimentală sau empatică, respectând, totuși, și unii detractori de–acum. Criteriul e al aceleași exigențe structurale: cinste și gramatică.
        În capul listei, îl așez pe Ionel Căliman, cu care s-a nimerit să stau alături din prima zi de facultate și să rămânem prieteni până azi, când îți scriu, netulburați de vremuri sau de vrăjmași. Un om de mare caracter, aspru și necruțător cu nulitățile, un real talent în poezie, critică și istoria literară, creator de cenaclu în Făgetul său și decisiv în definirea ca personalitate de vârf a arealului în care se mișcă precum un suveran pe moșia sa cât e zarea. E profesor de referință, cu vocație, un savant în studiul folclorului (doctor !). Un cărturar mustind a cultură și sensibilitate. I se aplică întocmai matricea „mea”: cinste și gramatică !

Și, ca să-ți răspund la întrebarea pusă, consider că am avut șansa să fiu contemporan cu jurnaliști de referință, atât în biografia mea, cât și, chiar, în istoria recentă a presei românești. Mă gândesc, absolut spontan, și la nume precum Nicolae Dan Fruntelată, Tudor Octavian, Octavian Știreanu, Ion Predoșanu, Dumitru Constantin, Ion Cristoiu, Mihai Tatulici, Horia Alexandrescu, Cornel Nistorescu, Ovidiu Ioanițoaia, Ilie Purcanu, Vasile Bogdan, Nikolaus Berwanger, Florentin Popescu, Dumitru Oprișor și nu mulți alții, care să aibă și talent, dar și caracter, trăsătură pătrunsă adânc în fibra existenței fiecăruia. Am avut mulți prieteni, care au rămas în stadiul incipient: cunoscuți…
Da, am devenit extrem de exigent cu asocierile de circumstanță, am cumpănit mai adânc asupra hotarului dintre amiciție și relații inconsistente; nu i-am dat uitării, ci nu i-am mai promovat în preajma mea în anii maturității depline. Și mă simt eliberat de poveri inutile, ca niște cocoașe … interioare. Le-am extirpat! Prin laparoscopie! Am făcut atâta bine unor indivizi, încât, în situații limită, în loc de recunoștință, au dovedit nu doar lipsă de leialitate sau loialitate, cât, pur și simplu, mârșăvie. Am fost  generos, binevoitor, chiar altruist, precum „baciul” meu, Niculae Stoian, încât, pe când eram în cădere liberă, m-am trezit împins de pe culmi în prăpastie, să mă învăț minte, nu să regret că i-am salvat în situații dificile, ci să-i trec la locul cuvenit: în uitare, ba, în nepăsare, să-i șterg de pe tablă, ca dâra de cretă, sau să-i scot din căsuțele pe care le credeam că le merită în tabelul, nu al lui Mendeleev, ci al lui … Bulza. Cât le-am fost de folos, m-au cultivat ca pe o floare, apoi, m-au lăsat să mă ofilesc în bătaia agoniei singulare, dezvăluindu-și o stare precară de simțire, de devoțiune, de vibrație umană, sterpi, imunzi, lepre – ce cuvinte grele, care nu pot cuprinde imensa mea dezamăgire pe frontul nevăzut al orgoliilor nebănuite. Încă o dată: să fie sănătoși ! 

– Te rog să enumeri titlurile cărților care poartă semnătura ta?
La titlurile cărților enumerate mai la deal, adaug: în 2004, am tipărit la „Cromoman”, firma mea, o cărțulie, de fapt, o reeditare:  „Vedenia și arătările curatului Nica Hopșitar din Semlac ( … )”, care N.H. era tatăl … tatălui meu, răpit de iele în 1896, într-o zi, 29 august, în cursul unei tornade. O poveste în versuri naive. Cartea a fost tipărită, în ediția princeps, la Pecica, după trei ani, chiar 1899, și se mai păstrase un singur exemplar, mâzgălit de către o sumedenie de cititori și cititoare, care și-au divulgat identitatea. Cu limbă de moarte, un văr de–al meu, Todor Bartoș, le-a poruncit, nevestei și copiilor lor, să-mi dăruiască  acea prețioasă comoară a familiei. Îi sunt de-a pururi recunoscător! Am multiplicat legenda în 400 de còpii pe care le-am dăruit consătenilor, ca să afle de ce neamul meu patern era  „de-al lui Sfântu”.

Am fost inspirat când, într-o onorantă întâlnire cu Patriarhul Daniel Ciobotea, i-am oferit și Prea Fericitului Părinte modesta recuperare a biografiei moșului meu din alte zări și alte timpuri, cu multă vreme înaintea „istoriei” lui Petrache Lupu din Maglavit.
În 2008, am „scos” romanul  „Fascinație”, la editura „Semne” (care l-a decretat „cartea anului”), cu o prefață de Adrian Păunescu. O carte gravă – și atât. Iată, ce scria Adrian Păunescu, printre altele:   „Avem de-a face cu un prozator adevărat, care are ceva important să ne spună despre sine, despre ea și, să o recunoaștem, despre noi. Un episod fascinant din lunga poveste de dragoste a lumii, poveste mereu nebună, poveste mereu pasionantă, mereu nefericită”.
          În 2017, la editura David Press Print din Timișoara, a apărut   „Umbra care mă însoțește” , jurnal, memorii, evocări.
M-a onorat cu o cronică, în „România literară”, Tudorel Urian, cel care, chiar acum, când scriu, a publicat în „Viața Românească”, nr.2/2024, un comentariu legat de personalitatea profesorului nostru (și T. U. i-a fost student, ceva mai târziu decât eu), G. I. Tohăneanu, recuperat de acest vrednic om de carte după execuția marelui nostru dascăl de stilistică și de bun simț. Atât.
Tot în 2017, am îngrijit o ediție cu amintirile tulburătoare ale lui Arcadie Pascu, semlecan de–al meu, „Povestea vieții mele”, închis la Buchenwald, Aiud, Ocnele Mari, un personaj – martir, un destin eroic, un înțelept, care mi-a urmat sfatul de a-și descrie viața așa cum a fost, autentică și dramatică. Iar cartea sa e o veritabilă mărturisire a luptei cu moartea, dispută din care a ieșit învingător. Ar merita un roman sau un film.
Am mai vegheat la editarea unei veritabile monografii închinate maestrului Diodor Nicoară, dirijor și director al Filarmonicii „Banatul”, un artist autentic și înzestrat, un mare fiu al Banatului. Cartea a apărut în condiții grafice excepționale, fiind lansată la Margina lângă Bătești (locul nașterii sale), la Făget și la Timișoara, fericindu-i pe protagonist, pe ilustra sa Doamnă, Lucia Nicoară, fost director al Teatrului Național din Timișoara, ca și pe mulți dintre colegii și prietenii maestrului.
  Am trudit cu pasiune și la apariția unei cărți de istorie recentă a pustei din zona Semlacului și a Mureșului–hotar: „Lumea nostalgică a sălașelor de altădată”, scrisă de către ing. dr. Liviu Nadiș, de la Pecica, un om minunat, care sfințește locurile pe care se înălțau, cândva, dar nu chiar de mult, acele locuințe împrăștiate în nemărginirea orizontului. Fabuloasă recuperare a unui univers specific acelei zone mirifice. Am fost onorat …
M-am ocupat și de editarea în volum a unor texte dense și la obiect ale prof. dr. Viorel Roman, consilier academic la Universitatea din Bremen, un proiect al carierei sale: „România în sfera de interese a marilor puteri”. Din acest ciclu, „De la Râm la Roma” e o carte excepțională, analizând implicațiile vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în „Grădina Maicii Domnului”. Cred că era prin 1999, când a apărut …

Am mai robotit la elaborarea unei culegeri din articolele și evocările marelui jurnalist interbelic, Leon Kalustian, prieten al…prietenului meu, parcă dintotdeauna, Nicolae Arsenie, un constructor vizionar al machetelor de ziare și reviste la care a muncit, plus că el însuși este un redutabil condeier. Și un caracter de excepție în cele două orânduiri antagonice pe care le-am traversat impreună, braț la braț și cot la cot.
Dacă am uitat ceva, graba e de vină …

– După părerea ta, se mai poate spune astăzi că presa este a patra putere în statul democratic?
Presa e o putere, dar nu mai e dominantă, așadar a pierdut locul al IV-lea. Vocile presei s-au diminuat, după cum și pătrunderea ei în rândul cititorilor și decidenților e firavă. I-au luat loc alte mijloace, vegheate însă (sau: dirijate, influențate, conduse) de către servicii extrem de vigilente. Avem și noi, mai mult sau mai puțin nevăzute, toate sau fiecare în alertă, mai ales acum, când se împarte puterea și se rescriu frontierele …

– A apărut în ultimii ani presa online. Constituie aceasta un pericol pentru presa tipărită?
Aici e o mare competiție, pe bani, desigur. Câștigă cel mai abil, rapid și bătăios. Presa pe suport de hârtie, o știi prea bine, e doar pentru nostalgici. Nici chioșcuri nu mai sunt, nici abonamente nu se mai fac. Mă și simt retrograd, cu cele zece titluri de ziare și reviste pe care le-am contractat la domiciliu. Mă simt confortabil, iar computerul îl deschid arareori, doar ca dicționar, că e mai comod, ori pentru mesaje. Iar cu poștașii sunt în relații cordiale, amintindu-mi că, la absolvirea clasei a VII-a („A”, bineînțeles), am distribuit ziare, reviste,  scrisori și telegrame în comuna Tomnatic, onorabilă muncă în folosul obștei româno – germane.

– Cu ce te ocupi de când ești pensionar?
Cu ce mă ocup? Cu nimic … Ba, cu nimicuri. La vârsta mea, totul e vânare de vânt…Sau să încerci alergarea după fluturi și culegerea florilor de păpădie, după ce s-au copt și încep să fulguiască.
Așadar, Ioane, nu mă ocup, ci sunt răvășit de o dulce stare de melancolie, mă refugiez în amintiri și cad, desigur, în … fântână, adică, în depresie. Ciclotimic. Iar acum, de-a lungul și de-a latul multor zile, ți-am scris, nu ca să mă aflu în treabă, ci, luând în serios provocările tale, m-am mutat cu gândul și cu condeiul în zările prin care m-ai invitat.

– Ce proiecte ai pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat?
Eu am fost un scriitor de duminică … Iar în anii din urmă (sic !),  în săptămâna mea, deși are șapte duminici, nu sunt cel mai harnic om din lume (în scris). Și nu mai scriu duminicile, pentru că, deși mă copleșesc/frământă multe proiecte, las inspirația slobodă (sau stârnită, ca în cazul de față), cât să-mi îmbujoreze ființa.
Nu pot să închei, fără a aminti de cele două fete ale mele și ale soției mele, Ileana: Ioana, trăitoare în Germania, cu fetițele ei, Pia- Maria și Livia, și Teodora, cetățeancă a Spaniei, mamă a Antoniei. Ele constituie patrimoniul familiei mele …
O precizare, de final: e al doilea interviu din viața mea. Cel dintâi, în 2009, iulie, în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, când am împlinit 60 de ani, sub genericul „Cinste și gramatică”. Acum, la 75 de ani, curând, sub aceeași poruncă, ți-l acord ție, Ioan Vasiu.

Îți mulțumesc, prietene …
Fiindcă ești un poet cu har și sensibilitate, închei convorbirea noastră cu  „Cântecul greierușei”, poemă minunată a lui Lucian Blaga:
  Greu e totul, timpul, pasul,
Grea-i purcederea popasul.
Grele-s pulberea și duhul,
Greu pe umeri chiar văzduhul.
Greul cel mai greu, mai mare
Fi-va capătul de cale.
Să mă-mpace cu sfârșitul
Cântă-n vatră greierușa:
Mai ușoară ca viața
E cenușa, e cenușa.        

                                     Interviu  consemnat  de  Ioan  Vasiu / UZPR