ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 24 Apr. 2018
Autor: Eugenia VASILE, București
Publicat: 25 Apr. 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

Teodor Epure: Fișă de “temperatură” existențială și morală

Profesorul Teodor Epure (n.1939, Vorniceni, Botoșani) este, printre altele, autor a cinci cărți: Tezaurul toponimic al comunei Vorniceni (un foarte prețios minidicționar de toponimie locală), Stejarii din Dumbrava Înaltă și Istoria Școlii Vornicenene (ambele cărți de memorialistică), urmate de două volume de versuri: Frământări și Pe-un covor de vise. Toate au fost scrise după 1990 și au fost tipărite de Editura AGATA din Botoșani.

Cele de memorialistică, deși nu pot intra într-o ierarhie valorică din cauza faptului că însăși memorialistica este un mix de autoficțiune și document istoric,  sunt totuși cărți importante ce alimentează  memoria colectivă a satului, mintea și inima foștilor și actualilor colegi de breaslă ai autorului care și-au închinat viața  învățământului vornicenean. Ele rămân doar de interes local, toate cele aproape 40 de portrete  schițate biografic reprezentând tot atâtea fațete exemplare ale dascălului de țară, dar și ale unor săteni „stejari” din Vorniceni.  Cele ce urmează se referă la cele două volume de poezie.

Profesorul de limba și literatura română Teodor Epure scrie o poezie de factură clasică, fiind respectată regula de aur: prozodia. Așadar, autorul a rămas atașat poeților noștri înaintași: Eminescu, Coșbuc, Alecsandri, Bacovia etc. “…am scris ceea ce m-a durut, ceea ce am simțit și m-a impresionat mai mult”, spune Teodor Epure în prefața la volumul Frământări (2014, 108 p.). Folosind cuvinte de o ingenuă simplitate emoționantă, poetul speră ca versurile sale să ajungă direct la inima cititorului. Desigur, a scrie pe înțelesul tuturor, cum a făcut-o Eminescu, care poate fi înțeles  și de cel mai simplu om(„ce e val, ca valul trece”, spune orice țăran din zilele noastre care are măcar șapte clase elementare), nu este deloc ușor. Teodor Epure știe că nu se poate compara nici pe departe cu Eminescu: ”Citit prin faguri de miere ai  limbii române, / Glasul său unic a făcut să fie auzit. / Era glasul poeziei românești moderne / Cu teorii cosmogonice în poeme. / …, Ca Homer și Dante atotcuprinzător/ Fiind un simbol al geniului creator.” (“Glasul poetului”, vol. Pe-un covor de vise, 2017, 184 p.).

Fiu de țărani, poetul și profesorul Teodor Epure s-a angajat într-o relație totală cu lumea satului, pe care n-a părăsit-o nicicând. Iubirea pentru locurile natale este prezentă în majoritatea poeziilor. În imagini izvorâte din inima sa, satul “Este centrul civilizației rurale/ Matricea arhaică, izvor fără culoare, / A oferit țării tot ce e valoros, / A dat în timp tot ce-i mai prețios. / E satul ce și-a găsit calea spre lume / Ca apele ce curgeau prin munte / E ca un dar ce l-am primit de la Dumnezeu / Și-l prețuiesc totdeauna în sufletul meu”(“Satul, sufletul meu”, vol. Pe-un covor de vise). Spectacolul unic al naturii este descris cu măiestria detaliilor, cu toate simțurile în alertă, dinamic, cromatic, auditiv etc.: “Pe iazurile de smalț al cerului albastru / Cocorii, stegari ai primăverii tot vâslesc,/ Viezurii și urșii bârloagele părăsesc, / Pe povârnișuri avalanșe se prăvălesc. / Codobatera albă se aude strigând, / Ciocănitoarea “bate toba” oricând, / Mierla cu cioc galben, cu puf de păpădie / Slăvește adesea amurgul cu mândrie. / Un șirag de mărgele-ndoit, ca un cârlig  / Înoată în văzduhul înalt prin frig, / Sunt cocostârcii ce se țin de-al nostru  pământ / Cu capetele pe spate din pliscuri tocând.”(“Cortegiul primăverii”, vol. Pe-un covor de vise). Poetul binecuvântează triumful ploii ce cade aproape psalmic peste sat: ”Plouă mărunt și tăcut / peste pământul înflorit / Plouă de-astă noapte / Peste fântânile secate. / Plouă fabulos / Peste satul secetos / Plouă pătimaș / Peste întregul imaș.”( Plouă peste sat“, vol. Pe-un covor de vise). Razele soarelui măresc și ele intensitatea frumuseții peisajului rural: “Un soare tăios / Și tare prietenos / Un soare ale cărui raze / Uneori / Se tăvălesc printre flori / Un soare cu viclene văpăi / Ce aprinde munți și văi / Un soare roșu și rotund / Ce cade pe spicele de grâu”(“Soarele amiezii”, vol. Pe-un covor de vise).

       Sfera creației sale artistice nu se rezumă doar la universul rural. Există multe poezii în care se regăsesc secvențe ale societății românești de astăzi, marcate de probleme acumulate în anii ce s-au scurs de la Revoluție încoace: „Visăm numai palate / excursii în străinătate / alergăm prin ierni înflorite, / dar nimănui nu-i pasă / de viața noastră, / nimeni nu ia aminte, că în aceste clipe ne mor albinele, / ne seacă fântânile, / aerul nociv ne-neacă, sida în pământ ne bagă, / peștii plutesc în ape fără vlagă, / drogurile în spital ne bagă, /  mafia totul ne vinde, /  pământ, păduri și ape, / săraci, dezmoșteniții pier, / se mută cu toții la cer, / tinerii din sat au plecat. / dușmanii ne-au încălecat. / Ne risipim gândurile curate, / ne risipim sfintele rugăciuni, / spiritul vieții plânge, / har să primească, /  ne risipim viața sufletească, /  ne risipim valori /  lăsate de străbuni / păzite doar de goruni.”(“Înfiorător”, vol. Pe-un covor de vise).

Suferința, zbuciumul românului înscris pe orbita incertitudinilor într-o lume aflată în plin derapaj valoric și moral sunt exprimate prin semne de întrebare ce-l frământă pe poet: „Mă tot întreb: / De ce trăim într-o tensiune / Și într-o continuă aversiune? / De ce se caută / Cu atâta fervoare / Să trăim stări conflictuale? / De ce suntem îndârjiți, / Amenințați și nemulțumiți? / Mă tot întreb: / Dacă există căi legale / În alegeri parlamentare / Și-o aspră confruntare / Cu realitatea ce apare / Să schimbăm societatea / Să ne aducă libertatea / Că nu mai merg bunele maniere / Nu mai merg cuvintele ușoare / Nici cu garoafe în mâini / Și c-o mulțime de minciuni. / Mă tot întreb: / De ce n-avem curajul / Să-nvingem șomajul / Suferința / Și necredința? / De ce ne e frică / De adevăr, / Frică de noi înșine? / Că doar sudoarea pe toți ne cunoaște / Și oricine dintre noi are dreptul, firește / Să demaște lăcomia / Și hoția / Care sunt nesățioase / Și păguboase.”(“Mă tot întreb”, vol. Pe-un covor de vise).

Născut pe pământul lăsat moștenire de străbuni, autorul trăiește acut sentimentul dragostei de țară. Patriotismul de factură genuină, fără conotații naționaliste, ne este prezentat din perspectivă istorică prin versurile închinate personajelor-erou ale neamului românesc: Decebal, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu etc. De exemplu, Mihai Vitezul  este cel care “A realizat visul marilor domnitori, / Unind românii într-o nație cu-n cârmuitor, / A gândit unirea cu paloșul său și securea, / Ca alt Temistocle se sili să-nlăture robirea. / Îi trebuia Ardealul ce-l merita prin sânge, / Căci nu se lipește carne de carne fără sânge, / Din culmile căruia izvorăsc apele ce scaldă / Românismul în istoria lui întreagă.”(“Securea lui Mihai Viteazul”, vol. Pe-un covor de vise).

Uneori poetul evadează din cotidianul apăsător, pentru a poposi pe tărâmul visului: “…/“Hazard” scris  / în zeci de limbi și de zeci de glasuri rostit / Apărea ca o reclamă în culori transparente, / Ce se repezeau spre mine să m-agațe / …, Pe toți pereții cuvântul „hazard” era scris / Și florile-mi susurau-n urechi acest cuvânt trist / …, Copacii plângeau, se tânguiau rostind: „hazard” /  …, Iarba și florile șopteau înfiorat:”hazard” /  …, Credeam că-nnebunesc și am început să plâng / Păsările cântau mereu același cuvânt” (“Un vis”, vol. Pe-un covor de vise). Într-un veșmânt metaforic, întrucâtva straniu, versurile din „Seara pe mare” (vol. Pe-un covor de vise) au parcă ceva din poezia de tinerețe a lui Lucian Blaga: „Seara coboară încet ca o orhidee / Purtată adesea în gură de-un șarpe / O luntre plutește ușor în depărtare, / Pe țărm se întinde o adâncă tăcere. / Blestemele umblă desculț prin mărăcini, / Magii umblă cu daruri prin trupul de minciuni, / Un artist sculptează cu dalta marmora, / În mare talazuri bat cât mănăstirea. /  Ierburile mării se-mpleteau în funii, / Alcoolul adâncului ne încălzea pumnii”.

Venit din zona învățământului rural, cu o excepțională activitate la catedră timp de 50 de ani, Teodor Epure are un  rafinat simț al edificării textului poetic cu cuvinte simple. Am amintit mai sus că numai așa, crede autorul, mesajul poetic va cuceri inima cititorului. Sunt însă versuri care șchiopătează tocmai din această cauză. Or, niciun poet nu trebuie să coboare ștacheta lexicală a plăsmuirilor sale, iar marea simplitate a versurilor lui Coșbuc, de pildă, sau Blaga, nu înseamnă în niciun caz concesii făcute cititorului neavizat. Concesii pe care poetul nostru, din păcate, le face. Un exemplu este poezia “Porumbelul rătăcit” (vol. Pe-un covor de vise), în care pasărea cu “penetul său pătat / de o materie vâscoasă”, după ce a băut apă “Din vasul de pe masă, / Când Luceafărul spânzura sub balanța lunii / și strălucea / Ca un bob de argint / Într-un zbor scurt a zvâcnit / Și ca o cometă de zăpadă a țâșnit”.  Sigur, “…spânzura…” nu are deloc altitudine poetică. Aceeași observație o am pentru poezia “Învățătorul” (vol. Frământări): “Soarele care luminează țara / Răsare des din inima lui, / Respiră și inspiră lumina, / Implementată-n mintea copilului”. E clar că receptarea mesajului de către cititor nu poate avea loc. “Implementată” nu aduce deloc armonie, n-are nimic poetic, face parte mai degrabă din jargonul pe cât de prețios, pe atât  de vid al politicienilor noștri.

Nu voi încheia acest comentariu înainte de a spune că textele poetice cuprinse în cele două volume reprezintă un fel de fișă de “temperatură” existențială și morală a poetului Teodor Epure, un fel de testament și crez cvasireligios transmis moștenire fiilor satului și nu numai, un mesaj al românismului peren în spiritul celebrului vers blagian: “Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”.