Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 7 (127), Iulie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Teodor Jacotă, argumentum fortissimum al angajării sociale în scrisul botoșănean

Primit pentru publicare: 12 Iul. 2019
Autor: Ion ISTRATE
Publicat: 12 Iul. 2019
© Ion Istrate, © Revista Luceafărul
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Prefață la cartea ,,trei elene”, autor Teodor Jacotă, Botoșni: Arena Cărții – 2019

Nu e prima dată când am șansa primului lector a manuscriselor poetului cu multiplă personalitate, Teodor Jacotă. E o șansă de a întări ceea ce am afirmat, acum opt ani, în 2011, când am reflectat asupra volumului … să nu plângi, tot epigrame, că Domnia sa este un argumentum fortissimum care îl situează cu mult deasupra unora ce se mândresc cu statutul de membru al Uniunii Scriitorilor din România. Așadar, nu mă voi îndepărta de cele enunțate atunci! E o grijă a mea venită din respectul ce îl port maestrului epigramei botoșănene, de a nu dilua calitatea conținutului apreciativ, pentru că Teodor Jacotă așa rămâne, un modern poet romantic, unde ,,(…) Aria de cuprindere, varietatea temelor și a detaliilor, finețea și subtilitatea mesajelor, stilul inconfundabil, umorul strălucitor și contagios îl situează aproape de vârful piramidei respectivei specii literare -epigrama -, dacă nu cumva, chiar, în vârful ei!”. Și iată că timpul ne demonstrează aceasta!

Un alt volum de epigrame – trei elene, Botoșani: Arena Cărții, 2019 –, unde găsim aceleași trăsături ale talentului și personalității de netăgăduit creator: demnitate, bunul simț, modestia în relațiile interpersonale, politicos până la sfiiciune pentru a-și arăta respectul față de semeni. Se vede că, bunăoară, îl interesează soarta lor! Și de aceea, din milostivenie, nu ar vrea să supere pe cei care sunt vizați de o înțepătură de om, după cum vedem o scuză pentru trivialitatea epigramelor sale, pe alocuri, rareori: ,,ești apatic și te doare/căci îți pui o semnătură/ epigramele vulgare/ sunt de la mama natură/”. De fapt și în acest volum ca și în celălalt, amintit mai sus, ne precizează, în scurt, că ,,(…) /poate am mers prea departe/ (…)”, dar această carte e scrisă ,,(…) /pentru cei care știu carte/ (…)” sau ,,(…) eventualele asemănări de nume, denumiri, funcții, statut social, sunt absolut întâmplătoare și aparțin ficțiunii literare.” Dar, ce ficțiune! Sigur, ca formă, e o născocire a autorului, dar conținutul descoperit, printr-o lectură atentă, e cel care corespunde realității noastre de astăzi, care, din păcate, tot poetul ne-o spune, că nu ne-am îndepărtat prea tare de istoria trecută, dimpotrivă, aceste vicii caracteristice relațiilor umane, parcă, sunt mai accentuate, mai nepotrivite față de pretenția vremurilor noastre. E o realitate respingătoare!
Sunt tușe constatate și descrise în Prefața volumului …să nu plângi, precum și în aceasta de față, neîntâlnite, ca trăsături de stil, la ceilalți epigramiști, fie că, unii, nu le merită sau fie că avem de a face cu o critică falsă din partea unora, care, poticnit, se hazardează de a scrie cronici cu conținut iluzoric sau superficial, lipsit de originalitate și valoare adăugată.

Teodor Jacotă și-a ales titlul la această a opta carte, trei elene, nu neapărat de a se referi, a elogia sau a blama personalitatea unor femei din istoria noastră recentă sau contemporană, ci a găsit o metaforă, sugestiv și inspirat aleasă, pentru a transmite primul mesaj cititorului despre sensul temei abordate în conținutul acestei cărți. E un gest, o atitudine împotriva unui profil uman, specific celor care s-au aruncat în politică și, de aici, prin pârghiile administrative ale statului, a pune hățuri mecanismelor de decizie, a căpătui, a acumula puteri personale pentru a-și struni stăpânirea și a limita libertatea celor mulți.

Selectăm, vrem nu vrem, din toate acestea slăbiciunile caracteristice politicienilor, prin simbolul ,,elenelor”, cum ar fi încăpățânarea, agresivitatea, rătăcirea, lașitatea, oportunismul, abandonarea lucrurilor începute, tendința de a manipula oamenii pentru a obține ce vor, lipsa de scrupule, necredința (,,e frumoasă și locvace/ sânii grei parc-o apasă/ ea învață cum se face/ când adam e dus de-acasă”), criza de personalitate (,,era faină, cu trup fain,/ dar și-a injectat fetița/ două pulpe de holștein/ și un bot de mangaliță”) etc. Toate la un loc vin să afecteze comuniunea socială unde ne ducem traiul, țara care, până la urmă, noi, și nu ei, nu o abandonăm: ,,țara mea cu trei elene/și cu clovni așijderea/ anii ți-se duc alene/ tu rămâi pe veci a mea”. Și nu e vorba doar de trei elene, care au marcat o națiune și ne-au subordonat stăpânii, țara mea, căci ,,albe, blonde etcetera/ vivo, vitro adopții/ ele țin în pântec Terra/ miliardelor de fii/ (…) și de ce doar trei Elene/ fiindcă par a fi mai multe/ care dau prinos, alene/ energiilor oculte”.

De elene nu scăpăm nici noi și nici cei care vin după noi! E un fel de spor al omizilor, care se propagă peste tot și oricând: ,,vor muri doar trei elene/ dar, prin ciclu permanent/ încă treizeci de elene/ vor luci pe firmament”. Nu scăpăm, fiindcă existată un testament… ,,dă povețe o elenă/ să-aveți grijă și de alții/ fără trac și fără jenă/ să nu sufere bărbații”.
Și atunci, cum și de ce să ne mirăm cum e și cum arată politicianul nostru, prezent în Parlament: ,,țara mea, ți-au supt rărunchii/ hoarde de turci și tătari/ acum te sfâșie-n unghii/ hoarde ample de măgari” care ,,/se zgâiesc, vorbesc în dodii/ îmbuibați, emit bășini/ și adună ca hârciogii/ bani și vile și mașini”, motiv ca poetul să se întrebe: ,,Nicolae Filimon, sublime/ tu visezi alăturea de noi/ că a dat o troahnă-n ciocoime/ și s-a dus mulțime de ciocoi” (…) cu ,,ochii roșii în orbite/ pumnii și picioarele/ ca cirezile de vite/ tulburând izvoarele” pentru că le ,,(…) arde setea de putere/ arșiță-n parlamentari/ lăcomia și setea de avere/ (…) sete de a strânge lacuri/ din sudoarea celor mulți”.

Pentru poet, Parlamentul este locul unde politicienii se adună și își dau mâna în favoarea faptelor de agoniseală și protejare individuală: ,,asta-i coaliție/ caldă, între monștri/ am o supoziție/ sunt și ei de-ai noștri” și se merge până acolo încât se uită și de cinstirea eroilor și a martirilor care s-au jertfit pentru libertate și democrație, ”dorm martirii în țărână/ și suspină permanent/ fiindcă gașca cea păgână/ putrezește-n parlament”.

Pe lângă efectele nocive ale desfrâului, corupției și prostituției politice, poetul nu trece cu vederea pătura socială nevoiașă, flămânzii și asupriții în traiul lor plin de sărăcie: ,,voi, cei unsprezece mii/ ați murit și v-a durut/ putreziți, nu fiți copii/ căci pământul s-a vândut/ (…) câmpiile/ și pădurile, de zor/ azi, călăi cu miile/ călăresc acest popor/ (…) hoții au și ei elite/ trepte, grade, ierarhie/ dar elitele și hoții/ sunt aceiași”, după cum și ,,traiul nostru e ferice/ plin de taxe și facturi/ nu vor hoții să abdice/ ar fi mai puține guri”, iar românul ,,nu trăiește, nici nu moare/ insul plin de grație/ căci inflația îl doare/ ca o inflamație”.
Pe fondul acestor multe și mari neajunsuri și necazuri ale noastre, poetul este trist și se îngrijorează că majoritatea criticilor literari iau o atitudine superficială, plină de slogane și citate, înglodând valorile autentice ale creatorilor de artă și literatură: ,,despre voi, numai de bine/ eleganți ca o prostie/ totuși, terra vă mai ține/ a țărânii ironie.” ?!

Maestrul epigramei, botoșăneanul Teodor Jacotă, prin volumul de față, combativ, cu spirit revoluționar, a folosit suficient și potrivit umorul și satira, ca, printr-un stil inconfundabil, să pună la zid  moravurile, bigotismul, parvenitismul, abuzurile politicienilor, grotescul din relațiile sociale. Prin aceasta, Domnia sa apără idealurile umane, sociale și culturale, fapt ce ne duce cu gândul la François Rabelais, din jumătatea mileniului trecut.

Societatea românească are nevoie de asemenea atitudini în asemenea vremuri. Noi, trăitorii din rând, avem nevoie să lecturăm asemenea cărți, pentru a ne scoate din amorțeala instalată și a renunța la resemnare, o toleranță nepermisă. E nevoie de o schimbare și pentru aceasta e nevoie de voință socială!
Mentalul colectiv e în derivă!