Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

TEODOR JACOTĂ: Viaţă cu zbucium şi har sau qvadriptarea personalităţii

TEODOR JACOTĂ: Viaţă cu zbucium şi har sau qvadriptarea personalităţii
Autor, Ion ISTRATE

Nu e prima dată când consemnez câteva rânduri despre o anume persoană, despre un Om. Pentru aceasta, îmi adun informaţiile şi impresiile în timp şi aştept ca totul să se decanteze, să se lege, pentru ca apoi să răbufnesc, la momentul oportun, a spune ce cred.

Răbufnesc, acum, şi scriu despre Omul şi Poetul Teodor Jacotă. Sunt suficienţi ani de când l-am cunoscut. Îi citesc poemele cu emoţie şi bucurie, îi urmăresc evoluţia. Uneori, din discuţii simple, banale, în diferite ocazii am descoperit multe despre viaţa, munca şi aptitudinele sale; alteori, comentăm împreună, cu o oarecare consistenţă, diferite teme ale cotidianului în timp ce străbatem Centrul Istoric al Botoşanilor, Dumnealui întreptându-se spre locul de muncă, iar eu, obişnuitul traseu de la sediul Editurii , 1 Decembrie nr.25, la sediul Fundaţiei, nr.79.

Iată, ce am descoperit din toate acestea:
La 4 februarie 1949, la ceasurile şapte dimineaţa, la Casa de naştere organizată în curtea boierească din Drăguşeni, fostul raion Săveni din regiunea Suceava, se năştea al cincilea copil al familiei Ioan şi Harieta Jacotă. Afară era un ger şi un viscol cumplit iar satul părea adormit, pitit după uriaşe zăpezi. Şi pentru că era timpul Sfântului Toader, părinţii l-au botezat, numaidecât, cu acest prenume. Bunicii dinspre tată erau originari din Arborea, ţinutul Rădăuţilor. Venind la muncile câmpului, la boier, s-au stabilit la Drăguşeni – Botoșani unde au dat naştere fiului lor, Ioan. Acesta, mai târziu, s-a căsătorit cu Harieta Creţu – localnică. Tatăl poetului, împuşcat pe front (purtând o schijă în plămânul drept), s-a stins la 72 de ani, iar mama sa a trecut în lumea cealaltă la vârsta de 98 de ani şi 6 luni.

Semnul Vărsătorului avea să-i marcheze dureros, definitiv şi implacabil viaţa, creşterea, educaţia, gesturile, pasiunile, trăirile, sensibilitatea.

De aceea, a plâns când a văzut lumina pentru că simţea ca într-o zi va muri; a plâns când a fost îmbrăţişat prima dată, gest care avea să-1 dăruiască, şi el, altor semeni; a plâns când a auzit primele sunete şi cât de mult avea să le iubească mai târziu; a plâns când a descoperit scrierea şi cuvintele cărora le-a dedicat existenţa de mai târziu; a plâns când i-a descoperit pe Eminescu, Sadoveanu, Coşbuc, Creangă, Caragiale, Enescu, Porumbescu.

Plânge şi acum cu scrierea lor pe muzica lor. Altfel, viaţa avea să-i fie incoloră, anostă, uscată.

Se bucură cu adevărat, atunci când şi ceilalţi se bucură, iar când este fericit nu este pe deplin, decât dacă toţi sunt fericiţi. Realizează şi simte că, atunci, când un ins este fericit trebuie să existe şi o mulţime de nefericiţi şi că fericirea universală nu este apanajul său, ci doar a lui Dumnezeu!

Zice că, dacă ar fi să trăiască măcar cinci sute de ani, ar avea şansa să se facă poet, scriitor, muzician, doctor, preot şi om al dreptăţii; cei mulţi să apeleze la el, iar el să dea la fiecare cu prisosinţă din harul său. Dacă şi în ce măsură a dat şi va da, vor judeca Tatăl ceresc şi semenii săi!

La cinci ani desena litere şi cifre, se chinuia să citească din Biblie, Epistolie, Gromovnic şi din calendarul creştin ortodox, pe care, în parte îl ştia pe de rost, înainte ca învăţătoarea lui, Iordache Elena, să-l înveţe cum se ţine în mână tocul, creionul şi creta. Urca pe treptele cunoaşterii!

Primele încercări de literatură datează din clasa a IV-a sub supravegherea învăţătoarei Teofilia Munteanu. Apoi, a avut şansa de a învăţa cu eminenţii dascăli Constantin Cojocaru, Ortansa şi Aristotel Crâşmaru şi Mihai Apetroaiei, profesori de limba şi literatura română, logică, istorie şi matematică, luând premiul întâi în toţi anii.

Întreaga copilărie a trăit-o la Drăguşeni, pe malul râului Podriga ale cărui sloiuri ajungeau primăvara pană la prispa casei şi pe şesurile lungi, cu vânturi necontenite până spre hotarul cu Mileanca, cu Podriga şi cu codrul Codrenilor. Împreună cu cele patru surori Eugenia, Elisabeta, Elena şi Măria, avându-i ca tovarăşi de joacă pe maestrul, profesorul Ioan Cobâlă, colonelul Neculai Nechita, doctorul Stelian Asiminei şi alţii.
Destinul a hărăzit ca, la 15 septembrie 1964, să părăsească satul natal, tatăl său ducându-l la Şcoala Tehnică de 4 ani din Şendriceni din ţinutul Dorohoiului. Frumuseţea fără seamăn a acelor locuri a calmat, oarecum, durerea sufletească lăuntrică provocată de despărţirea de cei dragi şi de satul natal. Rigoarea vieţii de internat şi-a pus amprenta asupra personalităţii sale, cum de altfel şi materia însuşită – medicină veterinară. Pentru elevul – poet sublimul se pomenise a se confrunta cu realul într-o îngemănare novatoare, creatoare. Aici profesorii erau medici sau ingineri foarte bine pregătiţi profesional, insuflând tânărului poet dragostea faţă de domeniul studiat. Astfel, în 1968, a participat la concursul ,,Ce1 mai bun tehnician” ocupând locul doi pe regiunea Suceava. Mare izbândă pentru un poet în acele vremuri!

După absolvirea Şcolii tehnice, în 1963, a fost încadrat ca învăţător şi, din primul salar, a ţinut să-şi cumpere o vioară şi câteva fluiere, apoi acordeon, însuşindu-şi rapid prin muncă mirajul sunetelor muzicale. Așa, a contribuit din plin la afirmarea artistică a tarafului Căminului cultural din Drăguşeni.

Stagiul militar 1-a efectuat la Timişoara – oraşul florilor – acumulând, şi cu această ocazie, cunoştinţe noi – mirajul semnelor şi sunetelor alfabetului Morse.

De-a lungul anilor, învăţământul românesc a cunoscut mutaţii structurale, în fel şi chip, creându-se adevărate nedreptăţi sociale; una a trăit-o şi poetul. Diploma obţinută la Şendriceni nu oferea şi dreptul de a se înscrie în învăţământul superior. Aşa că, a trebuit să urmeze, încă, cinci ani – liceul – la Rădăuţi, după care a învăţat doi ani disciplinele pentru examen, susţinând concursul de admitere la Facultatea de Ştiinţe Juridice din cadrul Universităţii ,,Al.I.Cuza” din Iaşi. Dumnezeu într-atât 1-a iubit, încât l-a supus şi aici la o grea încercare. După examenul de admitere a fost afişat ca respins, pentru surprinderea sa şi a marilor personalităţi universitare care i-au oferit pregătire de specialitate la unele discipline Prof. Univ. Dr. Ioan Caproşu, Prof. Univ.Dr. Dumitru Vitcu şi alţii. La sfatul acestora, Teodor Jacotă a depus contestaţie. Tezele au fost recorectate şi ca urmare a fost declarat admis şi înmatriculat în primul an de studii prin Ordin al Ministrului Educaţiei şi învăţământului.

Dacă o carieră, de obicei, se alege pe viaţă, poetul Teodor Jacotă şi-a ales mai multe: a lucrat cu copii, cu oamenii adulţi, cu bolnavii fără de leac, cu bătrânii, cu muribunzii, cu animalele, fiecare având bucuriile şi suferinţele lor. A practicat, deodată sau aparte, cariera de dascăl, medicina veterinară, interpret al multor genuri de muzică la vioară, dar mai ales, la acordeon în diferite orchestre, jurist şi consilier juridic. A avut orchestră proprie împreună cu prietenul său, Mihai Dinu. A lucrat, ca inspector de specialitate la I.S.P.H. Botoşani, apoi 5 ani a fost Director la Căminul – Spital Agafton situat în arealul Mănăstirii Agafton, prilej de a se reculege la mormântul Olimpiadei Iuraşcu, mătuşa lui Mihai Eminescu. De peste zece ani, este consilier juridic la U.J.C.C. Botoşani, unde, în mijlocul unui colectiv minunat, găseşte mediul prielnic pentru meditaţie şi creaţie.

Toată viaţa, o viaţă de zbucium şi har, nu a încetat să cânte, fie cu ajutorul instrumentelor muzicale fie cu ajutorul versului exteriorizându-şi, astfel, trăirile intense.

A scris mereu şi a colaborat la diverse publicaţii. În 1997, a văzut lumina tiparului, la Editura Geea, volumul de versuri ,,Lumea ca un azil” recenzat de Conf.Univ.Dr. Doru Scărlătescu de la Facultatea de Filologie a Universităţii ,,Al I.Cuza”. Prin acest volum, poetul transmite celor din jur, mediului uman obişnuit, o stare sufletească adânc marcată de cele văzute şi simţite la Azilul din Agafton. Aici a stat la taifas cu orbi, ciungi şi ologi, cu bolnavii de oligofrenie şi schizofrenie, fiinţe pe care de multe ori lumea îi respinge, fuge de ei, îi renegă sau ar dori să nu existe ca fiinţe vii, deşi uneori, din nefericire, unii mai invocă şi astăzi teoria lui Malthus.

Viaţa, cotidianul au devenit poezie, o poezie dureroasă până la extrem, o poezie de imagine, iar poetul lansează un strigăt asemănător celebrului tablou, un strigăt disperat şi sonor : ,,Vino lume/ să invoci/ alte nume/ alte voci// Pe alee/ în pridvor/ va să steie/ umbra lor// Astăzi pajii/ curţii vechi/ sub obrajii/ la privechi// Auroră/ seamănă/ moartea – soră/ geamănă// Cum râd ochii/ diafani/ după rochii/ după ani.” (Azil)
Pe acelaşi ton, poetul dedică versuri semenilor, femeii (Creola, Mesalina, Mata – Hari, Prinţesa tristă, Matinală) transpuse în diverse şi controversate epoci istorice, tatălui, animalelor, evenimentelor majore de pe mapamond, poeme înmănuncheate în volumul ,,Cântecul Speranţei” apărut, în 1998, la Editura Axa, Botoşani.

Numai după doi ani, îi apare volumul de poezii ,,Simfonia umbrelor”, apărut la Editura Litera, Botoşani. În prefaţa acestuia, poetul ieşean Ion Boroda remarca: ,,Talentul îi dezleagă lui Teodor Jacotă toate păcatele, neajunsurile, ezitările, trăirile, deschizându-i astfel calea magică a poeziei, întru nemurire. Confesiunea lirică, armonizată cu simplitatea comunicării unui peisaj de basm, reuşeşte să păstreze atmosfera atît de cunoscută a ,,Codrilor de aramă” din jurul Ipoteştilor. Tensiunea lirică a ,,simfoniei umbrelor” rezultată din intimitatea şi originalitatea redării peisajului fabulos al plaiului botoşănean, avem prilejul să o întâlnim, ades reluată de autor, în viziune paradisiacă…”
Deasupra noastră se pătrund
Salcâmi albind de perle
Iar cucii-n raiul lor ascund
Fluierătoare mierle

Alai de vise cu alai
Ne adumbreşte gândul
Căci cucul a fugit din rai
Cu mierla, îngânându-l(,,Raiul cucilor”)

În anul 2006, apare la Editura Agata, Botoşani, cu o prefaţă scrisă de poetul şi scriitorul Gellu Dorian, volumul de versuri ,,Posibila splendoare”. Gellu Dorian, care nu-şi risipeşte gestul de a face aprecieri şi a emite, oricum, judecăţi de valoare, afirmă ,,Posibila splendoare şterge praful de pe numele lui Teodor Jacotă, un poet care îşi poartă timiditatea ca pe un har pe care ştie, de cele mai multe ori, să şi-l cristalizeze în poezii autentice. Cartea, de altfel, se încheie cu poemul Praful de pe cartea mea, din care citez prima strofă: /de m-oi topi diftongi împrăştiind/ alegorii şi iambi asemenea/ la miez de noapte oi vedea mijind/ lumina prafului pe cartea mea/. Negreşit, Teodor Jacotă are talent, însă ecoul lui se stinge parcă în timiditatea pe care poetul ar trebui sa şi-o învingă”.

Îndrăznesc a mai remarca, ca titlu singular, câteva stări sufleteşti unde se regăsesc profesiile poetului Teodor Jacotă, dar şi versurile copilăriei sale: /Zefirul suflă-n fluier de os// lumea e sus/ lumea e jos// şi curg umorile calde/ Şesul gândirii să scalde// cu melcul fără pereche/ cuibărit în ureche// nu respira/ e ziua ta// află ce eşti// căci viaţa trece/ privind la tine// cu ochii cereşti/ de ordine// (,,Curg umorile calde”).
A spune că viaţa priveşte la tine cu ochi cereşti este totuna cu a spune că Dumnezeu priveşte la tine, în vecii vecilor.

Incredibil, dar, după un an, în 2007, la Editura Agata – Botoşani a apărut al cincilea volum de poezii – ,,Elegii mondene”- cu o prefaţa de Gellu Dorian. Postfaţa şi coperta au fost realizate de poetul şi scriitorul Valerian Ţopa. Coperta, excelentă creaţie, conţine un chip şi suflet de copil odihnindu-şi bărbia pe un cadru natural superb, legendar, în chip de gânditor celebru… sugerând cine şi cum este poetul si cum trebuie privit el.
Şi de această dată intervine laconic Gellu Dorian şi spune: ,,Simplitatea, laconismul, jocul subtil în doar câteva cuvinte pe distanţa unei poezii, ritmul, rima rapidă sau lentă, asonanţele alese anume, sau nu, notaţiile de un lirism rafinat, însă de multe ori naiv sau controlat naiv, toate acestea fac din poezia din aceasta ultimă carte semnată de Teodor Jacotă o nouă tuşă la profilul unui poet ce-şi întregeşte propria fişă bibliografică, să-i spun aşa, cu cea de-a cincea carte – Elegii mondene – o carte în care, ca şi-n celelalte publicate pană acum, îşi alege temele din lumea care-l înconjoară şi mai ales din trăirile reale, nu imaginare care-1 fac pe poet să tresară liric la fiecare pas. Agresivitatea cu care, de regulă., vin veleitarii să ne arate marile lor realizări, nu-1 caracterizează pe Teodor Jacotă. El mai curând stă discret în banca lui, una pe care, din fericire, dar şi din păcate, în cazul hipermodestiei de care dă dovadă, nu i-o poate ocupa, nimeni. Profilul lui de creator de poezie se întregeşte cu aceasta a cincea carte, poate, cea mai închegată dintre toate, care-l defineşte întru totul pe fals-elegiacul monden Teodor Jacotă”. Și Valerian Ţopa nu tace, crede că: ,, Pentru el poezia nu este ziar şi nici jurnalism. E atât. Adică starea poetică. Adică acea artă de a trăi, acea estetică a vieţii de care tot vorbea Eminescu. Viaţa pură. Arta pură.” Concluzia e clară: ,,E vorba de un sclav al rimei. Al cântului de tăietură clasică. Moda poetică, nepăsătoare curge pe alături şi în acest volum.”

În ultimul timp, aproape doi ani, Teodor Jacotă nu a mai publicat nici un volum, dar are o bogată colaborare cu Revista Luceafărul, unde număr de număr se regăsesc poeziile sale. Acestea, precum şi cele care aşteaptă ar putea să fie adunate într-un al şaselea volum.

Sincer cred, Teodor Jacotă a meritat să fie semnalat în paginile revistei Luceafărul, de unde am perceput interesul cititorilor pentru munca şi poeziile sale.
Le-am răspuns cum m-am priceput mai bine, bazându-mă, în mare măsură, pe ceea ce transpare din discuţiile cu cei pe care-l cunosc, din operele publicate, din comentariile celor avizaţi despre creaţia sa, precum şi percepţia mea în legătură cu relaţia dintre critici şi scriitori, şi anume acea receptivitate, în condiţiile în care criticii sunt copleşiţi de mulţimea cărţilor editate. Un demers de acest fel cred că este tot atât de bine venit!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5