Recent presa noastră a publicat o știre devenită virală, despre un bărbat care a descoperit un tezaur de monede romane la Apoldu de Sus, lângă un loc numit popular ”podul dracului”, lângă calea ferată. Presa a subliniat spectacularul unei astfel de descoperiri din punct de vedere al numărului și valorii monedelor descoperite. Cum a reușit acest bărbat cu un detector de metale să dea peste tezaurul ascuns de 1693 de ani în pământ. Bărbatul din Sibiu a reușit să găsească 132 de monede romane și alte obiecte de dimensiuni mici, despre care se crede că ar avea 1693 de ani vechime. Undeva pe o stâncă era îngropat tezaurului. Monedele au fost predate Direcției Județene de Cultură Sibiu, urmând să fie analizate pentru determinarea perioadei din care provin. Experții au transmis că monedele par a fi din timpul domniei Împăratului Constantin al II-lea, de prin anul 340, valoarea lor nefiind încă stabilită. Importanța știrei nu este de fapt despre numărul și valoarea monedelor descoperite, ci despre valoarea istorică a descoperirii unui tezaur cu monede romane ascuns la circa 70 de ani de la retragerea împăratului Aurelian din 275 e.n. din Dacia Romană. Descoperirea acestui tezaur la Apoldu de Sus, aflat în inima Transilvaniei dovedește că viața romană, adică comerțul, meșteșugurile, agricultura și, în general, civilizația citadină și rurală a imperiului a continuat în Dacia și după retragerea aureliană încă cel puțin câteva sute de ani. Un tezaur de 130 de monede romane din vremea împăratului Constantin al II-lea (3016-340 e.n.) – fiul lui Constantin cel Mare – a fost ascuns de un locuitor daco-roman în inima Transilvaniei, posibil în urma unui atac al unui trib migrator germanic. Istoriografia noastră susține că sudul vechii provincii Dacia romană a fost recucerit de Constantin cel Mare, la nord de Dunăre până la Munții Carpați. Descoperirea recentă a tezaurului de la Apoldu de Sus poate să reconfirme arheologic un control al trupelor imperiale romane în sudul Transilvaniei locuite de populația daco-romană. Roma dorea să o protejeze. Deci putem afirma că romanizarea a continuat astfel și după retragerea romană de la 275 e.n., cel puțin până după mortea împăratului Constantin al II-lea în 340 e.n. , când se pare că locuitorul daco-roman ar fi ascuns acest tezaur. Este clar că în Transilvania circulau monede romane, iar descoperirile arheologice conformă civilizația romană în sec. IV la o sută de ani de la retragerea aureliană. Mai mult, Imperiul Bizantin a controlat Dobrogea și Muntenia până ân anul 602 e.n. Din punct de vedere lingvistic imperiul bizantin (de fapt roman, locuitorii se considerau romani) era de limbă latină, inclusiv în timpul lui Iustinian cel Mare, până târziu, la sfârșitul sec. VI, când s-a introdus limba greacă la curtea din Bizanț.

De asemenea descoperirea recentă a tezaurului de la Apoldu de Sus, cu monede din vremea lui Constantin al II-lea mai dovedește un fapt istoric: teoria istroiografică a retragerii în ”păduri, munți și din istorie” a daco-romanilor este neadevărată. Studiind istoria, tot mai mult, nu mai sunt de acord cu teoriile ”fatalității” istorice a daco-romanilor și stră-românilor retrași în adâncul pădurilor și pe vârful munților pentru a supraviețui invaziilor migratoare. Bineînțeles că s-a apelat la retrageri sporadice în locuri adăpostite din inima codrilor, pentru că orice popor apelează la începutul unei invazii distrugătoare la o astfel de stratagemă. Dar popoarele nu pot supraviețuii în afara istoriei, ci în congruență cu alte civilizații. Tot mai mult teoriile anistorice privind etnogeneza din ”Ființa istorică” sau ”Orizont și stil” ale lui Lucian Blaga sau ale lui Gh. I. Brătianu din ”O enigmă și un miracol istoric: poporul român”, deși sunt seducătoare își pierd valoarea științifică în urma descoperirilor arheologice. Populația daco-romană retrasă în păduri sau la munte în prima fază a invaziiilor reveneau în vechile așezări de pe malul lacurilor, văilor și râurilor propice vieții: agricultură, pescuit și creșterea animalelor. Triburile migratoare aveau nevoie de autohtoni pentru a-i exploata și a-i stăpâni și culege, desigur, foloase materiale și pecuniare în urma stăpânirii localnicilor. Ce să facă căpeteniile germanice sau hunii cu autohtonii morți într-un spațiu imens și bogat în tot felul de roade ca cel carpato-danubiano-pontic.

O dovadă arheologică a continuității este cultura Sântana de Mureș – Cerneahov, care se întindea unitar din nordul Mării Negre – Kiev până în Transilvania, Moldova și Muntenia. Este de o unitate materială fantastică de la ceramică romană la podoabe și unelte. Această cultură Sântana de Mureș era unitară pe un spațiu geografic uriaș și avea un mixaj de populații. Unitatea materială dovedește colaborarea între popoare, nu conflictul și retragerea din istorie. Această cultură prezintă o diversitate remarcabilă de locuințe, tipuri de morminte, dar și obiecte, diversitate care se repeta în majoritatea așezărilor descoperite. Era vorba de o populație sedentară, care a locuit uneori si peste un secol anumite zone în mod stabil, locuind în sate si care aveau aproximativ aceeași cultură și obiceiuri pe un spațiu extrem de întins.Aceasta cultură a supraviețuit și a fost atestată în secolele III-IV d Hr, aproximativ pâna la invazia hunica în Europa si cucerirea bazinului Dunărean de acești călăreți de stepă (vezi și Cavalerul Trac).Printre cele mai mari așezări sau necropole ale culturii Sântana de Mureș-Cerneahov descoperite pe teritoriul României se numara si mormintele de la Lăceni Cioroaica în Teleorman, Târgu Mures, Bârlad-Valea Seacă, Dancu, Letcani-Iași dar și Mihălășeni în judetul Botoșani. Oamenii care au participat la realizarea acestei culturi au avut origini diferite. Cel puțin asta demonstrează săpăturile arheologice. Purtătorii acestei culturi erau un mix de goți, gepizi, daci, sarmați, iranieni și pe alocuri slavi. Din punct de vedere al etnogenezei daco-romanii și stră-românii (urmași ai romanilor, dar și a dacilor liberi, costoboci, carpi etc.) au trăit împreună cu popoarele migratoare, fără să iasă într-un timp ”anistoric” în păduri nepătrunse și pe munți golași. Consider că etnogeneza ar trebui regândită și reconsiderată istoric, nu ca pe o retragere din fața istoriei, ci ca o conlucrare vremelnică cu căpeteniile popoarelor migratoare într-un mixaj etnic, care asigura supraviețuirea în interes reciproc. Inclusiv cronicile vorbesc de țara lui Gelu ”quidam blachus” în secolul IX alături de slavi. Percep etnogeneza ca o pânză etnică daco-romană (stră-români) care absoarbe sinergic popoarele migratoare trecătoare prin conlucrare, nu prin retragere din istorie. Cărțile importantului istoric ieșean din anii 80, Dan Gh. Teodor aduc o contribuție substanțială la teoria permanenței istorice a stră-românilor în vatra istorică carpato-danubiano-pontică prin dovezi arheologice, în conlucrare cu populațiile migratoare (vezi ”Romanitatea Carpato-Dunăreană și Bizanțul, sec. V – XI”, Ed. Junimea 1981). Descoperirea tezaurului roman de la Apoldu de Sus dovedește două lucruri importante surprinse de istoricii noștri din ultima perioadă: romanizarea a continuat prin comerț și meșteșuguri la o sută de ani de la retragerea aureliană în Transilvania și autohtonii daco-romani au căutat mijloace de supraviețuire în mijlocul năvăirii popoarelor migratoare, având tot interesul să se întoarcă la locul unde s-a îngropat doar vrememlnic averea.

Ionuț Țene