Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Învăţăm istoria poporului român de la străini?* (I)

 Primit pentru publicare de la Ion.N.Oprea, 9 aprilie 2014.
Editor: Diana Aghiorghiesei, 9 aprilie 2014 

Oprea,InvatamIstoriaÎnvăţăm istoria poporului român de la străini?*

                                 I

Românii au trăit des perioade când alţii ne-au învăţat istoria ţării. Aşa s-a întâmplat şi în 2010, când iată, în „Ghidul complet România. Ediţia actualităţi”, un străin Craig Turp, într- un capitol „Insight Guides” (Ghiduri complete), Editura „Aquila”, „Dacii, romanii, maghiarii şi turcii”, scrie, acuzându-ne că până de curând la noi numai istorie nu s-a făcut: „Când un cititor oarecare vede în cărţile de istorie fraze precum aceasta:”Unirea de scurtă durată a Ţărilor Româneşti, înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600, a încurajat poporul să lupte pentru unitatea politică şi culturală”, rămâne pe gânduri.

Ideea că în acea perioadă, poporul şi-ar fi pus probleme precum identitatea naţională – este înşelătoare pentru cititori. Până de curând, acest gen de absurdităţi erau adesea întâlnite în România, unde, pentru o lungă perioadă de timp, istoria a fost scrisă, gândită şi interpretată de o castă de istorici care se ghidau după principiul că „Trecutul trebuie să oglindească prezentul.” Vechile obiceiuri mor greu, şi de aceea este necesar să menţionăm încă de la început, că ne vom referi doar la fapte demonstrate sau la chestiuni asupra cărora istoricii s-au pus de acord, lăsând în grija istoriografilor precum „Teoria continuităţii daco-romane”

Deci, spune Craig Turp, cel care ne dă lecţii de istorie, facem istorie „fără ca trecutul să oglindească prezentul,” dar şi fără a se referi la „teoria continuităţii daco-romane” în România.

Dar cum scriitorul în ghiduri, ba şi turistice, are multe încurcături în mintea sa (scuzabil, unii nici nu ştiu unde vine pe glob România, ori care îi este Capitala! ) nu poate să-şi ţină făgăduiala şi dă lecţii turistului, că până la venirea tracilor pe teritoriul ţării noastre nu prea ar fi existat urme de activitate ale omului: „Deşi cea mai mare parte a regiunii Carpaţilor a fost locuită încă din perioada paleoliticului, în urmă cu 60.000 de ani, există puţine urme „timpurii ale activităţii omului pe teritoriul României”.

Deci neoliticul, cu celebrul „gânditor de la Hamangiea” sau vestita „ceramică Cucuteni” nu există în istoria promovată de Turp, ci doar „Picturile murale descoperite în peştera din Cuciulat, în judeţul Sălaj şi puţinele rămăşiţe ale unei aşezări preistorice de lângă Botoşani sunt singurele mărturii” ale activităţii omului în România.

Oprea,Decebal

De la peştera de la Cuciulat se trece direct la traci, despre care turistul află că singura lor caracteristică era aceea că nu a fost un popor unit. „Cunoscător”, Craig Turp explică şi de ce erau tracii desbinaţi. Unii din ei, spune el, s-au contopit cu grecii şi perşii, alţii au avut o existenţă de sine stătătoare, cum ar fi fost cazul geţilor şi dacilor, motiv pentru care, neavând legături nici cu grecii, macedonienii şi perşii, societatea lor a stagnat. Şi aşa, ei s-au dezvoltat mult mai lent decât celelalte triburi trace.

După războiul cu Traian, Dacia, cuprinzând aproape în întregime teritoriul României de astăzi, a devenit provincie a poporului roman, iar după retragerea trupelor romane, în secolul III, „epoca întunecată,” protoromânii au fugit la sud de Dunăre, în Moesia, devenită „Dacia Augustă” şi apoi în Tracia.

Deci, un popor mereu pus pe fugă şi care, după retragerea aureliană, a lăsat Dacia lui – ca un teritoriu pustiu.

Mai apoi, Turp şi Ghidul lui în care ne face istoria, afirmă că din Bulgaria, tracii urcă în nordul Dunării, că dacii se luptă cu tracii şi cu perşii – ocupând partea sudică a Transilvaniei (care nu se ştie dacă mai era locuită).

Aflăm că după războaiele cu romanii, între anii 113 şi 109 î.Hr. vine perioada lui Burebista şi Decebal – şi aceasta destul de încurcată, în realitate o stare inexistentă. Inexistentă pentru că, la vremea arătată, dacii nu se confruntau cu romanii.

Cât priveşte continuitatea daco-romană pe teritoriul României, după ghidul în discuţie, ea nici nu a existat, pentru că zice „istoricul”: „Nu există dovezi care să ateste continuitatea.”

„Românii din prezent sunt descendenţi ai dacilor romanizaţi, care ocupau provincia romană Dacia în 101-271 d.H.” – ni se spune. Că „după retragerea romanilor, dacii romanizaţi s-au retras spre peşterile şi piscurile Carpaţilor, unde au păstrat foarte bine limba latină şi puritatea rasei, reocupând bazinul Carpatic abia când s-au simţit în siguranţă, sute de ani mai târziu, iar apoi – acesta e punctul esenţial al neadevărului – „aici s-au stabilit maghiarii.”

Punctul de vedere exprimat de „istoric” cade ca o mănuşă cu cel susţinut de istoricii maghiari, care, şi ei, susţin că daco-romanii s-ar fi retras din Dacia la sfârşitul secolului al III- lea d.H., în sudul Dunării.

Deranjat de poziţia istoricilor români, care cred şi probează continuitatea, noul istoric despre români, de nimeni contrazis, mai notează: „Deşi controversată, teoria (continuităţii) rămâne perfectă pentru explicarea originilor poporului român.” Devine însă optimist: „Importanţa sa (originea poporului român n.n.) a scăzut, dar încă nu a dispărut. Acest lucru se va întâmpla abia când naţiunea română va fi pregătită să-şi cerceteze (nu cum ne dictează alţii n.n.) în mod obiectiv originile.”

Deci, nu informaţii utile, obiective şi concise pentru turistul care vrea să cunoască România, frumuseţile şi bogăţiile ei, ci o întreagă diversiune, cu substrat politic, despre originea şi istoria poporului român, găzduieşte ghidul la care ne-am referit. De altfel, o carte care a costat mulţi bani, dat fiind formatul şi calitatea hârtiei şi a ilustraţiilor pe care le are.

Oprea,Nunta-tigani

 Din fericire sau, poate, din nefericire, Craig Turp, aflăm din ghidul la care ne-am referit, locuieşte în România, mănâncă pâine de la masa noastră, dar vorbind despre noi, fără să se sfătuiască cu specialiştii români, pentru o justă cunoaştere, în ceea ce vrea să scrie despre noi.

De ce ar face-o?

Nimeni nu-l trage la răspundere pentru dezinformare. Nici chiar propria-i conştiinţă. Altfel ar fi vorbit despre calităţile dacilor din Munţii Orăştiei – unele dintre cele mai valoroase de la noi din ţară şi din întreaga Europă, iar printre fotografiile care deschid ghidul s-ar fi numărat o fotografie de la nunţile româneşti, tradiţionale, nu o nuntă de ţigani care demonstrează că istoricul improvizat este nu numai în ignoranţă, ci şi de rea- credinţă, cu privire la majoritatea românească.

Un om care nu ne cunoaşte ţara, care nu ştie ce este ospitalitatea românească.

                                                                                    Ion N. Oprea:

*Textul publicat în numărul nostru din 1 aprilie 2014 nu a fost o păcăleală specifică zilei folclorice, ci un semnal pentru cititori de a căuta Ghidul în cauză, a se documenta şi a vedea dreptatea pe care o are colaboratorul nostru, autor al materialului  oferit nouă.

 

 

 

Urmează partea a II-a



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5