Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Timpul și Românii timpurilor

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Timpul și Românii timpurilor

Primit pentru publicare: 23 Nov. 2018
Autor: Dorina RODU, redactor șef, Rev. Luceafărul
Cenaclul DinOgor

Publicat: 23 Nov. 2018
Editor: Ion ISTRATE

„Omenirea este un amestec ciudat de sori şi pietre de o varietate atât de infinită încât nu mai ştim unde un om încetează să mai fie piatră şi devine soare. Nu ştim nici măcar dacă sorii au fost creaţi pentru nevoia pietrelor de a fi încălzite sau pietrele pentru nevoia sorilor de a răspândi căldură. Ştim numai că, sori ori pietre, suntem cu toţii fără rost în lume de îndată ce rămânem unii fără ceilalţi.” – Panait Istrati

Și totuși… de îndată ce rămânem unii fără ceilalți… cel mai probabil, cu greu, ne-am putea crea un rost în lume. Uneori mă întreb ce-am fi fost noi, ca români, cum am fi fost, sau cum ar fi fost țara noastră, istoria culturală a României fără acei oameni care cu dedicație, cu pasiune și-au dedicat cea mai valoroasă entitate de care are parte un om – timpul și care și-au închinat talentul pentru noi, cei de astăzi și pentru generațiile următoare, contribuind prin importantul lor aport la înțelegerea profundă, la extinderea, până la urmă, la evoluția culturală a neamului românesc, a medicinei, ingineriei, arhitecturii, muzicii, picturii, literaturii ș.a. Din punctul meu de vedere sunt eroi ai culturii române, eroi ai unei națiuni. O națiune care, din păcate, acum se scaldă în propriul haos și oricât încearcă a se ridica, parcă nu mai reușește, suntem contemporanii, unii activi, alții pasivi, unor vremuri mult prea grăbite, fiecare în parte aleargă după ceva anume, după glorie, după faimă, după nevoi materiale, după superficial – după lucruri care sunt trecătoare, de moment, iar în această alergătură majoritatea oamenilor, dacă nu chiar toți, se caină că nu mai au timp, ca mai apoi, la un moment dat să se oprească, de voie sau de nevoie, din viața lor grăbită și să-și dea seama că au alergat în van o întreagă viață, poate unii, realizând faptul că ar fi putut să facă ceva care chiar să conteze; parcă suferim de o maladie a lipsei de timp pentru care nu avem leac… nu avem timp și nici răbdare pentru a realiza că ceea ce contează cu adevărat rămâne chiar și după ce noi nu vom mai fi, mulți se declară cititori moderni, dar nu au timp să mai citească cu răbdare, pe îndelete o carte, să guste măcar o parte din învățăturile ce se desprind dintre rândurile acelei cărți și din viața personajelor respective, ci o răsfoiesc superficial. Timpul este același, a rămas la fel de veșnic ca și acum zeci, sute de ani în urmă, dar noi, oamenii care suntem trecători, oare unde ne grăbim, căci destinație finală este aceeași pentru toți. Printre românii care, chiar dacă nu au avut timp suficient, au reușit să-și facă (și nu pentru ei înșiși, ci pentru ceva mai presus de ei, pentru ideal), se regăsesc acești eroi culturali / legendari despre care aminteam la începutul articolului.

Cu toții știm că Petrache Poenaru este inventatorul stiloului, însă axându-ne pe inventatorul Petrache Poenaru, într-o oarecare măsură, i s-au umbrit celelate mari merite pe care le-a adus dezvoltării învățământului și culturii tehnice românești. Născut la data de 10 ianuarie 1799, în localitatea Bănești din judeţul Vâlcea, fiind nepotul vornicului Iordache Oteteleşanu, din anul 1818 a avut ocazia de a lucra la Cancelaria Episcopiei din Râmnicu Vâlcea. „Studiile elementare și secundare le-a efectuat la școala care funcționa pe lângă Biserica Obedeanu din Craiova (1811 – 1818). La vârsta de 19 ani a plecat la București, unde pentru a-și câștiga existența a lucrat ca profesor la limba elină la Școala Mitropoliei din București. Animat de ideile iluministe care au precedat revoluțiile democratice europene antifeudaliste, devine partizan al lui Tudor Vladimirescu și intră în serviciul lui ca gramatic (secretar), devenind persoana de încredere a acestuia și de legatura cu Gh. Lazăr. În anul 1822 a obținut o bursă pentru studii la Școala Tehnică din Viena și Berlin. În 1824 a plecat la Viena pentru a urma cursurile universitare de limbile elină, latină, matematici și fizică și în același timp frecventa și cursurile de inginerie la Politehnica din Viena. În anul 1826 a plecat la Paris, pentru a studia la Școala de Aplicațiuni a Inginerilor Geografi (cartografi), lucrând practic pe teren sub conducerea lui L. Puissant, membru al Academiei Franceze, la întocmirea hărții topografice a Franței.”[1]. În anul 1831 a contribuit la înființarea Societății Filarmonice. Tot Petrache Poenaru este și cel care a pus bazele primului ziar românesc, „Conștient că o luptă se câștigă nu numai prin înălțimea idealurilor și forța armelor, ci și printr-o bună popularizare a cauzei, Petrache Poenaru îi propune lui Tudor Vladimirescu tipărirea unui ziar care să răspândească în rândul românilor dorințele și scopurile armatei de panduri. Tudor acceptă și astfel ia naștere primul ziar românesc Foaia de propaganda[2]. Aflându-se în poziția de consilier a lui T. Vladimirescu, a realizat primul tricolor modern, care, în scurt timp, a devenit stindardul armatei lui Tudor Vladimirescu. La sfatul lui T. Vladimirescu, Petrache Poenaru a plecat de pe meleagurile românești la Viena și la Paris pentru a urma cursurile de politehnică și filologie. A fost primul român care a călătorit cu trenul „la inaugurarea primei linii ferate din lume, cea dintre oraşele engleze Liverpool şi Manchester, la data de 15 septembrie 1830, să fie prezent şi să noteze pentru posteritate: <Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului… douăzeci de trăsuri legate unele cu altele, încărcate cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură maşină cu aburi…>.”[3], pe parcursul studiilor brevetează primul toc rezervor din lume, mai întâi la Viena, apoi la Paris (brevetul 3208, din 25 mai 1827), cu titlul Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală. La doar trei ani de la inventarea stiloului, revenind în țară, după terminarea studiilor, s-a implicat în dezvoltarea învățământului, administrației și inovației. Avându-i alături pe Gheorghe Lazăr și Eliade Rădulescu, Petrache Poenaru a contribuit semnificativ la dezvoltarea științei românești din acea vreme, a luptat pentru introducerea sistemului metric-zecimal în Țara Românească, a contribuit la dezvoltarea patrimoniului tipăriturilor ştiinţifice româneşti, care era destul de firav la mijlocul sec. al XIX-lea., a tradus primele cursuri de geometrie si algebră „Elemente de algebră Appeltauer, tradusă în latineşte cu oarecare modificări de P. Poenaru” şi, împreună cu Aaron Florian şi G. Hill, elaborează primul dicţionar francez-român. Printre toate acestea P. Poenaru a participit la Revoluția de la 1821 și la Revoluția de la 1848 și a făcut parte din „Comisia pentru liberarea robilor”, a semnat pe primul comunicat al comisiei, din 12 iulie 1848, alături de Iosafat Snagoveanul și Cezar Bolliac (document original la Muzeul Național de Istorie a României). În anul 1850 a devenit cofondator al Şcolii de poduri şi şosele (precursoarea Facultăţii de Construcţii din Bucureşti), în anul 1870 a fost primit și declarat membru titular al Academiei Române. „Petrache Poenaru, prin personalitatea și gândirea sa progresistă și realizările sale, se înscrie în panteonul marilor personalități ale neamului românesc și ale Europei secolului al XIX-lea.”[4] Viața complexului român, Petrache Poenaru, s-a sfârșit la data de 2 octombrie 1875, la 76 de ani, în București. Dacă Petrache Poenaru ar putea vedea ce a ajuns și tot ce se întâmplă în învățământul românesc acum, cred că s-ar răsuci în mormânt de 70 de ori câte 7.

Un alt român care a contribuit semnificativ nu numai la evoluția artei românești, ci și la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană, este binecunoscutul Constantin Brâncuși. Acest maestru al artei s-a născut la data de 19 februarie 1876, în localitatea Hobița din comuna Peștișani, județul Gorj. A început cursurile primare în localitatea natală, copilăria sa fiind marcată de ucenicie prin ateliere și prăvălii. „La numai 13 ani (1893), vine la Craiova, angajându-se la prăvălia vestitului negustor Ion Zamfirescu, în a cărui casă este găzduit pe perioada studiilor. Aici, în puţinele clipe de răgaz pe care le avea la dispoziţie, reuşeste să cioplească, dintr-o lădiţă de portocale, o vioară, la care, după ce-i pune cele patru strune, cântă cu îndemânare”[5], între anii 1894-1898 a urmat cursurile Școlii de Arte și Meserii din Craiova, apoi urmează cursurile Școlii de Bellearte din București, avându-l ca profesor pe Ion Georgescu, absolvind în anul 1902. „Printre lucrările din timpul studenţiei se numără: Vitellius, bustul cunoscutului om politic oltean Gheorghe Chiţu, ambele executate în 1898, un Cap al lui Laocoon, în 1900, precum şi un Ecoşeu, răsplătit cu o medalie de bronz. Auzind de succesele sale, reprezenţanţii epitropiei Bisericii „Madona Dudu“ şi Consiliul Judeţean Dolj îi acordă tânărului artist, în anul 1900, o bursă anuală în valoare de 150 de lei. La 27 de ani i se încredinţează cea dintâi comandă pentru un monument public: bustul generalului Carol Davila.[6], care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Constantin Brâncuși din capitala României, plata pentru această lucrare, care ar fi trebuit să îl ajute pe maestrul Brâncuși să ajungă la Paris, a fost împărțită în două tranșe, prima parte din bani fiind primită înaintea lucrării, iar cea de-a doua trebuind să o primească după predarea bustului, dar după terminarea lucrării, în timpul prezentării ei în fața consiliului, din care făcea parte și fostul profesor al lui C. Brâncuși, Dimitrie Gerota, unele persoane din acest consiliu, având păreri diferite, nu erau satisfăcuți de lucrarea sculptorului obiectând anumite trăsături fizice ale executării bustului, astfel dezamăgit și supărat din cauza neputinței consiliului de a înțelege sculptura, C. Brâncuși părăsește sala respectivă, fără a mai primi cea de-a doua tranșă de bani care i se cuvenea; acest incident dezamăgitor a fost comentat mai târziu de sculptor: „Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stângamprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față… și dus am fost, pomenind de mama lor.”[7] În anul 1904 pleacă din România spre Viena, unde face cunoștință cu arta egiptează în muzeele cu opere de artă, apoi pleacă la München și după câteva luni petrecute aici, pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. Lucrând ca ospătar pentru a-și câștiga existența, „norocul îi surâde din nou tânărului artist, care primeşte o bursă din partea Ministerului Instrucţiunii Publice, la propunerea ambasadorului României la Paris, Grigorie Ghika. Face parte din rândul membrilor Asociaţiei „Cercle des etudiants roumains“ alături de: George Enescu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Nicolae Dărăescu, Camil Ressu. Foarte importantă pentru cariera tânărului artist este experienţa pe care o are în atelierul celebrului sculptor francez,”[8] Auguste Rodin. Constantin Brâncuși știind că „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic), părăsește în anul 1907 atelierul lui A. Rodin, pentru a-și deschide propriul său atelier, acesta fiind momentul „în care artistul român trăieşte întoarcerea cu faţa către izvoarele folclorice. De acum înainte va începe cascada marilor realizări artistice: „Ansamblul de la Buzău“, „Rugăciunea“ (operă care marchează „momentul depăşirii influenţei lui Rodin“), „Sărutul“, „Cuminţenia Pământului“. Toate aceste lucrări îl vor impune pe Constantin Brâncuşi pe piedestalul lumii artistice.”[9] În anul 1914 C. Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. „Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis.”[10], iar în anul următor, 1915, C. Brâncuși începe să dăltuiască primele lucrări în lemn. În anul 1918, în memoria eroilor căzuți în timpul Primului Război Mondial, maestrul C. Brâncuși a realizat prima versiune în lemn a „Coloanei fără sfârșit”. Până în anul 1940 activitatea marelui sculptor se desfășoară în toată splendoarea ei, în atelierul său din Impasse Ronsin, în mijlocul Parisului, Constantin Brâncuși a creat o lumea a sa cu o atmosferă românească, astfel aducând în inima Parisului o mică parte a României. Și ajungem în cele din urmă la oferta maestrului sufletului românesc, pe care a făcut-o statului român și anume cea de a lăsa moștenire 200 de lucrări și atelierul său din Paris, Impasse Ronsin: „Un proces verbal al unei ședințe din 1951 a Secțiunii de Stiința Limbii Literatură și Arte s-a transformat într-un document de istorie întunecată. Academicieni și intelectuali români de prima mînă, universitari cu greutate și pretenții participă la unul dintre cele mai anticulturale momente din istoria Academiei Romane: o dezbatere legată de opera lui Constantin Brancuși. Ea a avut loc în urma ofertei sculptorului român de a lăsa moșternire statului roman circa 200 de lucrari și atelierul sau din Impasse Ronsin no 10. Ademciienii și intelectualii români au respins oferta lui Brancuși și astfel o impoartantă parte a moștenirii Brancuși a ajuns în proprietatea statului francez. Ce a putut face politica din academicieni, din Academie și din arte vedem abia acum, cînd ”omul nou” s-a făcut praf iar ”viitorul luminos” din anii comunismului s-a întunecat demult.”[11], astfel în testamentul său din 12 aprilie 1956, Constantin Brâncuși scria: „Las mostenire statului francez pentru Muzeul national de arta moderna, absolut tot ceea ce se va afl a in ziua mortii mele in atelierele mele situate la Paris, Impasse Ronsin numarul 11, exceptie facand doar banii lichizi, titlurile sau valorile care s-ar putea gasi aici si care vor reveni legatarilor mei universali”[12]. Înainte de a muri, C. Brâncuși îi destăinuie dezamăgirea care îi macină sufletul, episcopului care venise la el: „Mor cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea”. La data de 16 martie 1857 maestrul Constantin Brâncuși încetează din viață, pe pământ străin, în Paris, fiind înmormântat în Cimitirul Montparnasse. Așa s-a finalizat povestea existenței omului care a îmbogățit întreaga lume cu arta sa impecabilă și prea puțin prețuită de statul român la acea vreme. Constantin Brâncuși a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.

Doctorul Ștefan Odobleja este cunoscut la nivel mondial ca fiind precursorul ciberneticii generalizate pe care el însuși a denumit-o „psihologia consonantistă”. Acest tată al ciberneticii s-a născut la data de 13 octombrie 1902, în satul, cunoscut până în anul 2005 ca Valea Izvorului, din comuna Livezile, județul Mehedinți. A urmat școala primară în satul natal, apoi a urmat liceul „Traian” din Turnu-Severin, după terminarea liceului s-a înscris la Facultatea de Medicină din București, la secția militară. După finalizarea studiilor a profesat ca medic în orașele și satele din România. În anul 1938 fiind medic-militar, Ștefan Odobleja publică în Franța, „la Paris <La Psychologie Consonantiste>, lucrare în care arată importanţa <legăturii reversibile> (conexiunea inversă) în funcţionarea sistemelor vii, lucrare în două volume pregătită încă din 1937, prin care face publică prima variantă a concepţiei cibernetice generalizate şi demonstrează caracterul multi- şi interdisciplinar al acesteia.”[13], această lucrare a fost ignorată, cel mai probabil din cauza izbucnirii războiului, după 10 ani, „Apariția acestei lucrări de pionier în domeniul ciberneticii a atras atenția oamenilor de știință prin intermediul a două recenzii publicate. Primul a fost publicat într-o revistă românească „Spirit militar modern”, în 1939, iar al doilea în binecunoscuta revista americană „Psychological Abstracts” din ianuarie 1941, scrisă de S.M. Puternic. De asemenea, trebuie remarcat faptul că autorul însuși – Ștefan Odobleja – a difuzat perspectiva prin care a anunțat participanții la International Medicine of Military despre apariția acestui document „Psychologie consonantiste”. Congresul a avut loc la București între 8 și 12 iunie 1939. La acest Congres au participat și o delegație a Marinei Militare a SUA, condusă de Dr. W.S. Bainbridge care la invitat pe Odobleja să viziteze SUA.”[14], în anul 1948 apare cercetătorul american Norbert Wiener care își publică tot la Paris lucrarea intitulată „Cybernetics: Or the Control and Communication in the Animal and the Machine”, în care vorbește despre aceleași concepte ca și Ștefan Odobleja. „Deşi Norbert Wiener este cel creditat pentru invenţia ciberneticii, în realitate românul Ştefan Odobleja este omul care a pus bazele acestui domeniu cu 10 ani înainte.  „Psychologie Consonantiste” a apărut la Editura pariziană „Librairie Maloinein” în 1938, dar din cauza accelerării încordării internaţionale europene şi izbucnirii războiului, Editura nu a mai apucat să se ocupe de difuzare. Odobleja a reuşit să expedieze circa 20 de exemplare la bibliotecile universitare şi medicale din lume şi 20 de exemplare la o serie de specialişti străini. Lui Bainbridg, Odobleja i-a trimis cinci exemplare, iar medicul american l-a asigurat că le va plasa în cele mai indicate locuri. Lucrarea monumentală a savantului român a fost prezentată în „Psychological Abstracts” din ianuarie 1941, sub semnătura lui S. M. Strong, dar în general a avut foarte puţine recenzii şi a fost practic ignorată multă vreme.”[15] După studierea autobiografiei lui N. Wiener și după aceste nedreptăți, Ștefan Odobleja și-a continuat cercetările și s-a axat pe demonstrarea faptului că originea ciberneticii se află în psihologie și că această ideea a luat viață în România, așadar pentru a-și demonstra paternitatea ciberneticii, a publicat lucrarea „Psihologia consonantistă şi cibernetica” apărută în anul 1978. În luna august a anului 1978 „a avut loc Congresul de cibernetică şi sisteme de la Amsterdam, unde s-au aniversat 30 de ani de la apariţia ciberneticii lui Norbert Wiener. Fiul savantului povesteşte că din cauza faptului că Ştefan Odobleja era ţintuit la pat de o boală nemiloasă, cu toate că a avut toate formele internaţionale de participare, s-a hotărât în ultimă instanţă, ca lucrarea sa „Diversitate şi unitate în cibernetică”, să fie prezentată de un delegat, ing. Stelian Bajureanu. După prezentarea lucrării lui Odobleja, s-a scandat „40 de ani de cibernetică”, deşi se aniversau „30 de ani de cibernetică” şi pe Norbert Wiener.”[16] În afară de cariera de medicină militară și cea a lucrărilor științifice, Ștefan Odobleja era și preocupări artistice, era atra de literatură, de muzică și scria poezii: „Chiar și encefalograful / Ne arată-n mod precis / Că gândirea nu se face / Într-un punct strict circumscris.” (Totalitarism – Ștefan Odobleja). Pentru toată activitatea și dăruirea sa, Ștefan Odobleja a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române (mai bine mai târziu decât niciodată). Filozoful, medicul militar, scriitorul și tatăl ciberneticii generalizate – Ștefan Odobleja, a murit la 75 de ani, la data de 4 septembrie 1978.

Continuarea va fi publicată în zilele următoare…

Note:
[1] Mihai Olteneanu: Petrache Poenaru 1799 – 1875, articol publicat ziarul Univers Ingineresc, nr.: 2/2005 (336)
[2] Ionuț Baiaș: Petrache Poenaru: Haiduc, pandur, academician, creator al tricolorului si al primului ziar romanesc, articol publicat pe site-ul hotnews.ro, 14 iulie 2007
[3] Dan Cârlea: Petrache Poenaru, un român cu viaţă de legendă, articol publicat în ziarul Lumina, 22 dec. 2012
[4] Mihai Olteneanu: Petrache Poenaru 1799 – 1875, articol publicat ziarul Univers Ingineresc, nr.: 2/2005 (336)
[5] Constantin Brâncuşi- sculptorul sufletului românesc, articol publicat pe site-ul http://www.istorie-pe-scurt.ro/
[6] Ibidem.
[7] V. G. Paleolog: Tinerețea lui Brâncuși, Editura Tineretului, 1967
[8] Constantin Brâncuşi- sculptorul sufletului românesc, articol publicat pe site-ul http://www.istorie-pe-scurt.ro/
[9] Ibidem
[10] www.wikipedia.org
[11] Prima execuție a lui Constantin Brâncuși la Academia Republicii Populare Române, articol publicat în ziarul Cotidianul.ro la data de 18 februarie 2015
[12] Sorana GeorgescuGorjan: Documentar Gorjan – Brâncuşi, articol publicat în „Portal Măiastra”, anul I, nr. 3 / 2005
[13] Galeria Personalităților – Ștefan Odobleja, sursă: http://www.mnt-leonida.ro/
[14] Ștefan Odobleja – „There is a morality, a penal code of science which makes scientific offences be automatically and „cybernetic” punished”, sursă: http://www.bdmsoft.com/ieeecontest/life.php
[15] Alexandra Georgescu: Revolta lui Ştefan Odobleja, părintele nerecunoscut al ciberneticii: „Truda mea de-o viaţă este pusă la stâlpul infamiei şi scuipată de tot felul de nătărăi“, articol apărut în ziarul Adevărul, 21 mai 2018
[16] Alexandra Georgescu: Revolta lui Ştefan Odobleja, părintele nerecunoscut al ciberneticii: „Truda mea de-o viaţă este pusă la stâlpul infamiei şi scuipată de tot felul de nătărăi“, articol apărut în ziarul Adevărul, 21 mai 2018.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.616 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5