Am revenit dintr-una din seducătoarele mele călătorii în Basarabia română, unde pășesc de fiecare dată cu sentimentul reconfortant al întoarcerii acasă. Pământul acesta sfânt și durut mă cheamă mereu la el cu atracția magnetică a fructului oprit și mi se oferă întotdeauna cu nesfârșita lui frumusețe și cu misterul său fermecător.

Am poposit mai întâi, ca de obicei, la Chișinău, urbea de care, alături de Cernăuți, mă simt legat prin resorturile tainice ale apartenenței la neam. Orașul aceasta viu și fremătător m-a primit cu un covor policrom de frunze moarte și cu lumina palidă a unei toamne târzii. Nicăieri ca aici, sufletul meu nu-și află atâta tihnă și regăsire de sine, nicăieri ca aici amintirile netrăite ale unor vremuri de demult nu renasc mai intens. Chișinău, Mecca vremelnic înstrăinată a românilor, Chișinău, capitala inimii mele.

Însoțit de prietene dragi, a doua zi dimineață am plecat într-un pelerinaj în Orheiul Vechi, unul dintre străfundurile Basarabiei autentice. Prima destinație a fost conacul familiei Donici din satul cu același nume (fost Piatra-Bezin), construit de părinții marelui fabulist basarabean Alexandru Donici în anul 1765. Din anul 1977, aici funcționează casa-muzeu care îi poartă numele, unde acesta s-a născut și a copilărit. Clădirea, alcătuită din opt camere, este plasată în mijlocul unui parc, oglindit într-un superb lac și străjuit de bustul scriitorului. În apropiere, se află biserica Donicilor, ridicată de tatăl poetului, mormintele de familie, precum și izvorul Stânca, amenajat de părinții săi. Aici, istoria îți dă întâlnire la fiecare pas și peste tot respiri aerul de altădată al vieții tihnite din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Am adunat câteva nuci căzute pe aleile toamnei și, cu povara dulce a proaspetelor amintiri, am pornit mai departe.

Următorul obiectiv a fost Rezervația Cultural-Naturală Orheiul Vechi, mărginită de râul Răut și incluzând situri arheologice care conțin așezări ce datează din paleolitic până în perioada modernă. Acest veritabil peisaj cultural este rezultatul interacțiunii multimilenare dintre om și natură, cuprinzând un cadru natural arhaic, o bogată biodiversitate, un perimetru arheologic de excepție, o varietate istorico-arhitecturală, un habitat rural tradițional și o remarcabilă originalitate etnografică. Am întâlnit aici un amplu complex monastic creștin de rit ortodox, format din Schitul rupestru Peștera, Schitul pârcălabului Bosie, Schitul pârcălabului Albu și Biserica Nașterea Maicii Domnului. După ce am admirat de la înălțime panorama amețitoare care oferă perspectiva satelor Trebujeni, Butuceni și Morovaia, ne-am continuat pelerinajul prin trecutul și prezentul Basarabiei.

Ne-am oprit apoi la Conacul Balioz din satul Ivancea, construit de negustorul armean Carabet Balioz între anii 1852 și 1873. Clădirea principală, numită și „casa moșierului”, are două niveluri și cuprinde nouă camere înalte și spațioase. Alături, se mai păstrează casa pentru oaspeți, havuzul, casa vechilului și a slujbașilor, precum și turnul de apă. Moșia conacului îngloba hambare, grajduri, pivnițe, ghețărie, depozite, fățare, grânare, moară cu aburi pentru cereale, oloiniță, fierărie și șopron pentru trăsuri. Parcul înconjurător reprezintă un monument protejat de arhitectură peisagistică, cu un scuar alcătuit din brazi, pini, molizi, merișori, castani, tei, lilieci și lămâițe, în mijlocul căruia se aflau două havuzuri cu statui din marmură albă. Aleea cu castani, unde fusese un al treilea havuz, ducea de la conac spre o movilă artificială, pe care creșteau conifere, iar în apropiere se afla livada de meri, peri, piersici și nuci, astăzi tristă și îmbătrânită. 

Se lăsase înserarea peste vechiul conac când am făcut ultimele fotografii și am plecat spre Chișinău, lăsând în urmă veacuri de istorie și luând cu noi un noian de amintiri. Eterna și fascinanta Basarabie mi s-a dezvăluit încă o dată, cu farmecul ei mântuitor, înaintea unui nou rămas-bun, a unor nepieritoare aduceri-aminte și a unei perpetue reîntoarceri.

Florin Bălănescu