Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Ion N. Oprea: „Neputința”


    Neputință


    A fost
    ultima convorbire
    telefonică
    cu Adriana,
    de la Schitul Darvari
    din București,
    o sunasem
    ca să-i zic
    La mulți ani!,
    împlinise 97 de ani,
    și am vrut s-o aud.

    Mi-a răspuns ea,
    fără de vocea ei,
    se stinsese
    parcă-
    flacăra lumânării despre care,
    altădată,
    îmi spusese
    că o păstrează,
    ca s-o vegheze
    în ultima
    clipă de viață.

    A reușit să-mi răspundă,
    cu o durere pierdută
    în ultimul fum:
    – roagă-te INO să mor!
    …A doua zi
    n-a mai răspuns ea,
    neputințele o epuizaseră;
    omul,
    plin de voioșie ,
    plecase,
    dar ea nu privise ca o tragedie
    drumul pe care apucase.

    Nevoinţa ei,
    din chin
    devenise triumful ei
    către Domnul.

    Adriana,
    de la Schitul Darvari,
    se tămăduise
    de neputințele trupului ei și ale vieții –
    de luni de zile
    nu mai coborâse
    din patul de suferinţă
    și mă ruga
    să mă rog
    Domnului
    s-o ia
    la El.

    Și a luat-o,
    acolo,
    pe aripi de îngeri
    îngerii Mihail și Gavril
    despre care
    vorbise
    cu plecăciune
    în cărțile ei,
    scrise de mine…

    7 noiembrie 2015

    Telefonul


    Telefonul a sunat
    și m-a chemat
    Mariana, de la Schitul Darvari,
    fata
    care o îngrijea
    pe Adriana,
    și m-a anunțat sec:
    aseară
    6 noiembrie 2015
    a murit Adriana
    și mâine
    8 noiembrie,
    are loc
    înmormântarea ;
    I-am mulțumit
    pentru cât făcuse pentru ea,
    am zis cuvenitul “Dumnezeu s-o ierte”
    celei care
    îmi oferise
    material pentru cele trei cărți
    despre viața ei
    și a colegilor ei,
    am înregistrat promisiunea
    că vom mai fi căutați,
    am transmis vestea rea mai departe
    unde
    formasem
    până ieri-alaltăieri
    un trio de nedespărțit,
    și am aprins candela,
    lumânările,
    dar mai întâi
    i-am căutat
    cărţile
    şi
    le-am pus la vedere
    ca să le recitesc,
    prietenei noastre
    în timp,
    cărțile celei cu care
    nu ne-am cunoscut
    față cu față, dar am vorbit
    și ne-am respectat
    ca oameni,prieteni.
    Încăodată
    și nu ultima dată-
    Dumnezeu să o ierte, pe Adriana!

    7 noiembrie 2015

    Dincolo


    Dincolo…
    primesc vestea,
    îmi pleacă tot mai des prietenii
    și rămânem tot mai puțini …

    Dincoace,
    la casa uitării
    mai ieri,
    în cartea mea
    “Nu Uita”…,
    i-am pomenit pe trei dintre plecații noștri,
    trei care,
    cu scrisul lor,
    realizau opere literare,
    acum
    au rămas doar în antologii
    la care,
    -din cauza bolii și a neputințelor vârstei –
    s-a adăugat
    şi lipsește și Adriana,
    buna noastră prietenă.

    În întunecata săptămână
    a lumânărilor aprinse și în dangăt de clopote
    dintr-o Românie a neglijențelor,
    care a trimis Dincolo numărul imens al tinerilor
    tinerilor-copiilor nevinovaţi
    din focul de la Clubul Comun,
    octombrie-noiembrie 2015,
    după care,
    unii,
    ca să dărâme Istorii,
    vor să-şi facă partid politic,
    şi să câștige alegerile parlamentare
    cerute de revoltații din stradă….

    Bat în consonanță
    și clopotele de la Schitul Darvari,
    de la biserica din Valea Călugărească
    și de la Cimitirul Sfântul Ilie-Ghencea,
    s-o vestească și s-o petreacă
    pe prietena noastră
    Adriana Andreiaș-Micu,
    de mult hotărâtă
    să meargă Dincolo,
    la îngerii binelui.

    Apropiată,
    -toată viața-
    colectivităților muncitoare
    îndeosebi,
    tinerilor corecţi şi isteţi
    cărora le-a povestit din trecut
    şi le-a cântat tot ce-au vrut
    cu vocea-i divină
    recitând poezii neuitate prin ani
    şi de-ar şti…

    N-a plecat singură Dincolo
    ci însoțită de fețe frumoase,
    şi sănătoase
    aşa cum a fost şi a ei
    ca să fie și acolo
    veselie cerească
    şi nu cea pământească
    buruienos pregătită să-i otrăvească
    şi pe părinţi să-i nenorocească;
    e lumină puţină pe stradă
    doar lumina lumânărilor să se vadă
    cum plâng de durere sufletele plecate
    şi plâng cei rămaşi în stradă
    cu cugete şi aşteptări îndoliate.
    Nu numai în București
    și orașele mari ale țării,
    ci și departe în zare
    la Valea Călugărească,
    acolo unde se ştie
    a fost a Adrianei copilărie
    unde azi şi acum,
    bat clopotele şi-adună
    parcă firesc,
    numărul celor care se înmulţesc
    unul mereu după altul,
    Dincolo,
    ca să ne pregătească
    și plecarea noastră
    firească.

    … Adriano, te rog
    în ce loc
    lumânările,
    pentru noi
    ai spus că le-ai pus?…

    (Din volumul “Fragilitate. Cuvinte pe verticală”, Editura PIM Iași, 2016, p. 133-139)



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5