• Convocat la o discuție colegială de Dia Radu de la Formula As, nr.1572, sculptorul și graficianul  Mircia  Dumitrescu s-a prezentat cu o fotografie care înfățișează Acasă la Nichita Stănescu – șase oameni în jurul unei mese, cu damigeana alături, că așa decurgeau întâlnirile literare în strada Piața Amzei nr. 9.
•            Într-o zi, trebuie să fi fost prin 1981, mi-am luat curajul să urc și eu – la el acasă, în apartamentul din Piața Amzei nr. 9, apartament veșnic deschis tuturor, fără clanță la ușă, unde, i-a întâlnit pe Nichita Stănescu, în picioare, pictorul Sorin Dumitrescu, al doilea din stânga, Dora, iubita lui Nichita pe undeva, prin preajmă, după treburi, pe perete un tablou care îl reprezintă chiar pe musafir și așa le-a  schițat prezența iar mai târziu, când și-a luat un aparat foto desenul a devenit fotografia de față.
•             Ce  căuta de fapt sculptorul și graficianul  în lumea literară? Răspunsul către reporter este și pentru noi cititorii: … „Mi-au plăcut scriitorii, dar numai  ăia buni. Și am fost prieten cu cei mai buni. Nu pentru că m-aș fi crezut eu vreo mare deșteptăciune, dar nu-mi plăceau ăia care nu luptau pe viață și pe moarte pentru arta lor, care nu-și puneau întrebări, care nu se zbăteau pentru drumul înalt. Sunt gravor, dar mă simt romancier. Eu când sculptez un câine sau o floare, nu sculptez un câine și o floare, eu spun de fapt altceva. Pentru că sculptorul nu lucrează cu lemnul, el lucrează cu el însuși. El se modelează pe el încontinuu, prin gândire, prin limbaj. Și pentru asta îți trebuie lecturi, îți trebuie discuții interesante, îți trebuie provocări intelectuale. Scriitorii m-au lăsat să fur de la ei. Ei povestesc ca nimeni alții ce simt, ce trăiesc, ce gândesc. Și ascultându-i, încep să văd și eu”.
•             Mircia Dumitrescu, născut în 1941, 5 iulie, în satul Căscioarele, județul Ilfov atunci, acum Călărași,  grafician, pictor și sculptor român,  membru al Uniunii Artiștilor Plastici, doctor în arte vizuale, prof. univ. la Academia de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, membru corespondent al Academiei Române.
•             Ai mei erau așa de săraci, își povestește profesorul viața, că atunci când s-au căsătorit – ca mai toți în anii aceia –  n-au avut bani decât de două scaune, două linguri, două farfurii și un ceas cu CFR. Apoi, a venit războiul, tata a fost înrolat, iar când s-a întors de la Odessa, s-a întors cu un TBC avansat. Bunicul a murit în Alsacia, luat prizonier de nemți, iar tata a murit când eu eram mititel. Așa am ajuns eu  să fiu crescut între fuste, de mama și de bunica, într-o casă cu igrasie, făcută într-un fost grajd. Și pe ulițele  din Căscioarele, lângă Oltenița, când mă trimiteau la bunici. Era multă sărăcie și acolo, dar eram copil, nu simțeam și nu vedeam necazurile. Eram fericit. Mă hrăneam cu pește uscat toată vara  și mă jucam afară cu copiii popii. Nu-mi trebuia altceva. La Căscioarele , am văzut prima oară un radio cu galenă. Și tot acolo, am văzut în copilărie un pește cât două căruțe, un somn pe care sătenii l-au prins în salba de lacuri din zonă. Capul  i se odihnea pe prima căruță și coada se întindea pe a doua. Iar mustățile erau groase cât mâna unui copil și mă înspăimântau la fel de tare ca cimitirul din sat.
•              Mama?  De la ea am luat iubirea de viață. M-a  iubit cu o forță incredibilă, care se simțea, chiar dacă nu spunea nimic. N-am văzut-o niciodată plângând deși uneori era copleșită de muncă și de dureri. Nu s-a văitat niciodată. Mi-a ținut  mereu spatele, chiar dacă nu m-a lăudat niciodată. Și asta s-a lipit de mine, fiindcă toată viața am căutat femeia la care să poți să mergi atunci când ți-e greu, așa cum te duci la o mamă. Față de mama mă simt și acum vinovat. Ar fi avut nevoie să fiu mai prezent, dar eu prețuiam prea mult literatura mea. Nu puteam să-i arăt cât o iubeam. Și, dacă ar mai trăi, cred că nici acum n-aș putea sau n-aș ști cum  q
•             Până la urmă mi-am găsit femeia la care merg ca spre o mamă. E lector la Universitatea Națională de Arte și face niște tapisării  extraordinare care au fost premiate și în străinătate.  E vorba de Maria Orban care mi-a înțeles nebunia artistică și m-a scăpat și de teama de a fi tată. Eu, dacă am fost sărac toată viața, m-am educat să nu-mi doresc copii. Avem un băiat împreună, care a împlinit 26 de ani. E o dragoste foarte maternă din partea ei.
•                                Dar boema a însemnat și cârciumă și beții fără margini. Nichita bea mult. Ceilalți scriitori, la fel, îl incită cu întrebări reportera de la Formula As.Ca să aflăm care îi era portretul celui fără de clanță la ușa apartamentului din Piața Amzei nr. 9. Era un extraordinar amfitrion, unul care era capabil să fie la fel de strălucitor într-o discuție cu un controlor de tren, ca într-una cu un confrate scriitor. Era fascinant, era capabil să găsească cele mai frumoase și neașteptate cuvinte, să ocolească orice clișeu și loc comun. Avea o cultură fantastică și cu toate astea, niciodată nu te punea într-o poziție de inferioritate. Niciodată nu te umilea. Din contră, scotea ce era mai bun din tine, pentru că ajungeai să te molipsești de o anumită înălțime, de o anumită deschidere. Erai într-o efervescență și într-o încântare permanente  și voiai să arzi și tu la aceeași intensitate. Nu l-am văzut niciodată certându-se, deși  l-au atacat mulți în timpul vieții. Eu eram mai impulsiv, îmi venea să răspund, să dau palma înapoi. El nu bârfea și nu răspundea niciodată nimic.
•              -Așa, nu-l trăgea viața înapoi?
•             Dar el nu vorbea despre lucruri înalte. El reușea  să ridice lucrurile mărunte la înălțime. Era chiar foarte prezent în ce trăia în fiecare  clipă și reușea să facă din orice vedea poezie. Într-o  zi, am scos din geantă un desfăcător de bere, un crac de femeie oribil, emailat, de un prost gust total. Mi-a răspuns, scriindu-mi o poezie: „Venise-n vizită la mine cu un rucsac/în care brațe și crăcane de femei mult retezate/ ținute mult la fum, deci afumate/ de foame mi le-a dus pentru mâncat…”. În altă zi, a avut de recitat și înregistrat 40 de poezii, cu muzică. Și, în timpul înregistrării a  lătrat un câine. A lătrat și Nichita înapoi, a preluat imediat lătrătura și a acoperit-o în poem, a schimbat pe loc versurile după ea. Ce  actor fabulos putea fi!  Și mai era și un bun pianist. Se formase cu profesori buni. Cu Johnny Răducanu a cântat la pian la patru mâini.
•              Prietenia cu Nichita Stănescu, spune Mircia, a fost și-un soi de mentorat, el i-a dedicat Decalogul, „Decalog pentru Mircia”, un adevărat îndrumar artistic, cum  îl numește Dia Radu, ca în 2008, când a făcut cea de-a doua mare expoziție a sa, la Sala Brâncuși a Palatului Parlamentului, în camera dedicată lui Nichita, drept recunoștință și apreciere de prieten – în care a pus laolaltă 28 de poeme dedicate sie de poet, pe care le-a serigrafiat, atunci a expus și cartea-obiect, de patru metri lățime, intitulată „Nichita azi”. Cartea aceasta – dedicată lui – pentru mine a fost ca o „declarație frățească”, cum îi plăcea și lui să spună, o formă de recunoștință pentru tot ce mi-a dat el mie în tinerețe. Iată în ce constă „Decalogul pentru Mircia”: „1. Să nu-ți minți ochii cu ochi./ 2. Să nu-ți furi realul în real./.3.Să nu te înșeli pe tine însuți ca și cum ai fi altul./4. Să nu vorbești în numele nimănuia, căci numele tău al nimănuia este./ 5. Să-ți faci chip cioplit./ 6.Să-ți faci chip din linii./ 7. Să-ți faci chip din trilul ciocârliei./ 8.După ce le-ai făcut pe toate astea, încearcă să le îmbrățișezi, dacă poți./ 9. Îmbrățișarea chipului cu chip sărut se numește. 10.Numai chipul se îmbrățișează cu chipul, căci brațele sunt făcute pentru ararea câmpului. Amin,” Ce frumoasă încheiere, spune Mircia, și le comentează pentru noi, cititorii, „Să nu-ți furi realul în real”, adică să nu te lași niciodată păcălit de speranțe. Sculptorul trebuie să-și păstreze ochiul curat, ca să poată vedea fața cealată a lumii.
•              Ca sculptor văd fața cealaltă a lumii, cred că Dumnezeu suntem fiecare din noi, că suntem parte din același corp, că de aia e Atoateștiutor. Și mai cred că El are tot atâta nevoie de noi, câtă avem noi de El. De  când citesc multă fizică și am aflat că suntem praf de stele, parcă nu-mi mai e frică de moarte. Suntem elemente cosmice, nimic din ceea ce simțim și gândim nu se pierde. Totul se adună. Ne  readunăm în alte forme. Poate  într-o zi o s-o luăm de la capăt din nou.
•               -Cred  că lui Nichita i-ar fi plăcut să vă audă vorbind așa, îl încurajează  jurnalista.
•               – Nichita era un entuziast. Se lăsa dus de val. Dar era și de neclintit când venea vorba de unele lucruri. Avea, de pildă, un adevărat cult pentru prietenie. Avea o vorbă, pe care o preluase de la Vasko  Popa, poetul sârb de origine română: „Există două tipuri de dictaturi – dictatura politică și dictatura prieteniei”. Pentru el, prietenia era absolută, până la capăt, fără trădare. Prietenilor le dădea totul. Într-o zi, a intrat în casă fericit. „Am  2000 de ani în mână, Mircia! Vino să vezi!”. Ținea în mână o monedă antică de argint, pe care și-o dorise mult.  Era pasionat de numismatică, avea o colecție întreagă de monede. L-a inițiat în pasiunea asta și pe scriitorul Ștefan Agopian. Seara, s-a adunat lume la el, ca întotdeauna, și el și-a  arătat captura. Și Gheorghe Tomozei zice: „Nichita, nu pot să cred, știi tu de când visez eu la moneda asta, cât mi-am dorit-o ?”. Nichita îi spune: „Bine, bătrâne, dacă o vrei tu, ia-o tu!”. Tot ce iubea dădea. Singurul  lucru pe care nu-l împărțea erau femeile. Acolo avea chiar un orgoliu. La el în casă veneau multe fete frumoase să-l cunoască. Dar dacă vedea pe vreunul dintre bărbați că la final se duce acasă cu vreuna, se supăra și a doua oară nu-l mai primea. Nu-i zicea lui nimic, dar îl auzeam mormăind: „Ce, bătrâne, casa mea-i tractir ?”.
•              – De prietenia cu Nichita Stăneascu se leagă și grafia numelui dvs. cu i…îl chestionează Dia Radu.
•               – Nu mai știu nici eu cum am ajuns să-i spun într-o zi: „Lasă, Nichita, că sunt născut la Oltenița, dar nu-s oltean și nici nu mă cheamă Mircea”.
•                 – Dar cum te cheamă?, m-a întrebat el. Arată-mi buletinul”.
•                 Și atunci, i-am povestit cum la primăria din satul Căscioarele, unde m-am născut, de fapt, n-au fost în stare să-mi scrie corect numele și m-au trecut cu i. Când a auzit, a exclamat: „Bătrâne, ăsta e numele tău!”… De atunci, am început să mă semnez cu i. Iar el mi-a dedicat poezia doar „pentru Mirciiia”.
•                Despre întâmplarea aceasta povestește și prof dr.Nicolae Bucur în Informația Harghitei,10 iunie 2023: „Mircia Dumitrescu îşi scrie prenumele cu litera „i” şi nu „e”, aşa zisa „greşeală” provenind de la notarul care l-a consemnat în actele de naştere a acelui an (n. 3 iulie 1941, Căscioarele, Ilfov). În dialogul pe care l-a avut la anii tinereţii, pe această temă, cu bunul său prieten, Nichita Stănescu, acesta l-a păvăţuit să rămână cu această literă pentru că sună bine şi-l caracterizează. Poetul cu atât de cunoscutul lui şarm avea să-l „noteze” şi să i se adreseze Mirciiia, cu trei de „i”.
• Totul a pornit de la Povestea cu ilustraţiile… Pe Nichita a început să-l ilustreze pe la sfârşitul vieţii poetului. „Ilustraţiile pe care i le-am făcut lui Nichita au plecat, în fond, dintr-un joc iniţial. El mi-a dedicat o poezie într-o perioadă mai grea a vieţii mele „Decalog către Mircia”. Şi eu am făcut gravură din poezie. În lemn, scriind literele invers. Mă gândeam să scot titlul ca să i-o fac cadou la 49 de ani. L-am întrebat, iar el mi-a replicat foarte dur: „Eu nu ţi-am şters şi nu ţi-am modificat nici o linie din desen. Tu cum îţi permiţi să faci lucrul ăsta?”. El mi-a dat curajul să-mi scriu numele aşa cum m-au scris la ţară cu ,,i”, pentru că mie mi-era ruşine…Nichita a zis ,,Mircia, dar acesta e numele…”. Şi atunci scria „Către Mirciiia”, cu trei de „i”… Asta e amuzant că într-un fel datorită lui am curajul acum să-mi scriu numele aşa cum l-a scris notarul”.
• Poezia „Decalog către Mircia” a fost ilustrată şi imprimată de grafician în 13 exemplare, semnată de amândoi, apoi dăruite altor prieteni. Nichita Stănescu i-a dedicat 33 de poeme. Mircia Dumitrescu a ilustrat o mare parte din opera lui Nichita Stănescu. Au fost prieteni şi s-au admirat reciproc.
• Vorbim de graficianul, pictorul şi sculptorul, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, atât de cunoscut harghitenilor prin frecventa sa prezenţă, de-a lungul anilor, la Tabăra de creaţie „Prietenia” din Lăzarea. Cu ani în urmă ne-a onorat şi cu o expoziţie personală la Miercurea Ciuc. La sfârşit de august al anului 1990 am făcut un interviu cu distinsul prieten care poartă titlul Să ne apropiem cu grijă şi respect de valorile noastre culturale  – afirmaţie preluată de la Mircia Dumitrescu. Materialul a apărut în Adevărul Harghitei nr. 193, 194, 1, 4 sept. 1990, pe care l-am inclus  mai apoi în cartea mea De veghe la izvoare,Ed. Eurocarpatica, 2001”.
•                  Din discuția lor – grafician, pictor, sculptor și reporter – se înțelege că în timpul pandemiei Mircia Dumitrescu, stând în casă,  la 80 de ani, a lucrat  cât alții într-o viață.  În atelier, din lucru, din ce muncesc, din discuții și din ce citesc îmi iau energia care se înmagazinează în lucrarea finită.Nichita avea o vorbă de care Mircia ține seama, Nichita spunea: „poetul și pictorul  își găsesc  stilul în tinerețe, de aia mor repede. Dar prozatorul și sculptorul trebuie să stea să muncească, au nevoie de  timp”.
• –              Nichita și graficianul?” a întrebat pictorul speriat.
•               – Tot așa, a răspuns Mircia. „Ca pictorul”, și atunci s-a apucat de sculptură.

                 Lucrare postată în Antologii, Istorii, comentarii, miscelanea, Ed. Armonii Culturale, coordonator Ion N. Oprea, Iași, 10 iunie 2023,