Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.9 (141), Septembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Trădarea și oportunismul la români de-a lungul istoriei s-a strecurat ca o viperă și în Academia Republicii Populare Române

Primit pentru publicare: 05 Sept. 2020
Autor: Alexandru Florin ȚENE, Cluj     
Publicat: 06 Sept.  2020
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Trădarea și oportunismul la români de-a lungul istoriei s-a strecurat ca o viperă și în Academia Republicii Populare Române

De-a lungul istoriei noastre au existat în cadrul elitelor oportuniști și trădători care au contribuit la schimbarea cursului normal al evenimentelor, influențând în rău viața neamului pe care îl “slujeau“.

Înainte de a intra în miezul subiectului pe care doresc să-l analizez, pentru a înțelege mai bine termenii de: oportunism și trădător, vom consulta împreună DEX: oportunismul este atitudinea lipsită de principialitate a unei persoane care, pentru a-și satisface interesele personale, adoptă și aplică, după împrejurări, principii și păreri potrivite momentului. Să vedem, ce înseamnă trădare: Trădare (în limba română veche și hiclenie, hainie, hainlâc, predanie), este denumită fapta de a înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu dușmanul etc

Cum ar fi arătat oare istoria fără trădători și trădări? De la Burebista la Mihai Viteazul și până la Tudor Vladimirescu, istoria noastră e presărată cu evenimente tragice, în care rolul principal a fost jucat de personaje fără scrupule, cum au fost academicienii Academiei Române care au criticat opera lui Constantin Brâncuși care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei și soarta românilor. In vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumătatea secolului I i.Hr., statul dac a ajuns în culmea puterii sale. In urma victoriilor repurtate de acest rege, statul dac – cu capitala la Argedava – a ajuns să se întindă pe un teritoriu imens, cuprins intre Alpii nordici, Munții Balcani, Marea Neagră și Nistru. Până și împăratul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac și, în jurul anului 44 i.Hr., pregătea un război împotriva lui. A murit însă – asasinat, după cum se știe, în urma unui complot – înainte de a apuca să pornească spre regatul dac.
Și, la puțin timp după aceea, tot unei conspirații i-a căzut victimă și Burebista. Nobilii nemulțumiți de puterea și autoritatea sa au complotat pentru a-l înlătura. Odată cu dispariția lui, imensul regat dac s-a destrămat, spărgându-se în mai multe bucăți pe care cei care uneltiseră spre a-l doborî pe Burebista și le-au împărțit între ei.

Încă de la Decebal au existat trădători, datorită acestora acesta a fost înconjurat de armata romană. „Opt călăreţi romani, cu coifuri, scuturi şi lănci, vin din stânga, pe două drumuri diferite. Mişcările lor sunt cu atât mai violente, cu cât sunt situaţi mai aproape de centrul scenei. Trei dintre ei ameninţă cu lăncile un pileat căzut la rădăcina unui stejar – personajul principal al scenei, regele dacilor. Încercarea de a se refugia dincolo de munţi i-a fost zadarnică. Duşmanii, informaţi asupra drumului ce-l alesese, l-au încercuit şi i-au tăiat calea: în dreapta stejarului – care, de data aceasta, nu închide scena – se văd doi călăreţi romani sosind de la dreapta spre stânga. Forţele romane implicate în acţiunea de capturare a lui Decebal sunt însemnate; cei 10 călăreţi care le reprezintă poartă pe scuturi emblemele a cel puţin 5 unităţi. Ele au lichidat garda regelui: doi pileaţi zac printre picioarele cailor, cu stânga încleştată pe scut, cu sabia curbă căzută din mână”.

Vlad Tepes a ocupat tronul Valahiei în 1456 cu ajutor maghiar. Și-a consolidat stăpânirea nimicind mai mulți pretendenți care voiau să-i ia domnia și a băgat spaimă atât în susținătorii acestora, cât și în turci. După câțiva ani, a refuzat să mai plătească turcilor tribut și a măcelărit armata otomană care fusese trimisă să-l pedepsească – aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în primavara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit spre Dunăre. După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube și după celebra incursiune nocturnă a lui Țepeș în tabăra turcească, și ea soldată cu mulți morți din rândul otomanilor, era limpede că Înalta Poartă era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.
S-a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Tepes) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său frate. Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei și mai mulți boieri au trecut de partea lui, speriați, pesemne, de firea aprigă a lui Țepeș și dornici să aibă un domn mai ușor de manipulat. Țepes s-a retras in Ardeal (în 1462), așteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deși acesta a ridicat o armată pentru a-i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capăt printr-o intrigă a inamicilor lui Țepes (probabil sași din Brașov, cu care Țepeș avusese, cu câțiva ani în urmă, niște conflicte datorate faptului că brașovenii sprijiniseră câțiva pretendenți care urmăreau să-i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Țepes a executat mai multi sași și a atacat Brașovul și câteva sate săsești).

Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori – false, consideră istoricii – , scrise, chipurile, de Vlad Țepes, scrisori din care rezulta că voievodul era gata să se supună sultanului Mahomed al II-lea și să-l ajute, apoi, să cucerească și Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informații și, în loc de a-l ajuta pe Vlad Țepeș să-și recapete tronul uzurpat, l-a băgat la închisoare, la Buda, unde Țepeș a rămas timp de peste zece ani. Abia în 1476 și-a recăpătat tronul, pentru foarte scurt timp.

Radu de la Afumati a domnit în Țara Românească între 1522 și 1529, cu mai multe întreruperi de câteva luni, care arăta că țara trecea atunci printr-o perioadă de mari tulburări: numeroși pretendenți iși disputau tronul și, după cum balanța norocului înclina de partea unuia sau a altuia, ei stăpâneau pentru puțină vreme Valahia, pentru ca apoi să fie răsturnați și înlocuiți. Timp de câțiva ani, Radu de la Afumați a reușit, de fiecare dată, să-și doboare rivalii, astfel că, în această perioadă, stăpânirea asupra Țării Românești i-a aparținut în cea mai mare parte a timpului. După ce, inițial, se opusese turcilor, el a înțeles, în cele din urmă, că pentru a domni trebuia să aibă sprijinul Înaltei Porți otomane (așa erau vremurile!). Susținut de turci și de neamul Craioveștilor, o puternică familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, în cele din urmă, tronul Valahiei, pe care l-a păstrat până în 1529.
Și aici i se încheie povestea – și totodată viața. Tragicul său sfârșit e descris în chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu; să-l cităm, asadar: „Recunoscut de turci si sprijinit de Craiovești, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată dacă nu cădea victimă unui complot ticălos. Spre sfârșitul anului 1528, o suma de boieri […] nemulțumiți probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului. Acesta, surprins, neavând la îndemână oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. […] pe drum, însa, boierii il ajung la Râmnicu Vâlcea și, nerespectând nici lăcașul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, il ucid în bisericuța de pe dealul Cetățuii, sub ochii îngroziți ai preotului [….] S-a întâmplat această mizerabilă crimă – unică prin împrejurările ei în istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumina cea mai urâtă boierimea munteană din acea vreme.”

Domn al Moldovei în două rânduri, 1527-1538 si 1541-1546, Petru Rareș, fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintâi domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepți, trebuie să recunoaștem că Petru Rareș însuși, extrem de ambițios, măcinat de dorința de a cuceri posesiuni cât mai întinse (printre altele, a încercat să cucerească Ardealul), a trecut de mai multe ori dintr-o tabără în alta, în chipul cel mai nestatornic, aliindu-se cu cine i se părea lui mai prielnic în acel moment. In 1538, Petru Rareș a văzut Moldova atacată simultan de turci, tătari și poloni. Inițial, soarta i-a fost favorabilă domnitorului. I-a înfrânt pe tătari la Ștefănești și a încheiat un armistițiu cu polonii, cărora le-a inapoiat regiunea Pocuția (care făcea obiectul unor neînțelegeri rămase nesoluționate de multă vreme, între moldoveni și poloni; Petru Rareș o ocupase in 1530).
Dar invazia turcească, sub conducerea lui Soliman Magnificul și care luase aspectul unei expediții de pedepsire, nu a putut fi oprită. Iar domnitorul nu s-a putut bizui pe loialitatea boierilor și asta l-a făcut să piardă domnia. Boierii, poate nemulțumiți de firea dificilă a voievodului, poate temându-se de represaliile care s-ar fi abătut asupra lor în cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabilă, dată fiind superioritatea lor numerică) l-au părăsit pe domnitor, au refuzat să lupte și s-au închinat lui Soliman. Acesta a numit un alt domn (Ștefan Lăcustă) și a smuls Moldovei doua bucăți zdravene din teritoriu – Tighina și Bugeacul. Petru Rareș a fost nevoit să fugă și, după multe peripeții, a reușit, cu ajutorul unor pescari, să ajungă în Ardeal. In 1541, după ce ceruse iertare lui Soliman, mersese personal la Constantinopol să-și pledeze cauza și împărțise daruri imense, și-a recăpătat tronul. După încă vreo câțiva ani de încercări războinice (încercase să cucerească iarăși Ardealul), soldate însă cu eșecuri, ambițiosul voievod s-a stins, de boală, în 1546.

Ioan Vodă Viteazul, numit și Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai târziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ștefan cel Mare. Unele cronici vechi il prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscându-i marele merit de a se fi împotrivit turcilor și afirmând că era foarte îndrăzneț și viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldați și de popor dar, din păcate, nu și de boierime și cler. Pentru numeroșii boieri intriganti, un domn cu o fire aprigă nu era un conducator comod, după cum nici pentru acesta veșnicele sforării și comploturi ale dregatorilor nu erau ușor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii și mai îndurător și grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.
El obținuse tronul Moldovei în 1572 – unde se obținea la acea vreme, adică de la turci -, cu ajutorul averii strânse în tinerețe, cănd făcuse negoț cu pietre scumpe. In 1574, însă, turcii i-au cerut să dubleze suma plătită drept tribut. Ioan Vodă a convocat Divanul și i-a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului. Situația politică era de așa natură, încât voievodul n-a putut găsi alti aliați decăt cazacii zaporojeni – o populatie din zona Nistrului – care i-au trimis în ajutor o ceată de 1200 de oameni. Cu ei și cu armata sa de moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor. După un șir de victorii răsunatoare ale domnitorului moldovean, care l-au înspăimântat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcatuită din turci cărora li se adăugaseră tătări și valahi. Aceștia din urmă doreau să-l înlature pe Ioan Vodă pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah Alexandru.Vodă se instalase la Huși, de unde putea veghea mai bine asupra granițelor. Aflând de venirea turcilor, domnitorul trimise pe pârcalabul Sucevei, Ieremia, în fruntea unei avangărzi, să-i impiedice pe turci să treacă Dunărea și să-l țina la curent cu evoluția situației. Trimisul, însa, despre care se spune că ar fi fost plătit de dușmani cu 30.000 de galbeni, l-a înșelat pe domnitor: i-a spus că ajunsese prea tărziu pentru a-i opri pe turci și că aceștia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare. Pe baza acestor informații false, – în lipsa altora mai exacte – Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor. Bătălia s-a dat la Oblucita, „lângă iezerul Cahulului”. Poate ar fi avut, totuși, șanse să învingă, dacă n-ar fi survenit o a doua și apoi o a treia trădare. In ajunul bătăliei, o parte dintre boieri, avându-l în frunte pe marii vornici Murgul și Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, când se dădu semnalul atacului, „Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pârcălabul, pleca steagurile și, punând cușmele în vârful sulițelor și săbiilor, trecu și ea de partea dușmanului” (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor).
In 1585 – după mai puțin doi ani de domnie -, aflând că urma să fie mazilit, Petru Cercel și-a adunat averea strânsă și a pornit spre Transilvania. Dar a fost trădat chiar de oamenii din escorta sa: aceștia i-au furat bogățiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat și închis.

Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brâncoveanu, domnie întinsă pe 25 de ani, s-a sfârșit în chip groaznic, cu mazilirea, torturarea și uciderea domnitorului de către turci – care, totuși, îi făgăduiseră domnia pe viață – și aceasta în urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brâncoveanu a avut o domnie cu puține lupte, datorită, în cea mai mare parte, diplomației sale grație căreia a reușit mult timp să păstreze un echilibru sănătos între pretențiile turcilor – cei de care depindea menținerea lui pe tron – și interesele Apusului creștin, care dorea să-și extindă influența spre Răsărit.
După 1699, când turcii, multumiți de această stare de lucruri și de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe viața – un privilegiu rar – părea ca nu mai are a se teme de nimic. Pana in 1714 a avut parte de o epoca tihnită, în care a putut clădi palate și lăcașe de cult, a putut sprijini artele, învățământul și științele și și-a putut crește copiii in liniște. Dar toate acestea s-au sfârșit în chip tragic, ca urmare a mai multor întâmplări în care chiar oameni înrudiți cu domnitorul au săvârșit fapte care i-au grăbit căderea. Un boier rudă cu el, spătarul Toma Cantacuzino, fără știrea și permisiunea domnitorului, îi ajutase pe ruși în războiul acestora cu turcii (1711), lucru care îi supărase pe aceștia din urmă și îi făcuse să-l suspecteze pe domn de necredință față de ei. O altă rudă, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să-l pună pe tron pe propriul său fiu Ștefan, a uneltit la Poartă, țesând intrigi care i-au alcătuit domnului o reputație proastă în ochii turcilor. Iar aceștia, deși ii dăduseră domnia „pe viață”, n-au ezitat să-și încalce promisiunea: l-au mazilit, ispitiți pesemne și de marea avere pe care voievodul o adunase în timpul lungii sale domnii.
Brâncoveanu, pe atunci în vârstă de 60 de ani, și cei patru fii ai săi au fost aduși la Stambul și închiși. Turcii l-au torturat pe bătrânul voievod pentru a afla unde-i sunt bogățiile apoi, la data de 26 august 1714, Brâncoveanu a fost decapitat, după ce turcii îl siliseră să asiste la execuția celor patru fii. I-a urmat la tron Ștefan Cantacuzino, așa cum dorise (și uneltise) tatăl acestuia dar, după cum scrie Nicolae Iorga: „Ca o răsplată dumnezeiască, i-a venit aceeași pieire silnică, după doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temniță la Constantinopol, împreună cu tatăl său foarte bătrân. „

Începută în noiembrie 1784, în satul Curechiu (Hunedoara), răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, mișcare cu caracter național și social, iscată ca o reacție a iobagilor români din Ardeal, disperați de situația lor economică și socială tot mai greu de suportat, s-a încheiat după foarte scurt timp, la sfârșitul lunii decembrie a aceluiași an, când cei trei conducători au fost prinși și executați. Pe capetele lor se pusese câte un premiu de 300 de galbeni; totuși, susținuți de majoritatea oamenilor din popor – conștienți de faptul că li se apărau interesele -, ei n-au putut fi capturați de autoritățile austro-ungare altfel decât prin trădare. S-au găsit câțiva țărani care, ispitiți de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stăteau ascunși, în vreme ce preoții români care se raliaseră mișcării umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea să se poată duce din nou – pentru a cincea oară – la Viena, spre a pleda cauza iobăgimii române în fața împăratului austro-ungar, Iosif al II-lea.
La 27 decembrie 1784, câțiva țărani s-au apropiat de Horea și Cloșca – aceștia stăteau ascunși într-o colibă de crengi, în codrul Scorăgetului, din Munții Gilăului – și, pretinzând că umblă după vânat, au fost primiți în colibă de cei doi. La un semnal, s-au năpustit asupra lor, i-au legat și apoi i-au predat autoritătilor. Tot prin trădare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, și Crișan. A urmat judecata, apoi execuția lui Horea și a lui Cloșca printr-o pedeapsa extrem de cruda – tragerea pe roata. Crișan se spânzurase cu nojițele de la opinci în închisoare.

Moartea lui Tudor Vladimirescu și înfrângerea revoluției conduse de el, în 1821, s-au datorat trădării de către cei cu care se aliase, eteriștii conduși de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizație europeană dedicată eliberării creștinilor – și îndeosebi a grecilor – de sub stăpânirea otomană – a avut filiale în multe țări ale Europei, iar în Țara Românească influența ei s-a manifestat cu precădere în evenimentele asociate revoltei din 1821. Prin trădare, Tudor Vladimirescu – pe care poporul il numea deja „domnul Tudor”, – a fost ridicat de la Golești și apoi asasinat la Târgoviște.

La Câmpia Turzii, în dimineața zilei de 9/19 august 1601, o trupă de soldați germani și valoni au venit cu ordin de la Basta să-l aresteze pe Mihai sau, în caz de nesupunere, să-l ucidă. Aflat în cortul său, luat prin surprindere, Mihai s-a opus, iar în clipa în care a pus mâna pe spadă, a fost lovit mortal cu o halebardă de căpitanul valon Raucigny (după alții, de comandantul valon Beauri), după care i s-a tăiat capul cu propria spadă. Se spune că Basta ar fi ordonat ca trupul său să fie dat la câini. Cronicile povestesc că „trei zile corpul decapitat și fără mâna stângă a rămas în țărână, până ce un român milos l-a îngropat creștinește”. Capul lui Mihai Viteazul, „retezat de securile mișeliei și trădării”, a fost luat de către frații Buzești și dus in Țara Românească, la Mănăstirea Dealu, unde se află și acum sub o lespede pe care este săpată o coroană din bronz cu inscripția „Primului întregitor de neam glorie nemuritoare „. Radu Buzescu, unul dintre vestiții căpitani ai lui Mihai, a așezat o piatră frumoasă pe acest mormânt, cu epitaful: „Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail, marele voevod ce au fost domn Țării Românești și Ardealului și Moldovei”. Cronicarul George Brancovici spune că trupul lui Mihai, cu îngaduința lui Basta, a fost adus și înmormantat la Alba-Iulia în Mitropolia Bălgradului. „Muri astfel cel mai mare dintre luptătorii noștri, în faptul unei zile de Duminică, la răsăritul soarelui, de mâna acelor pe cari-i dusese abia la biruință, din porunca unui oaspete pe care-l iertase de răul făcut.” (N. Iorga)

Unii istorici spun însă că marele voievod a fost ucis de Basta: „Nelegiuitul Basta l-a ucis cu viclenie și pe neașteptate, fără nici un motiv. Numai din invidie profundă l-a ucis pe acest domn renumit, celebru, de care se temea însuși sultanul”

Se pare că și Constantin Brâncoveanu a fost trădat de rude și serviciile sale secrete. Alteori, succesele repetate ori victoriile nesperate sau siguranţa excesivă pot conduce la comiterea unor erori grosolane, la atitudini paradoxale, de încălcare a unor principii elementare sau la acte de ignorare şi bagatelizare. A informaţiilor. In legătură cu încălcarea acestor principii stau mărturie dovezi din care rezultă că la Curtea lui Constantin Brâncoveanu: „…nu se ştie ce este secret de stat. De abia descălecau curierii sosiţi din Constantinopol şi se şi răspândeau prin dughenele oraşului noile ştiri venite de la Poartă, iar zvonurile se întindeau până peste hotare. “

Spre sfârşitul domniei, acelaşi domnitor, ce datora mult serviciilor sale secrete, avea să ignore o informaţiei sosită din Constantinopol de la fostul său medic, Anton Carai. Din informaţie rezulta că împotriva domnitorului se pusese la cale un complot şi că Poarta ar fi decis surprinderea sa şi a familiei. In pofida acelui serios avertisment, din care rezulta experienţa unei conjuraţii sprijinite din afară, Constantin Brâncoveanu avea să-l consulte din nou pe vechiul său sfetnic, Constantin Cantacuzino, cel care acţiona împotriva sa încă din 1706.

Aparent, nimic anormal, dar acestuia, în 1707, „ii luase puterea” pentru uneltire; în noiembrie 1709 îi fixau domiciliul obligatoriu la Afumaţi, pentru că solicitase anterior ajutorul lui Francis Rohacsi II pentru înlăturarea sa. Aceluiaşi om, în 1712, îi fixau domiciliul obligatoriu la Filipeştii de Târg, pentru vina de a nu-l fi informat în legătură cu intenţia nepotului său, Toma Cantacuzino, de a fugi la ruşi.

Gestul domnitorului, de uşurinţă sau gravă superficialitate, nu poate fi interpretat decât ca un act de supraevaluare a potentelor serviciilor sale secrete şi a puterii aurului, un act bazat pe metode încercate anterior, de ieşire din situaţii dificile, critice.

De sesizat, de asemenea, că domnitorul este sabotat şi trădat de oamenii săi apropiaţi, de rudele sale, în care încă mai avea încredere din moment ce, spre exemplu, Constantin Cantacuzino este repus, de fiecare dată, în funcţie, considerându-se probabil ca „lecţiile” date au fost şi îndestulătoare.

Ion Gheorghe Duca, prim ministru al României ajunge în gara Sinaia pe la 21.55. Ceilalţi trei îşi ocupaseră deja locurile: Belimace stătea în partea de sud a peronului, unde urma să fie anexat vagonul ministerial, Constantinescu, la mijloc, ascuns într-o nişă situată în dreapta uşii principale, iar Caranica – la nordul peronului. După ce coboară din maşină, Duca îi telefonează soţiei şi-i transmite: „Acum plec“. Nu-l avertizează nimeni că poate să meargă prin biroul şefului de gară – drept scurtătură pentru a ajunge mai repede la vagonul său – aşa că foloseşte intrarea principală. Merge câţiva paşi de-a lungul trenului, când o petardă explodează pe peronul acoperit instant de fum. Constantinescu îl prinde de umăr şi-i trage cinci gloanţe în ceafă, unul după altul. Ion Gheorghe Duca moare într-o clipă.   Crima a produs consternare naţională. Reconstituirea asasinatului prim-ministrului I. G. Duca a ţinut prima pagină a ziarelor din următoarele zile, oferind noi informaţii şi despre legionarii ucigaşi prinşi la scurt timp după atentat. „La ora 5 jum. s-a făcut pe peronul gărei Sinaia reconstituirea crimei. Asasinul a fost calm, dând explicaţii cu foarte mult sânge rece“, scria în ziarul „Ultima oră“ de a doua zi.
Pe 30 noiembrie 1938, în dreptul pădurii Tâncăbești, liderul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, era asasinat de către jandarmii care îl escortau spre închisoarea Jilava.

Alături de Codreanu, jandarmii i-au asasinat prin ștrangulare pe alți 13 legionari: Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru – „Nicadorii”, Caratănase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ștefan, Pele Ioan, State Gr. Ioan, Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu – „Decemvirii”. În comunicatul Parchetului Militar al Corpului II Armată de a doua zi, procurorii au mințit, povestea oficială despre eveniment fiind aceea că inculpații ar fi încercat să fugă de sub escortă, jandarmii fiind nevoiți să-i împuște. Victor Iamandi Intră în viața politică, este ales deputat din partea Partidului Liberal și devine Ministru de Justiție. A fost arestat și ucis la penitenciarul Jilava, în cadrul masacrului comis de Garda de Fier.

În data de 26 noiembrie 1940, Închisoarea Militară Jilava se afla sub comanda colonelului Opriș, iar paza deținuților, reținuților și condamnaților era asigurată de o gardă legionară. Garda avea 7 posturi în 3 schimburi, un caporal de gardă, un comandant, un planton/3 schimburi în corpul de gardă, plus 4 oameni auxiliari. Personalul gărzii era furnizat în general de Corpul Muncitoresc Legionar. Paza închisorii era asigurată de militari. Echipa de legionari ce urma să schimbe garda din 25/26 noiembrie, având drept comandant pe un anume Ion Tapangea, s-a format în jurul orelor 20, la Prefectura Poliției Capitalei, fiind condusă de comisarul legionar Gheorghe Crețu. Schimbul anterior, din 24/25 noiembrie avea drept comandant pe un anume Constantin Savu, care a rămas în continuare în incinta fortului. Garda legionară, sub comanda comisarului Gheorghe Crețu s-a deplasat la Jilava, folosind o mașină a poliției. Aceasta a fost însoțită de un autoturism în care se aflau Dimitrie Grozea (Dumitru Groza), comandantul Corpului Muncitoresc Legionar (CML), chestorul legionar Romulus Opriș și de comisarul legionar Pavel Grimalschi. Odată ajunși la Închisoarea Militară Jilava, s-a procedat la predarea-primirea schimbului (schimbarea gărzii), fiecare legionar trecând la post. În jurul orelor 24, Dimitrie Grozea i-a strâns pe toți legionarii în corpul de gardă, explicându-le că trebuie uciși în acea noapte toți cei 64 deținuți politici, pentru a răzbuna moartea Căpitanului. Ulterior, comisarul legionar Gheorghe Crețu avea să declare că se luase această decizie, deoarece aflaseră că în ziua următoare garda legionară urma să fie înlocuită cu una formată exclusiv din militari. Dimitrie Grozea avea deja o listă cu împărțirea pe celule a legionarilor ce urmau să execute prizonierii(text preluat integral din Ordonanța definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucție, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu.)

A fost decan al Facultaţii de drept, în 1919 si Ministru de Stat (28 Decembrie 1937 – 10 Februarie 1938).A publicat  poezii în revista Convorbiri Literare, Arhiva, Făt-Frumos, etc. Din 1939 devine membru al Consiliului de Coroană.

În anul 1943 isi părăseşte casa din Iaşi din cauza invaziei sovietice şi se autoexilează nu prea departe, tot în Ţara pe care a iubit-o până în ultima clipă a vieţii sale, în Ardeal, la Sibiu. La 23 februarie 1945, guvernul român a anunțat că a fost anulat titlul de profesor onorific al lui Alexandru Cuza; la data de 6 aprilie 1945 Alexandru Cuza a fost arestat la Sibiu.A murit în anul 1947 la Sibiu şi este înmormântat în Cimitirul Central.În întreaga sa carieră politică multi l-au vândut, dar nimeni niciodată nu a reuşit să îl cumpere !

După ce am rezumat o scurtă istorie a trădării în istoria neamului nostru, am să relatez un fapt de oportunism și trădare în cadrul Academiei Republicii Populare Române.

Constantin Brâncuși devenise foarte cunoscut în lumea artelor de pe mapamod din timpul vieții și apreciat de specialișii în artă din întreaga lume. Din păcate era hulit în țara lui natală fiind caracterizat că opera lui este “formalistă și cosmopolită”. În acest context, în anul 1951, într-o ședință a Academiei RPR, academicienii au criticat opera lui Brâncuși.Printre aceștia erau George Călinescu, Mihai Sadoveanu, Iorgu Iordan, A.Toma, George Oprescu, Panaitescu-Perpessicius, Al.Graur, Geo Bogza, K.H. Zambaccian, Jalea , așa cum se specifică în Procesul verbal nr.10. Toți acești academicieni au criticat în timpul ședinței opera lui Brâncuși. Mai mult, George Călinescu spune că Brâncuși nu poate fi considerat „creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esențiale și caracteristice acestei arte”. Alexandru Graur este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al RPR a operelor sculptorului Brâncuși. Procesul verbal este semnat de Mihai Sadoveanu. Redăm în facsimil Procesul Verbal.

La instaurarea regimului comunist în România, după 1945, intelectualii cu viziuni diferite asupra societăţii au fost nevoiţi să-şi decidă soarta. În special cei cu simpatii monarhiste, legionare sau în orice caz de dreapta au preferat să abandoneze tot ce aveau în ţară şi să plece în vestul democratic.   Cei rămaşi sau prinşi de tăvălugul comunist au înfundat puşcăriile sau, cum a fost şi cazul lui Lucian Blaga, au fost ”traşi pe linie moartă” din punct de vedere al creaţiei şi marginalizaţi sociali. Alţii scriitori, şi aici ne referim doar la numele mari ale literaturii române, au ales calea mai puţin glorioasă, chiar oprobriul generaţiilor viitoare în schimbul unui trai decent şi al recunoaşterii artistice încă din timpul vieţii.
Unii scriitori români au pactizat cu regimul comunist, s-au supus, au închinat ode liderilor şi chiar au contribuit la arestarea dizidenţilor. Mulţi au fost nume mari ale literaturii române, precum Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi sau Camil Petrescu.
Cei rămaşi sau prinşi de tăvălugul comunist au înfundat puşcăriile sau, cum a fost şi cazul lui Lucian Blaga, au fost ”traşi pe linie moartă” din punct de vedere al creaţiei şi marginalizaţi sociali. Alţii scriitori, şi aici ne referim doar la numele mari ale literaturii române, au ales calea mai puţin glorioasă, chiar oprobriul generaţiilor viitoare în schimbul unui trai decent şi al recunoaşterii artistice încă din timpul vieţi.
La instaurarea regimului comunist în România, după 1945, intelectualii cu viziuni diferite asupra societăţii au fost nevoiţi să-şi decidă soarta. În special cei cu simpatii monarhiste, legionare sau în orice caz de dreapta au preferat să abandoneze tot ce aveau în ţară şi să plece în vestul democratic.   Cei rămaşi sau prinşi de tăvălugul comunist au înfundat puşcăriile sau, cum a fost şi cazul lui Lucian Blaga, au fost ”traşi pe linie moartă” din punct de vedere al creaţiei şi marginalizaţi sociali. Alţii scriitori, şi aici ne referim doar la numele mari ale literaturii române, au ales calea mai puţin glorioasă, chiar oprobriul generaţiilor viitoare în schimbul unui trai decent şi al recunoaşterii artistice încă din timpul vieţii.    Aceşti scriitori, care înainte de 1945 aveau concepţii politice şi ideologice diferite de ale tovarăşilor simpatizanţi ai doctrinei staliniste, au schimbat brusc macazul şi au compus ode iubiţilor conducători socialişti, au ridicat osanale noului regim şi în unele cazuri au contribuit activ la ”construirea” României Socialiste şi anihilarea duşmanilor poporului. Printre aceştia s-au aflat şi trei titani ai literaturii române, prezenţi şi astăzi în programa şcolară obligatorie cu operele lor. Este vorba de Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi şi Camil Petrescu.
Mihai Sadoveanu s-a vândut comuniştilor, care îl percepeau ca pe un bun şef de propagandă, pentru a-şi păstra averea şi pentru recunoaştere. ”Se găsea într-o postură de semizeu al regimului comunist, omagiat, decorat, supraonorat, decretat oficial drept cel mai mare scriitor în viaţă, un bun al întregului popor şi al blocului sovietic. Era răsplata liderilor Kremlinului pentru că în 1945 în octombrie a scris actul său de capitulare şi trădare a poporului său, despre care scrisese pagini extraordinare până atunci”, scria Stelian Tănase despre destinul lui Sadoveanu în Epoca comunistă. A continuat să ridice osanale comunismului şi prin romanul ideologic „Mitrea Cocor“. Mai mult decât atât, a colaborat la cel mai înalt nivel, sovietizând practic România, alături de alţi intelectuali.    A şi condamnat oameni la moarte, duşmani ai noii sale doctrine ideologice. Şi asta în noua sa calitate de preşedinte al Adunării Deputaţilor din 5 decembrie 1946 până în 24 februarie 1948, având sinistra misiune de a desfinţa cele două camere şi a forma Marea Adunare Naţională ca for legislativ. În noua sa calitate, dobândită după supunerea faţă de regim, Sadoveanu a semnat decrete de pedeapsă cu moartea şi a scos în afara legii Partidul Naţional Ţărănist.    ”Atunci «s-a dat cu ruşii», cu forţele de ocupaţie, cu Armata roşie care tocmai se deda la violuri, la jafuri şi îngenunchia România. A fost un colaboraţionist de cel mai înalt rang şi a adus neumărate servicii sovieticilor şi slugilor lor de la Bucureşti cauţionându-i prin prestigiul său de mare scriitor, (şi era), de scriitor naţional. Efectul dezertării sale, al pactizării cu ocupantul asupra societaţii româneşti, a fost devastastator”, preciza scriitorul Stelian Tănase. Şi a fost recompensat pe măsură de regimul pe care îl slujea. Devine reprezentantul culturii româneşti în toate forurile şi primeşte numeroase premii şi distincţii.
A şi condamnat oameni la moarte, duşmani ai noii sale doctrine ideologice. Şi asta în noua sa calitate de preşedinte al Adunării Deputaţilor din 5 decembrie 1946 până în 24 februarie 1948, având sinistra misiune de a desfinţa cele două camere şi a forma Marea Adunare Naţională ca for legislativ. În noua sa calitate, dobândită după supunerea faţă de regim, Sadoveanu a semnat decrete de pedeapsă cu moartea şi a scos în afara legii Partidul Naţional Ţărănist.    ”Atunci «s-a dat cu ruşii», cu forţele de ocupaţie, cu Armata roşie care tocmai se deda la violuri, la jafuri şi îngenunchia România. A fost un colaboraţionist de cel mai înalt rang şi a adus neumărate servicii sovieticilor şi slugilor lor de la Bucureşti cauţionându-i prin prestigiul său de mare scriitor, (şi era), de scriitor naţional. Efectul dezertării sale, al pactizării cu ocupantul asupra societaţii româneşti, a fost devastastator”, preciza scriitorul Stelian Tănase. Şi a fost recompensat pe măsură de regimul pe care îl slujea. Devine reprezentantul culturii româneşti în toate forurile şi primeşte numeroase premii şi distincţii.
Aşa a păţit şi Arghezi, care a avut chiar o tentativă de a scrie împotriva noului regim. După 1947, nu mai putea scrie nicăieri, a rămas chiar şi fără cartela la mâncare. Opera sa este desfiinţată în presa vremii. Bartolomeu Anania, în mărturiile sale, îl descrie într-o mizerie cumplită, speriat de Securitate. ”Trăia greu, i se luase cartela de alimente şi nu o dată îmi luam raţia de zahăr de pe cartela mea şi i-o duceam lui, ca să aibă cu ce-şi îndulci copiii. (…) Situaţia materială a scriitorului însă continua să devină din ce în ce mai precară. În gospodăria lor, principala sursă de hrană deveniseră vreo cinci-şase capre, cu ai căror iezi mă jucam şi eu, deseori, in iarba din livadă”, scria Bartolomeu Anania în ”Memorii”. După 10 ani de îndurat, Arghezi cedează însă şi se arată dispus să colaboreze cu regimul. Este reabilitat în 1954. Preţul este însă cunoscut. Înalţă osanale noului regim. Începe să apară din nou şi în presă.    ”1954 este anul reintegrării lui Arghezi, fapt vizibil nu numai prin înmulţirea prezenţelor sale publicistice, ci şi prin schimbarea registrului publicaţiilor. De la ziare gata condamnate, „pătate” politic ca şi el, şi de la prezenţe orale, reluate ulterior în publicaţii marginale, Arghezi revine încet-încet în paginile ziarelor şi revistelor de prim-plan”, scrie în România Literară, în numărul 29 din anul 2011, criticul şi scriitorul Răzvan Voncu. În schimbul osanalelor şi a muncii de propagandă în favoare partidului, comuniştii îl recompensează pe Arghezii. Prietenul său Bartolomeu Anania vede cum, în doar 10 ani, situaţia poetului se schimbă, de la agonie la extaz, cel puţin din punct de vedere material.    ”La cererea lui, Guvernul îi pusese la dispoziţie un spaţios şi splendid apartament la şosea – pe lângă maşină şi şofer – iar el îmi injura la ureche guvernul, care «trăia numai din experienţe nefericite pe spinarea bieţilor cetăţeni». Poetul făcuse concesii totale, încasa bani foarte mulţi şi avea puternice şi dramatice crize de conştiinţă; odată m-a luat de umeri şi mi-a mărturisit, cu buza tremurândă, că-i vine să se sinucidă”, precizează Anania în ”Memorii”. Cu toate acestea, osanalele curg, la fel şi beneficiile. În 1955 a fost ales Membru al Academiei Române, este declarat poet naţional şi aniversarea de 85 de ani este transformată în sărbătoare naţională. La moarte, este înmormântat cu onoruri naţionale.
Iniţiatorul romanului modern Camil Petrescu a fost şi el unul dintre scriitori români care nu au dorit să plece în exil. Pentru a supravieţui şi mai ales în bune condiţii a decis însă să fraternizeze cu regimul. Născut în 1894, la instaurarea regimului comunist Camil Petrescu era un scriitor consacrat, acel formator de opinie de care se temeau atât de mult tovarăşii şi pe care încercau să-l îngenuncheze. În 1930, Camil Petrescu publica „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, după care, în 1933, ”Patul lui Procust”, două romane de succes şi care revoluţionaseră literatura română. Din cauza simpatiilor sale de dreapta, era cât pe ce să fie repudiat de regimul comunist.
Acest lucru nu se petrece însă, deoarece Camil Petrescu colaborează cu socialiştii. Devine o părticică din maşina de propagandă. Scrie „Un om între oameni”, despre viaţa lui Nicolae Bălcescu, dar cu puternice tente ideologice comuniste. Nu apucă să-l termine, dar despre încercarea lui Camil Petrescu, criticul literar Ion Negoiţescu, spune că este ”o întreprindere jalnică”. Pentru activitatea sa propagandistică în slujba noului regim, Camil Petrescu este recompensat cu un loc în Academia Română, dar şi cu beneficii de ordin material. Nu apucă să se bucure foarte mult de noile beneficii. Moare în 1957.
La scurt timp după instalarea regimului comunist, organele statului au început un demers de ”epurare” a tot ceea ce însemna tipăritură, de la ziare şi reviste, la imagini şi cărţi care, în opinia cenzorilor desemnaţi în acest sens, ar fi putut incita împotriva regimului, împotriva URSS. Potrivit unui articol publicat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, erau interzise şi publicaţiile care ar fi prezentat manifestări ale „duşmanului de clasă” şi care popularizau actele artistice şi ştiinţifice „imperialiste”.
Scriitori contemporani care îndrăzneau să surprindă, în operele lor, realitatea politică şi socială din România comunistă, dar şi autori intraţi în eternitate, ale căror scrieri nu rezonau cu doctrinele de partid. Cu toţii au fost victimele comunismului, organele statului de la acea vreme îngrijindu-se ca toţi autorii sau titlurile „periculoase“ pentru sistem să fie scoase de pe raft sau să nici nu apuce să vadă lumina tiparului.
În acest sens, ”în 1954, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri din 23 februarie, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor căpăta noi atribuţii: exercitarea controlului asupra conţinutului ziarelor, exercitarea controlului asupra conţinutului cărţilor, exercitarea controlului asupra emisiunilor posturilor de radio, exercitarea controlului asupra filmelor şi producţiilor teatrale, autorizarea importului şi exportului tuturor materialelor ce intrau în sfera sa de control, organizarea de şcoli şi cursuri pentru pregătirea cadrelor necesare instituţiei”, se precizează în docmentul IICCMER.
De multe ori mă întreb, dacă nu ar fi fost atâta oportunism, trădări și crime cum ar fi arătat țara noastră? Nu reușesc să mi-o imaginez astfel.