Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Tradiția colindeţilor în satul Corobãi, judeţul Gorj

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.11 (143), Noiembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Tradiția colindeţilor în satul Corobãi, judeţul Gorj

Primit pentru publicare: 21 Nov. 2020
Autori: Vasile RUȘEȚI și Mariana BENDOU, scriitori,  membri LSR)
Publicat: 22 Nov.  2020

©Vasile Rușeți, ©Mariana Bendou, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

 

Tradiția colindeţilor în satul Corobãi, judeţul Gorj

Tradițiile din satul românesc s-au pãstrat de veacuri și mãrturisesc despre vremurile trecute. Aceste obiceiuri și tradiții înfrumusețau viața românilor păstrând în acelaşi timp legãtura primordialã cu Dumnezeu , cu natura și cu strãmoşii…                                        Perioada Sărbătorilor de Iarnã (Crăciunul și Anul Nou) era așteptată cu nerăbdare, mai ales de cãtre copii, pentru frumusețea tradițiilor care le însoțeau. Umblatul la Colindeți sau  Mer-sul  la Colindeți [1]sau Umblatul la Pițãrãi aşa cum sunt ele cunoscute în anumite zone ale României (Oltenia, Banat, Maramureş, Ardeal) este o tradiție încă prezentã în spațiul românesc sub diverse forme. Nu se ştie exact originea acestei tradiții stravechi, dar se bă-nuiește cã ea ar fi un obicei precreştin , probabil pãgânã, datând cel puțin din vremea geto-dacilor ce semnifică sacrificiul adus divinităţii drept mulţumire pentru rodnicia holdelor şi a pomilor. Geto-dacii serbau naşterea lui Zamolxis pe 25 decembrie şi de aceea ritualul colindeților se desfãşura în ajunul acestuia dar obligatoriu pe timpul zilei (geto – dacii aveau cultul solar) şi obligatoriu înaintea celui al colindelor de Crãciun! Pe colindeți nu trebuia sã-i prindã seara… În trecut, cei care umblau la colindeți erau numai bărbaţi[2], copii sau adolescenţi, organizați în cete. Îmbrăcaţi în haine populare, se adunau în noaptea dinaintea Ajunului, împodobeau steaguri cu clopoţei, năframe multicolore, ciucuri şi coroniţe de flori, după care le agaţau pe prăjini de câţiva metri lungime. Odată terminat acest ritual, alaiul pornea la colindat pe la casele satului.
În copilãria din satul meu natal[3] Corobãi, din comuna Dragoteşti, județul Gorj, tradiția colindeților presupunea mersul prin sat la colindeți în ziua de 24 decembrie (în Ajunul Crăciunului) dupã care, seara, se mergea cu steaua şi colinda. De multe ori, aceeaşi copii mer-geau şi cu colindeții, în cursul zilei şi cu steaua ori colinda, seara pânã târziu. Copiii ce fãceau parte din alaiul colindeților se sprijineau într-un toiag pestriț ale cãrui semnificații şi origini se pierd în timp, probabil de la geto-daci fiind legate de Solomonari… Toiagul era obligatoriu confecționat din lemn de alun de cãtre Nicolae Goşa un bãtrân al satului şi moş de al meu care era un om foarte cuminte şi credincios, un model pentru comunitate. Toiagul trebuia sã fie negru cu alb, fiind cojit în mod special, la para focului, ca un şarpe de jos pânã sus. El era pe jumătate afumat, pe jumătate decojit drept simbol al începutului, al morții, al vieții. Ori se ştie cã lemnul alunului era considerat protector împortriva duhurilor rele de stramoşii poporului român. Cu nuieluşa de alun se fãceau vrãji dar şi dezlegãri. În Oltenia s-a pãstrat şi un dans popular, ritualic numit “Alunelu” [4]. Toiagul şi scrijelitura în formã de şarpe trimite cu gândul la toiagul profetului Moise… Un astfel de toiag ritualic mai aveau şi Cãluşarii. Deci colindãtorii erau bine apãrați când porneau la drum prin sat. Ei mergeau tot timpul, de la o casã la alta, traversând în zig-zag drumul… Uneori mai aveau şi torțe dar nu ştiu dacã neapãrat pentru a-şi lumina drumul. Purtau atârnate de umãr şi nişte traiste cusute în casã şi împodobite cu modele naționale în care îşi puneau colindeții cãpãtați.

Îmi aduc aminte cu emoție de aceastã „sărbătoare” mult aşteptatã de copiii satului meu. În Corobăi, colindeții începeau pe la ora 9 dimineața iar în jurul orei prânzului ajungeau la casa lui Nea Manole, un miner bãtrân gospodar şi mai înstãrit. Acesta era un om zgârcit şi rãu cãruia îi mersese vestea cã nu lasă copii sã plece de la casa lui pânã nu se strângeau mai mulți dând im-presia cã este iubit şi cãutat. Astfel cã el le arunca copiilor nucile de colindeți pe jos pentru ca aceştia sã se certe între ei adunându-le şi sã mai întarzie la poarta lui pânã când se adunau şi altii. De acolo, pe lângã linia de cale feratã, copiii se coborau în sat pânã în vatra satului. Râsetele şi strigãtele copiilor care îndemnau « Hai la colindeți ! » fãceau sã rãsune întreg satul umplându-l de voioşie. Copii mai mici erau cel mai adesea însoțiți de bunici sau de părinți şi pentru cã aveau o vârstã fragedã dar şi pentru a sublinia ideea de familie unitã şi la locul ei. Aceşti copii erau întodeauna primii rãsplãtiți cu colindeți. Drept colindeți , sãtenii le dãdeau copiilor mai mult mere, fructe de orice fel.  Mai primeau şi alte daruri, dupã cum aveau gazdele posibilitãți : eugenii, prăjituri, bomboane, napolitane, ciocolate, etc. Colăceii au devenit însã treptat din ce în ce mai rari pentru cã nu se prea mai fãceau aluaturi de cãtre gospodinele satului care preferau sã cumpere totul din comerț.

Sărbătoarea colindeților era o sãrbãtoare a întregului sat mai ales cã urma Crãciunul când se fac în mod obişnuit daruri. Sãtenii se întreceau între ei în ceea ce priveşte dãrnicia colindeților şi ajungea de râsul satului cel care nu dãdea colindeți. Fiind şi sfârşit de post, gazdele îi invitau şi pe însoțitorii adulți ai copiilor la un pahar de țuică fiartã sau de vin fiert[5]. Uneori, la ritualul colindeților mai  participau și membrii familiilor sãrace, acesta constituind o bunã ocazie de a câştiga câteva zile de trai mai bun. Pentru cã, dacã totul era bine, puteai umple astfel, într-o singurã zi, chiar şi un sac de colindeți!                                                                                                           Fiecare gospodar al satului scotea la poartã, pe o mãsuțã ori un scãunel, ce fel de colindeți avea şi putea în funcție de avutul lui. Îmi aduc aminte cã o bătrână din sat dãdea în fiecare an numai câte o felie de pâine… Dar o dãdea din toatã inima! Casa ei era doar dintr-o singurã încãpere şi mã întrebam cum şi din ce putea sã trãiascã singurã acolo.

Uneori, după ce se termina ritualul colindeților, vecinii schimbau între ei restul de colindeți rãmaşi existând superstiția cã altfel ar fi atinşi de ghinion. Eu şi frații mei ne bucuram cel mai mult când primeam de la vecini portocale pentru cã erau rare şi scumpe, imposibil de gãsit la noi în sat. Alți vecini mai avuți ne dãdeau prãjituri sigilate din fabricã ceea ce noi nu aveam. Mai târziu, când ne-am angajat la oraş, am putut procura şi noi. Mama fãcea colindeți acasã, din aluat şi cred cã nu i-a fost uşor mai ales cã trebuiau dați întotdeauna calzi, abia scoşi din cuptor. Într-un an ştiu cã au venit vreo 300 de copii la poartã şi mama copsese numai 200 de colindeți… Normal cã mai târziu a renunțat sã frãmânte şi sã mai coace. Oamenii satului au ajuns la concluzia cã e mai bine sã le dea copiilor altceva drept colindeți în loc de un colãcel rece sau uscat care nu pu-tea fi mâncat şi pe care mai mult ca sigur îl dãdeau la porci.

Mai este important de amintit cã, la noi în sat, sãrbãtoarea colindeților aduna laolaltã întreaga familie, prilej de bucurie şi de sfințenie colectivã. De aceea, înainte de a fi împărțit colindeții, capul familiei spunea rugăciunea “Tatăl nostru” și tămâia coșul cu bunãtãțile care vesteau Crăciunul. Tot el era cel care împãrțea şi colindeții colindãtorilor, preînchipuind probabil darurile fãcute de Domnul, Tatãl Ceresc, Crãciunul apropiat. Sfințenia acestui eveniment era subliniatã și de faptul cã eram învățati de părinți sã spunem „bogdaposte[6]” în semn de mulțumire când primeam colindețul. Bucuria noastrã, a copiilor, era sã alegem ce era mai bun, lăsând restul colindeților la bunici sau la rudele vizitate.Trecerea timpului, a dezgolit obiceiul umblatului la colindeți de sacralitate pãstrând numai bucuria întâlnirii în familie şi pe cea de a primi şi a face daruri în Ajun de Crãciun fapt regretabil dar justificat de schimbãrile sociale survenite în medial rural.

M-am întrebat şi mi-am explicat astfel[7] de ce numai în Ajunul Crãciunului se dau colindãtorilor covrigi (aluatul de post în cerc având în mijloc o gaurã) pe când la celelalte evenimente majore din viața omului (nuntã, înmormântare, parastas, ospeție, etc.) se coc şi se dau colaci (aluat de post tot în cerc dar având mijlocul plin, de obicei împletit în cruce sau cu un alt cerc de aluat peste care s-a aplicat sau nu, cu un postelnic, pecetea lui Iisus Christos). Astfel cã formula pe care o foloseau creştinii “Hristos în mijlocul nostru” mi-a dat cheia, explicația doritã. Cercul este perfecțiunea, infinitul, semnul dumnezeirii, al universului nesfârşit. În Ajunul Crãciunului se fac covrigi pentru cã , în trecutul îndepãrtat, omul era singur şi îndepãrtat de Dumnezeu prin pãcatul originar iar dupã Crãciun, se dau colaci pentru ca Hristos a venit pe lume, refãcând legãtura dintre om şi Dumnezeu . El , cel care şi-a zis “Fiul Omului” este prezent în mijlocul colacilor aşa cum este prezent de atunci şi pânã acum, în mijlocul oamenilor. Astfel cã mâncând colacul guşti din trupul lui Hristos asemeni unei sfinte împãrtãşanii. Cãci “Cine mãnâncã din trupul Meu este al Meu…” zice Acesta. Din câte am aflat, la începuturi, colindeții aveau forme diferite, de stele, lunã, soare , simbolul alfa (infinitul) asemãnãtor mucenicilor, de pâinişoare şi altele iar, în unele regiuni, colindeții / pițãrãii colindau mascații ceea ce demonstreazã originea pãgânã a tradiției. Prin urmare, aceşti colindeți reprezentau daruri aduse ca jertfã de mulțumire Zeului Suprem de aceea tradiția colindeților nu s-a suprapus în totalitate celei a colindelor de Crãciun ci continuã sã coexiste. (Vasile Ruşeţi şi Mariana Bendou, scriitori,  membri LSR)

Note:
[1] Colindeţ = colăcel sau pâinișoară care se dă în dar colindătorilor; orice dar (nuci, covrigi, bani etc.) care se dă colindătorilor
[2] Astãzi colindã şi fete ori femei
[3] Vasile Ruşeți
[4] Mariana Bendou – Alunelul este un joc în linie, cu braţele încrucişate la spate sau în faţă, destinat copiilor care era pur. “Alunelu’, alunelu’ hai la joc / Sã ne fie, sã ne fie cu noroc / Cine-n horã o sã joace / Mare, mare se va face / Cine n-o juca de fel / Sã rãmânã mititel”. Mai poate fi întâlnit şi în formaţie de cerc, cu braţele îndoite prinse în lanţ. Are ritm binar şi o mişcare vioaie, cu paşi bãtuţi şi încrucişaţi.Vechii creştini se rugau în trecut cu brațele încrucişate pe piept iar faptul cã paşii dansului Alunelul se fãceau în cruce justificã rolul sãu de proteție şi sau de exorcizare, similar Cãluşului oltenesc. Căluşul era practicat de Rusalii şi ţine de cultul unui străvechi zeu cabalin numit de tradiţia populară a dacilor Căluş, Căluţ sau Călucean.
[5] erau obligatoriu fierte pentru a contrabalansa frigul de afara
[6] Bogdaproste (Bogda + prostein) = în numele Domnului
[7] Mariana Bendou



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.623 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5