Auzim deseori, în anumite contexte, expresii de genul „X este un profesor foarte bun”, „Are vocație…” etc. Dar ce inseamna sa fii un dascăl bun?
Nimeni nu se naște profesor, poate avea o oarece „chemare” -tradusă prin simpatie- în relaționarea cu copiii, dar, de cele mai multe ori, aceasta profesie se învață, se deprinde după ani grei de muncă la catedră. Cel care dorește să devină profesor învață cum să comunice, cum să se raporteze la cei aflați în fața sa, cum să îi înțeleagă. Vorbim despre ceea ce specialiștii numesc competențe didactice.
Rezolvarea problemelor care apar inevitabil în clasa de elevi devine, cu fiecare zi care trece, o provocare pentru profesorii de azi.  Putem spune că o zi bună la școală e o zi fără probleme, dar cine a trăit realmente o zi lipsită de probleme? Când mă refer la această aptitudine nu mă refer la cât de repede rezolvi o problemă, ci la modul în care abordezi rezolvarea.
Indiferent de metoda pe care o folosești va exista un risc pe care trebuie să ți-l asumi. Unii dintre noi sunt mai deschiși la asumarea de riscuri, alții mai puțin. Cu cât îți asumi riscuri mai mari cu atât poți trece prin mai multe situații care te fac să iei decizii mai bune.
Lucrul principal pe care l-am observat de când lucrez, sub o formă sau alta, cu oamenii, e acela că cei deznădăjduiți, dezamăgiți sau triști, care riscă un colaps emoțional sau care, pur și simplu, se află într-un moment “mai prost” au ei, în primul rând,  nevoia de a fi ascultați.
Și profesorii au momentele lor. Și experiențele lor. Și trăirile lor. Și, uneori, poate e bine doar să îi ascultăm. Nu să îi înțelegem, nu să îi sfătuim, nu să îi corectăm, ci doar să îi ascultăm. Consilierea, fie ea psihologică sau de amiciție, vine doar ca bonus și doar la cerere, însă simplul fapt de a fi ascultați pare să le dea un soi de speranță și putere.
Nu doar că-și aud ei gândurile spuse cu voce tare și le înțeleg mai bine, ci le dă și sentimentul de acceptare și un soi de optimism – că acum, după ce-au scos afară ceea ce-i îngreuna, poate-a venit timpul pentru altceva: poate o soluție, poate liniște, poate ceva mai bun. Ce apare după eliberarea gândurilor în afară și ascultarea lor variază – însă ce e sigur e că îi ajută extrem de mult.
E important să nu uităm că nu toți oamenii își vorbesc interiorul cu ușurință – unii au nevoie de încurajare mai mult decât alții.
Frica, rușinea sau simpla tipologie de personalitate introvertă intervin. Alții vorbesc mult, cu furie, cu frustrare și cu strigăte de ajutor amestecate.
Ascultați-i mai mult pe ceilalți, mai ales când sesizați că e nevoie. Și chiar dacă inițial simțiți o închidere din partea persoanei sau simțiți furie și frustrare, să fiți încurajatori și răbdatori. Ajută!
Echilibrul ține de motivație și de disciplină. Când motivația scade, păstrați disciplina. Și păstrați tăcerea. Motivația se bazează pe emoții, în timp ce disciplina se creează în baza obiceiurilor. Tocmai de aceea motivația este temporară, vine și pleacă. Iar acesta este un lucru perfect normal. De aceea, în unele cazuri e bine să ne bazăm pe disciplină pentru a continua și pentru a fi consecvenți cu noi înșine. Ambele aspecte sunt importante, dar a funcționa doar în baza emoțiilor poate fi în defavoarea noastră pe termen lung.

Kindly reminder:
Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!