Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.9 (141), Septembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Turcia – o națiune condamnată la triumf

Primit pentru publicare: 19 Sept. 2020
Autor: Gruia COJOCARU, redactor Rev. Luceafărul     
Publicat: 21 Sept.  2020
© Gruia Cojocaru, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Turcia – o națiune condamnată la triumf

   Ca să continui în nota abordată în zugrăvirea protestelor din Belarus, aș zice că, atunci când boala ori tropotul timpului îi minează trupul, leul va sfârși sub colții hienelor. Cât a fost viu, vreme de secole, cu mici sincope – de pildă, Ankara, 1402, când vajnicul Timur Lenk a zdrobit oștile lui Baiazid Ilderim, unicul sultan căzut prizonier – leul turc a fost privit cu teamă, groază și considerație de către competitorii europeni. Când roata progresului s-a mișcat în favoarea  Occidentului, marile puteri europene, cu precădere Imperiul Britanic, a sprijinit Imperiul Otoman cu scopul de a limita expansiunea țaristă. Dar leul turc, ce agoniza fatal în secolul XIX, pierdea definitiv gloria o dată cu Primul Război Mondial, fiind pe punctul de a fi mâncat bucată cu bucată, chiar în inima sa, de către niscaiva hiene, care, de altfel firesc, aveau șansa de a-și lua revanșa. Socoteala europenilor n-a rodit acum un veac, datorită unui amănunt neobservat la vreme: bătrânului leu i-a mai rămas viu un pui – Mustafa Kemal Atatürk, viitorul fondator al Republicii Turcia –, care n-a așteptat resemnat devorarea unei epoci, ci, printr-un efort al recuperării energiilor poporului turc, a salvat națiunea în Războiul greco-turc din 1919-1922.

Sprijiniți până la un punct de britanici și de francezi, grecii păreau în prima parte a războiului că vor înfuleca hălci zdravene din Anatolia turcă, dar o mare națiune nu putea sfârși cu grumazul frânt. Da, și-a pierdut aura de mare putere acum un secol, însă, raportându-se la o epocă a biruinței – nimeni nu poate nega ori diminua grandoarea Imperiului Otoman în Istorie! – națiunea turcă e astăzi vie în toate organele sale. Primul argument decisiv – resursa umană. În vreme ce Apusul Europei, întru ființarea motoarelor economiei, a fost/este nevoit să inhaleaze din greu o diasporă care-i modifică radical profilul genetic, Turcia trăiește plenar  euforia natalității, dublarea populației în mai puțin de jumătate de secol reflectând viguros explozia de viață, care s-a întins consistent și în Occident. Nu întâmplător, jurnaliștii vestici observă, uneori, cu un umor străbătut de o ușoară amărăciune, că, dacă turcii n-au putut cuceri Occidentul în expansiunea imperiului, îl asimilează în aceste vremuri din interior, prin migrație masivă, cu tot ce presupune aspectul, de la fixarea în comunități monolitice, din ce în ce mai omogene, până la ancorarea pe Bătrânul Continent prin căsătorii mixte, unde limba, religia, cutumele autohtone rămân piloni de bază pentru urmașii lui Soliman Magnificul.

Mi s-au părut necesare atari observații, câtă vreme Mediterana de Est a ajuns în fierbere în aceste vremuri. Exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi, pe care Turcia a inițiat-o într-o zonă pe care Grecia o consideră parte a spațiului maritim intern, a inflamat atât de mult spiritele, încât riscul unui conflict armat pare o realitate cu final incandescent la prima vedere. Iar intrarea Franței în logica evenimentelor, de partea Greciei, evident că sporește tensiunile. Grecii caută și alți aliați – SUA, Germania –, însă aceste puteri se mărginesc deocamdată să invite la dialog părțile implicate în conflict.

În ceea ce mă privește, tabloul e limpede: leul turc a crescut, s-a maturizat, mustește de virilitate, iar lărgirea spațiului vital a devenit o necesitate! E firesc ca grecii să se împotrivească expansiunii turcești în Mediterana de Est, însă gestul lor nu are forța de a  depăși planul simbolic, cât despre francezi… sunt nerăbdător să văd cum se vor descotorosi de un nou episod de ridicol! Diplomația franceză – la ani lumină distanță de sclipirea epocală generată de oameni precum Cardinalul Richelieu – se pare că nu înțelege geopolitica actuală. Aburii entuziasmului, care-au generat atacarea și zdrobirea Libiei lui Gaddafi, îl urmăresc năucitor pe Emmanuel Macron, însă președintele Franței uită un amănunt: Turcia e o putere regională, care a strâns rândurile în spatele lui Recep Tayyp Erdoğan, noul sultan beneficiind până și de sprijinul opoziției din lăuntrul țării sale! Cu o economie în ascensiune, cu o armată excelent înzestrată, beneficiind și de sprijin rusesc – deja s-au pus bazele achiziționării sistemelor antiaeriene S-400 și avioanelor de vânătoare Suhoi SU-35, spre nemulțumirea SUA –, Turcia este condamnată să biruiască orice forță ar îndrăzni să-i zăgăzuiască prezența agresiv-justificată în Estul Mediteranei.

Dar, pentru că am pomenit de șansa înveșmântării în ridicol a francezilor… De mai bine de două secole, începând cu Bătălia de la Waterloo, din anul 1815, când armata lui  Napoleon I a fost îngenunchiată de trupele anglo-aliaților și prusacilor, francezii au făcut figurație în Istorie. Să nu uităm de Dezastrul de la Sedan, din anul 1870, când armata franceză condusă de un alt Napoleon, al III-lea, a capitulat în urma Războiului franco-prusac (1870-1871), în urma căruia a fost legitimată unificarea Germaniei. Și tot Sedan s-a constituit, peste timp, într-o vale a plângerii, victoria germanilor din mai 1940 constituind preludiul  capitulării Franței din iunie 1940. Că, cinci ani mai târziu, mai pe sub masă, mai cu licori apetisant livrate pe șest, Franța s-a înfruptat cu nesaț la ospățul leilor biruitori – cei trei mari, Roosevelt, Churchill și Stalin –  reflectă găunoșenia unei așa-zise puteri care, de mai bine de un secol, fără sprijin american și britanic ar fi fost la periferia Istoriei. Nu întâmplător, în cheia revelată, unul dintre giganții literaturii americane, Wiliam Faulkner, referindu-se la atitudinea Franței în Al Doilea Război Mondial – într-unul dintre volumele trilogiei dedicată clanului Snopes – numea Parisul târfă ieftină...

Turcia nu e străină de retorica golită de substanță a diplomației franceze. Știe bine că niciun soldat francez nu e dispus să-și lase oasele prin Mediterana, doar pentru a-i măguli orgoliul unui președinte capabil, cel mult, de a face valuri pentru a răsturna violent o barcă de pescar. Nu o corabie! Necazul e că, forțându-și norocul cu un eventual asasinat – se practică la orice împărăție, e natural să nu excludem ideea! – Turcia va produce imediat un nou leu debordând de energie și flămând îngrozitor… În plus, poziția geostrategică formidabilă nu poate fi abandonată de NATO, care s-ar vedea subminată de axa Moscova- Ankara, iar americanii nu pot digera un astfel de conținut. Și de ce ar face-o?! Pentru moștenirea Eladei, patria unei civilizații excepționale din care, din Antichitate și până astăzi, ne înfruptăm?! Decidenții americani se lipsesc fără emoție de zona culturală, sunt interesați de componenta pragmatică a lucrurilor, iar Turcia, factor de echilibru într-un spațiu volatil, deține controlul! Ce fel de control? Un control similar cu acela generat de o prezență feminină, versată în jocurile erotice din afara alcovului clasic, de care nu te poți lesne desprinde. De ce?! Pentru că deja e un capital oarecare în ecuație, o rutină pe care, eventual, ți-ai făcut-o suportabilă prin te miri ce trucuri și aranjamente, și-apoi știi că o altă variantă de lucru la domiciliu se cabrează în aceeași logică comportamentală…

Da, așa-i și cu statele lumii – trudesc adesea în logică de alcov!…