Costache Negri s-a născut la 14 mai 1812, la Iași, Principatul Moldovei și a murit la 28 septembrie 1876, în comuna urbană (astăzi, orașul) Târgu Ocna, plasa Trotuș, județul Bacău, Principatele Unite Române, fiind înmormântat la fosta Mănăstire „Răducanu” (în prezent, Biserica „Buna Vestire”) din localitate. A fost un cunoscut prozator, poet, fabulist, traducător, publicist, diplomat, om politic și patriot. Nu a fost căsătorit și a avut o fiică. A studiat la pensioane din Chișinău, Iași și Odesa, precum și Medicina la Paris și în Italia. A scris proză, versuri, fabule, articole, scrisori, traduceri și texte social-politice. A fost pârcălab de Covurlui (1851-1853), ministru al Lucrărilor Publice (1854-1856), membru în Comitetul Unirii Principatelor Române (1856), vicepreședinte al Adunării Ad-Hoc a Moldovei (1857-1859), deputat (1857-1865), senator (1866-1868) și președinte al Adunării Deputaților (1869). A fost Venerabil al lojii masonice din Bârlad. O comună și, totodată, unicul sat component, din județul Galați, casa memorială din această localitate, ca și mai multe străzi, piețe, instituții și simpozioane îi poartă numele. I-au fost dedicate volume omagiale, emisiuni filatelice, medalii și insigne aniversare, după cum au fost pictate tablouri și dezvelite busturi, statui și plăci comemorative care-l reprezintă.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre Costache Negri și ultima parte a vieții sale, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 30 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, cine a fost Costache Negri?

– A fost un mare român. Maria Bogdan, fiica lui Vasile Alecsandri, îl descria astfel: „Frumos, înalt, lat în spate, cu capul și barba à la Henric al IV-lea, cu care semăna, distins, bun și blând, poet și, uneori, filosof.” Grigore Bengescu îi făcea următorul portret: „Era un bărbat înalt, frumos, elegant și seducător în toate chipurile, pe atât de distins în înfățișarea sa, pe cât de nobil în simțiri.” Și, totuși, nu s-a însurat niciodată; fata lui, Josefina, pe care Negri o recunoscut-o legal și căreia i-a dat o educație aleasă, provenea dintr-o relație cu vestita cântăreață Sabina Heinefitter. Fiica sa a fost căsătorită de două ori și a avut șase copii, dintre care Negri l-a adorat pe Nicu, „boierul cel mititel”.

– Unde și-a trăit ultimii ani?
– După ce a renunțat la viața politică, în anul 1866 s-a retras la Târgu Ocna, un orășel cu aer curat, străzi cu conace în stil grecesc și căsuțe cu grădinițe învăluite în zorele, în care viața oamenilor era așezată și tihnită. În acest loc, și-a ridicat un conac alcătuit dintr-un corp central cu etaj și ferestre mari, împrejmuit de o grădină cu flori și arbori feluriți, având în curte câteva construcții anexe și clădiri ale slujitorilor. Aici, s-a dedicat pasiunilor sale de o viață: numismatica și tablourile de artă, colecțiile sale constituind un adevărat muzeu local. A fost vizitat de Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Elena Cuza și alte personalități ale epocii, cu care a întreținut o bogată corespondență. Pentru unele mici afaceri, pleca, din când în când, la Bacău, Iași și Galați. Din 1870, anul morții surorii sale Ecaterina, s-a ocupat și de treburile moșiei acesteia de la Țigănești [astăzi, sat în comuna Munteni, județul Galați]. Ultimii ani ai vieții, însă, i-a petrecut destul de strâmtorat materialicește.

– Care a fost sfârșitul lui?

– Împlinise 64 de ani, dar se ținea încă bine. Deși nu era omul care să fie doborât cu una, cu două, după o vizită de câteva zile la Mircești, la prietenul său Vasile Alecsandri, Negri a revenit la Târgu Ocna, simțindu-se rău. A murit la scurtă vreme, fără ca nimeni și nimic să-l mai fi putut ajuta… Printre primii care au deplâns dispariția lui, a fost Mihai Eminescu, în două articole publicate în ziarul Curierul de Iași (numerele 108 și 109, din 1, respectiv 3 octombrie 1876), unde arăta că Negri „a fost cel mai distins diplomat al țărilor românești” și „unul din cei mai nobili bărbați ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism și caracterul cel mai dezinteresat, dar și o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârșite în istoria modernă a românilor”. Înlăcrimat, și Alecsandri l-a numit „ultimul reprezentant al marilor noștri străbuni, model al tuturor frumoaselor însușiri care fac cinste omenirii.” La rândul lui, Nicolae Iorga spunea că Negri „fusese o rază curată, bucuros că se poate confunda în lumina zilei ce se deschide.”

– Cum i-a fost cinstită memoria în posteritate?
– La Galați, a fost inaugurată, în 1912, o statuie a sa, realizată de Ioan Iordănescu. La Târgu Ocna, a fost amplasat, în 1941, un bust al lui, operă a lui Ion Dimitriu-Bârlad, urmat, în 1976, de cel de la Onești, executat de Valentina Boștină, și, în același an, cel de la Bacău, sculptat de Ion Condicescu. În satul Costache Negri [fost Mânjina, în prezent în comuna omonimă, județul Galați], se găsește casa memorială care îi poartă numele, deschisă la 2 iunie 1968, pe care este fixată o placă comemorativă; în fața acesteia, se află bustul său, lucrat de Boris Leonovici și dezvelit la 19 mai 1973. Din conacul de la Târgu Ocna, n-a mai rămas, însă, nimic, fiind demolat; amintirea lui mai este păstrată doar de portalul din piatră al spitalului orășenesc, construit pe locul casei sale.

Florin Bălănescu