Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Umbră despre umbre: Viorel Cosma, muzicologul, despre scriitorul Constantin Ghiban care a scris despre compozitorul Ciprian Porumbescu, umbre despre care nu se prea mai aude…

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Umbră despre umbre: Viorel Cosma, muzicologul, despre scriitorul Constantin Ghiban care a scris despre compozitorul Ciprian Porumbescu, umbre despre care nu se prea mai aude…

Primit pentru publicare: 08 Sept. 2018
Autor:  Ion N.  OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 09 Sept. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

Constantin Ghiban, Huşi, 1919- 1958, scriitor, ai o fotografie a lui, trimite-mi-o, lucrez la un album comemorativ şi vreau să-l integrez în ceea ce sunt umbrele Fălciului, mi-a cerut un editor, el însuşi autor a numeroase volume…
Nu am o asemenea fotografie, nici date biografice ale lui Ghiban n-am găsit nici chiar la Wichipedia, dar mi-am amintit că am din 1967, 18 decembrie, în bibliotecă o carte, Cânta la Stupca o vioară, prefaţă muzicologul Viorel Cosma despre care am scris nu demult, „Cosma Viorel, muzicolog, şi alţii ca dânsul şi pierderea burgheziei spiritului”, în volumul „OBELISC ALBUM-DICŢIONAR”, Opera Omnia, TipoMoldova, 2018, p. 363-383, el însuşi o umbră azi, care a scris prefaţa la volumul celui cu fotografia lipsă.
…”În primăvara anului 1958 recomandam tuturor iubitorilor de muzică şi chiar profesioniştilor să cunoască drama compozitorului Ciprian Porumbescu, prin lectura romanului Cânta la Stupca o vioară… de Constantin Ghiban. Nici eu, nici autorul cărţii nu ne-am gândit atunci că volumul va necesita o serie de reeditări. Interesul de care s-a bucurat cartea în rândul cititorilor a determinat Editura militară să scoată cea de-a patra ediţie a romanului Cânta la Stupca o vioară”. La ediţia a IV-a scria muzicologul prefaţa de care ne folosim pentru a pune în pagină date despre care specialiştii nu prea vorbesc în ultimul timp şi, în tăcerea care există, s –ar putea uita, ceea ce se şi întâmplă. Despre Ciprian Porumbescu, dar mai ales despre Constantin Ghiban, nimeni de la USR, filiala Iaşi, nu a mai scris…
Cânta la Stupca o vioară…este „o amplă monografie a vieţii şi operei lui Ciprian Porumbescu”, „o veritabilă monografie, întrucât datele documentare ce au servit autorului drept puncte de plecare sunt autentice, riguros verificate”, pentru că autorul „a întreprins o adevărată cercetare muzicologică, spre a pătrunde multitudinea tainelor legate de nefericita viaţă a compozitorului”. Ca vechi biograf şi editor al muzicii compozitorului bucovinean, prefaţatorul mărturisea că „a fost profund impresionat de seriozitatea şi migala documentării scriitorului” şi nu putea „ trece cu vedera veridicitatea remarcabilă în care a fost surprins eroul lucrării de către Constantin Ghiban”.
Un talent care a murit din pricina urmărilor temniţei habsburgice, dar care doar la 29 de ani a lăsat peste 200 de lucrări, dovadă a unui remarcabil creator, printre care opereta Crai Nou, temelia genului liric românesc, Balada – de largă popularitate prin conţinutul ei de idei şi prin calităţile melodice, calităţi care se regăsesc şi la restul lucrărilor lui. Seva sănătoasă a folclorului lor, caracterul larg accesibil, popular, au determinat locul lor în coruri, operete, romanţe şi piese instrumentale, la radio, aproape la toare Reuniunile corale săteşti din Ardeal şi Banat, la Societăţile muzicale din Bucovina, Moldova şi Muntenia, la toate cercurile studenţeşti, care i-au înscris lucrările în programele lor.
În lumina unor asemenea aprecieri relevate de viaţă, Viorel Cosma socotea „romanul biografic al scriitorului Constantin Ghiban”, binevenit.
Deşi aflat la a patra ediţie, prefaţatorul scrie: „Dar în răstimpul dintre primele două ediţii, „arcuşul” talentatului autor al cărţii s-a frânt pe neaşteptate. După o grea suferinţă, în plină maturitate, când năzuinţele sale scriitoriceşti începuseră a se împlini,Constantin Ghiban s-a stins din viaţă.
Rămas singur în faţa cărţii lui Constantin Ghiban, am căutat să întreprind ceea ce autorul n-a mai avut vreme să înfăptuiască. În reperare rânduri discutasem împreună pe marginea noilor documente despre Porumbescu, descoperite în ultima vreme, şi nu de puţine ori Constantin Ghiban şi-a mărturisit dorinţa de a-şi îmbogăţi lucrarea, de a o revedea din punct de vedere stilistic, de a elimina unele amănunte nesemnificative. N-a bănuit că moartea era atât de aproape, încât nu va avea nici măcar răgazul să-şi revizuiască sumar vechiul manuscris”.
Ce a făcut prietenul, prefaţatorul, aflăm tot de la dânsul, a recitit romanul, şi cu emoţii amplificate, a rezolvat totul „în spiritul autorului” socotind tot ce a făcut „mai degrabă o muncă colegială, sincer şi modest omagiu postum adus prietenului dispărut”.
Că a reuşit, iată o mostră, un fragment din cartea cu postfaţa, p. 256-259: (…)„Saloanele feeric luminate se umplură de lume – studenţi de toate vârstele şi de toate graiurile, profesori în frac, studente drăguţe, domnişoare în crinoline trandafirii…În vestibul, garderobierele aşezau blănurile scumpe lângă paltoanele roase ale studenţilor, jobenele şi melonurile lângă şepcile cu cozorocuri îndoite de ploi ori căciuli de oaie bârsană, fasonate spre a le ascunde modesta origine.
Deodată,un fior neobişnuit străbătu salonul cel mare. Strauss zări prin perdeaua transparentă un grup de persoane suind treptele de marmură îmbrăcate în pluş liliachiu. Desluşi la mijloc siluieta impunătoare a doamnei Kanitz, gătită într-o superbă rochie de seară cu trenă. Atunci, Strauss ridică bagheta-i albă…Când o lăsă în jos, viorile, violoncelele, flautele revărsară, generoase, unda melodiilor pe sub arcadele gătite de bal. Ochii tuturor priviră spre balconul unde se afla orchestra.Ciprian, modest, dar nespus de emoţionat, privea dintr-un colţ, ascultându-şi valsul cântat de cea mai bună orchestră a Vienei; se simţea în culmea fericirii. Gându-i aluneca departe…Prin faţa ochilor treceau, treceau mereu perechi vesele pornite în vals.
-Valsul tău, Cipriane, îi şopti Bîrseanu la ureche. Ciprian clătină mulţumit din cap. Măi, valsul tău!…Şi se cântă la Viena, mă! La Viena, de către orchestra lui Strauss…Nu sai în sus de bucurie? Nu sai? Bine…
-Hai să dansăm, îl îmbie Mihălaş. Dacă-i bal, bal să fie.
Rînd pe rând colegii se pierdură în vălmăşeala dansatorilor, rotindu-se pe sub policandrele înalte.
Auzea tinere fete murmurându-i melodia, le vedea avântându-se apoi fericite în vâltoarea valsului…
-Dansaţi, tinere domn?
Fata făcu o reverenţă şi aşteptă răspunsul cu un surâs cald izvorît între buzelele-i de mărgean.
-Cu plăcere, stimată domnişoară, răspunse Ciprian. Fata râse făcând gropiţe în obraz. Cu stânga, săltă graţioasă mătasea uşoară a crinolinei, iar dreapta o arcui în sus, aşteptând mâna partenerului.
-La ce vă gândiţi, tinere domn?
-La multe…şi mai cu seamă la valsul care se sfâşeşte acum…
Fata râse ştrengăreşte, apoi zise:
-Aş vrea să vă prezint prietenelor mele.
Făcură cunoştinţă. Ciprian se văzu înconjurat de patru fete, care mai de care mai drăguţe şi mai vesele. Le invită la masa lui şi fetele primiră cu bucurie. Se strecurară prin lume, ferindu-se discret de fluturările evantaielor. Un grup elegant le tăie calea. Se opriră. Ciprian, înalt cum era,zări pe desupra coafurilor parfumate pe Eduard Strauss şi doamna Kanitz.
-E superb valsul acesta. Are în el o gingăşie, o vigoare cu totul nouă. Ei bine, e la înălţimea dumitale, domnule Strauss, care, putem spune pe drept cuvânt, sânteţi un demn moştenitor al Regelui Valsului. Familia Strauss nu se dezminte…
-Asta înseamnă că în curând voi fi detronat.
-Declini aprecierile mele? O…
-Ele sunt măgulitoare, dar voiam să spun că valsul, valsul acesta…nu-mi aparţine. E scris de un tânăr din societatea al cărei bal îl patronaţi.
-De-un tânăr? Se miră înalta doamnă. Ah,SO! Şi cine-i?
Aici Ciprian se făcu mititel, îndemnând pe fete să-l urmeze. Îşi tăie cărare prin mulţime şi ajunse în salonul alăturat. Bîrseanu, Pipoş, Mihălaş şi Bucevschi săltară uimiţi capetele.
-Noi singuri, ele singure. Două singurătăţi, fac o prietenie. Să-nchinăm un pahar pentru întâlnirea noastră.
-Nu, frate componistule, să trăieşti şi să ne scrii încă vreo mie de muzici ca asta.
-Băieţi, fetele vor să danseze! Strigă Ciprian. Cele patru perechi se ridicară vesele de la masă. Tocmai se îndreptau spre locul de dans, când Bîrseanu îl zări pe Mandicevschi înotând prin lume şi făcând semne.
-Doamna Kanitz vroieşte să cunoască pe componistul valsului Camelii.
-Sst… Spune-i că nu m-ai găsit…Te rog… Am să mă simţesc prost…
-Ciprian, Ciprian…
Era prea târziu. Tinerii se împrăştiaseră printre sutele de dansatori. Cine să le mai dea de urmă. La mesele mari curgea şampania în spumă argintie, iar boiernaşii vorbeau demnitarilor despre bogăţiile Moldovei şi ale Valahiei, despre balurile Bucureştilor şi ale Iaşului. Orchestra lui Strauss osteni şi fu invitată să-şi reîmprospăteze avântul pe la mesele pline de bunătăţi. Orchestra studenţilor sui la balcon. În faţa pupitrului la care dirijase Strauss, dirija acum Ciprian. Vioiciunea horei româneşti ridică saloanele în picioare. Pe luciul parchetului începură să bată tălpile valahilor aprinşi de cântecul viorilor. Se porniră chiuituri şi strigăte…”Beizadelele” băgară capul între umeri, intrigaţi de neaşteptata îndrăzneală a celor tineri. Dar ce le păsa lor, fiilor de mocani şi de mărunţi intelectuali slujbaşi? Jucau înainte.
Nu sfârşi bine hora, că începu valsul. De cum simţiră primele acorduri, fiii de boieri porniră să danseze cu duduiţe ale căror urechi suferiseră groaznic din pricina chiuiturilor neciopliţilor valahi.
-Zii una de-a codrului! Studenţii se strânseră grămadă în mijlocul salonului.Strigau şi aplaudau.
Ciprian se întoarse cu faţa spre dănşii, strânse fierbinte trupul viorii sub bărbie şi lăsă încet arcuşul pe struna cea groasă. Acordul izbucni întunecat şi profund. Sui o treaptă, apoi încă una şi încă una. Părea că o ciocârlie iese zbătându-se dintr-o văgăună şi ţâşneşte către soare. Strauss asculta nemişcat, încremenit, dansul extraordinar al arcuşului. Vibrau bolţile cu picturi sobre, candelabrele de cristal…Şi melodia alerga scânteietoare, triumfală, ca Dunărea însorită, care,zărind largul mării, se îndreaptă între acolo buruitoare…
-Aber wunderbar, schon war diese Musik… – se auzi glasul lui Strauss. Fără să mai aştepte, acesta sui în balcon şi, în faţa tuturor, îmbrăţişă pe Ciprian. Jos, prin lumea care aplauda cu însufleţire, fata cu gropiţe în obraz râdea şi plângea totodată de bucurie”…
Parcurgând filele cărţii, adeseori am simţit în unele replici ale dialogului prezenţa autorului, şi, parcă ştiind cât de puţin cunosc cititorii, chiar şi cei din comună cu el despre autor, prefaţatorul cere îngăduinţa să ni-l „creioneze”, ca să îl cunoaştem: „Născut la 9 ianuarie 1919, în comuna Şchiopeni (Huşi, azi comuna Pădureni, satul Văleni, judeţul Vaslui), Constantin Ghiban a rămas orfan de ambii părinţi din fragedă vârstă, copilăria petrecându-şi-o printre străini. Cu multe greutăţi a terminat şcoala primară, după care a urmat liceul din Timişoara, plătindu-şi taxele, cărţile şi întreţinerea din bani agonisiţi cu multă trudă După terminarea liceului s-a înscris la Şcoala militară de ofiţeri de artilerie din Piteşti, obţinând gradul de sublocotenent.
Constantin Ghiban a participat cu însufleţire la luptele purtate de armata noastră pe frontul antihitlerist.
Fire sensibilă, dublată de un real talent literar, Constantin Ghiban începe de timpuriu să scrie versuri, pe care le publică în diferite reviste. Cotitura politico-socială săvârşită de poporul nostru în august 1944 i-a deschis noi perspective în creaţie. Poezii, texte pentru cântece, povestiri, scenete, mici piese de teatru au început să apară în publicaţiile literare ce sprijineau talentele în plină dezvoltare. În paginile publicaţiei militare Educaţia artistică, scriitorul Constantin Ghiban a cântat viaţa fericită a ostaşului nostru legat de popor”.
Iată, după cele scrise de Viorel Cosma, activitatea literară a lui Constantin Ghiban desfăşurată alături de cea jurnalistică în revistele şi ziarele ostăşeşti – Apărarea patriei, Viaţa militară, Pentru apărarea patriei – două volume de amploare, Flăcăul din Binţinţi, 330 de pagini, la Editura militară în 1953, şi Inima lui Horia, care probează talentul epic al autorului, romanul Sub stelele lui august, în colaborare cu Al. Petrescu, şi volumul de povestiri închinat eroilor aviatori , intitulat, Vulturi argintii, rămase în manuscris, pe care nu le-a văzut tipărite pentru că în ziua de 25septembrie 1959 a murit la Bucureşti.
Alături de aceste lucrări sunt aminite colaborarea lui Constantin Ghiban cu formaţiile artistice din cadrul armatei –Teatrul Armatei, Ansamblul de cântece şi dansuri – cărora le-a pregătit şi pus la dispoziţie lucrările trebuitoare lor, cel mai important fiind citat libretul operetei Cântecul munţilor de Viorel Doboş, 1949, lucrare care, şi ea, l-a înălţat.
Cânta la Stupca o vioară reprezintă pentru autor şi prefaţator cel mai evident succes literar-artistic, fiind menţionat ca romanul „vieţii nefericite” a lui Ciprian Porumbescu. Romanul care „a găsit în Constantin Ghiban un condei sprinţar, colorat,destul de meşter în evocarea unei epoci, a unei atmosfere. Vioiciunea dialogului, totdeauna cursiv, natural, autentic ca limbaj, captivează cititorul. Adeseori, replica în romanul Cânta la Stupca o vioară… are o valoare de document. Pentru cine cunoaşte corespondenţa şi articolele lui Ciprian Porumbescu nu este greu să desluşească acest lucru”.
Cunoscător al interesului cititorilor, prefaţatorul se întreabă „cum şi-a realizat Constantin Ghiban romanul şi, ca un bun documentarist şi psiholog ce a fost, răspunde prezentându-ne date dintr-o scrisoare pe care o avea din primăvara 1958 a cărei conţinut „rămâne semnificativ pentru vastitatea investigaţiei şi a cercetării întreprinse de autor”: „ Ideea romanului s-a născut probabil în 1939, când am jucat în opereta Crai Nou pe scena Operei din Timişoara. Eram elev într-a 7-a de liceu. Mi-a plăcut foarte mult opereta pe care noi am pregătit-o sub priceputa îndrumare a inimosului nostru profesor Alexandru Tiberiu (azi cercetător ştiinţific la Institutul de folclor)…Melodiile lui Crai Nou m-au îndemnat să cercetez tot mai intens viaţa compozitorului. De-a lungul anilor am reuşit să adun document cu document. În timp ce mă aflam pe front am scris o bună parte dintr-o operetă inspirată din viaţa lui Ciprian Porumbescu: Un sărut la despărţire.
Mai târziu, prin 1952, am început să mă gândesc din nou la problema Porumbescu. Plănuiam o operetă, dar am renunţat şi m-am apucat de roman. Am muncit asiduu, căutând să cuprind cât mai cald, cât mai veridic viaţa lui Ciprian Porumbescu.
Documentarea mea are două ramuri: una scrisă, alta verbală. În prima categorie intră documentele şi studiile publicate de Constantin Morariu, Leca Morariu, Ştefan Pavelescu, Valeriu Branişte, Iracle Porumbescu, M. Gr. Poslusnicu, Viorel Cosma etc.
După ce am studiat cu grijă toate documentele scrise, am pornit pe teren:
La Cluj, doamna Cionca – nepoată de soră a lui Ciprian Porumbescu – mi-a pus la dispoziţie foarte mult material documentar, printre care şi o parte din jurnalul de zi al compozitorului. Mi-a povestit multe, am luat notiţe şi am făcut fotografii. Tot la Cluj este o doamnă de vreo 90 de ani – doamna Bologa Lucia – care a cunoscut pe Ciprian Porumbescu şi a făcut parte din ansamblul care a reprezentat pentru prima oară Crai Nou. La Timişoara am luat informaţii preţioase de la Ştefan Pavelescu (profesor) şi de la doamna Nina Koch – născută Cionca – strănepoată a lui Ciprian Porumbescu. La Bucureşti m-am bucurat de sprijinul domnilor Ciprian Raţiu, Tiberiu Brediceanu şi al domnului profesor Gh. Cardaş. La Braşov – la Sehei, la liceul Şaguna etc., etc. La Suceava, la Ilişeşti, la Stupca am colindat îndelung şi am bătut şi la multe porţi. Bătrânii satelor, preoţii, membri ai fostei societăţi „Ciprian Porumbescu” mi-au procurat foarte mult material documentar. Am fost la Stupca în martie, când totul e înflorit, când parcă şi pomii cântă. Am văzut locurile copilăriei, codrul pe care mi l-am imaginat aşa cum era atunci, parcul,conacul, locul fostei colonii de lăutari, şcoala din Ilişeşti, am căutat casa lui Gorgon, cărarea pe care venea tânărul îndrăgostit în urmă cu ani. La Suceava am văzut casa în care a locuit în mahala, liceul, tot…”
Aceasta este „Odiseea” – cum o numeşte Constantin Ghiban – al muncii sale pentru crearea romanului Cânta la Stupca o vioară…, spune Viorel Cosma, după ce ne-a prezntat aceste crâmpeie-scrisoare şi declară „este emoţionantă dragostea autorului pentru compozitor. Dar mult mai puternică rămâne imaginea seriozităţii şi migalei cercetării întreprinse de Constantin Ghiban ce se dovedeşte astăzi a nu fi fost zadarnică”.
Cât mă priveşte, în tăcerea ultimilor ani, mai ales cu privire la compozitor şi autorul cărţii, rămânem recunoscători prefaţatorului care ne-a dezvăluit ceea ce n-am fi ştiut despre un conjudeţean – Constantin Ghiban – care are, totuşi o operă, dar nu l-am întâlnit pomenit nici în revistele din judeţ sau din ţară, nici pe gardul de la Copou unde fac spectacol de versuri şi proză prieteni de tot felul, marca USR- Iaşi…
Veste bună, în satul care până în 1968 s-a numit Şchiopeni, Huşi, locul de naştere, nu ştiu din a cărui iniţiativă, există un monument pe care se citeşte „Constantin Ghiban-Văleni, 9 ianuarie 1919-25 septembrie 1959”, 59 de ani acuşi de la deces, semn de cinstire a înaintaşilor, a unui scriitor ale cărui operă trebuie căutată, citită şi, poate, actualizată…



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5