Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Un botoşănean – Artur Enăşescu*

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 19 Iul. 2018
Autor:  Ion N.  OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 19 Iul. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

Un botoşănean – Artur Enăşescu*

 

    În „Monitorul” de Iaşi din 3 decembrie 2002, apoi în volumul „Cu capul pe umărul meu… jurnalistică împreună cu cititorii”, apărut în 2005 la Editura Tipo Moldova, Iaşi,scriam următoarele:„Născut la 12 ianuarie 1889 în satul Mamornița,județul Dorohoi, ținutul Herța– ocupat la 28 iunie 1940 de U.R.S.S. – poetul Artur Enăşescu, după ce a participat la războiul pentru întregirea neamului din 19161918 şi a fost rănit, după o activitate literară apreciată, a decedat acum 60 de ani – la 4 decembrie 1942.

      Artur Enăşescu a trecut prin viață atât de umil încât nici măcar locul de naştere nui este cunoscut. După unele opinii este vorba despre Burdujeni; conform altora, de Botoşani. Se pare că tatăl ia fost un oficiant P.T.T., Alexandru, după numele de botez, devenit Conu’ Alecu’ (ca şi Alexandru Paleologu) odată cu înaintarea în vârstă şi în ierarhia poştelor (şeful oficiului din Botoşani). Viitorul poet era văr cu viitorul actor Ion Manu. Şcoala nu prea la atras, ducânduse la cursuri pe apucate,împins din urmă de mama naturală, aceasta decedând.  Artur era rebel la constrângeri de orice fel. A urmat şi doitrei ani la liceul Național din Iaşi. Bacalaureatul la luat cu mari întârzieri,în 1913, după ce a plecat la Paris (19111912), pasămite pentru studii superioare, unde, totuşi, după părerea lui Tudor Vianu,carel prețuia deosebit de mult, a audiat niscaiva cursuri de filosofie. Îi plăcea eleganța vestimentară, adora florile şi femeile.
        „La 21 de ani – spuneam în cele ce scriam a început săşipublice poeziile în „Convorbiri literare”, „Luceafărul”,„Universul literar”.
         Artur Enăşescu este autorul poeziei „Cruce albă de mesteacăn”, devenită romanță şi cântată îndelungată vreme în întreaga țară, ceea ce nu se mai întâmplă, din păcate, astăzi.
          Legată de sufletul națiunii române, o găsim mai trebuitoare inimilor noastre astăzi, ca oricând. Poate că iubitorii noştri de romanțe şio doresc, iar noi o punem la dispoziția eventualilor interpreți („Balada crucii de mesteacăn”, realizată pe linia de foc a frontului de la Oituz, în colaborare cu Ion SânGiorgiu, după unii, aveam să aflu ulterior):

Cruce albă de mesteacăn,
răsărită printre creste,
cine te cunoaşten lume,
cruce fără de poveste ?
Peste brațeleți întinse
din poiana fără flori,
uneori seapleacăn noapte
cârdurile de cocori.
Şin tăcerea nesfârşită,
sub arcadele de brad,
nu saude decât plânsul
cetinilor care cad.
Cruce albă de mesteacăn,

biciuită de furtuni,
peste lemnuți gol,
doar luna pune albelei cununi.
Ca deo mână nevăzută
sloveleți se şterg de ploaie;
tot mai mult te bate vremea,
vânturile te îndoaie . . .
Şi, ca mâine, fulgii iernii
te vor prinden a lor salbă,
şi vei dispărea din lume,
cruce de mesteacăn albă.
Sfântul îngropat sub tine
cinel va mai şti deacum,
cruce albă, rătăcită,
lângă margine de drum?
Brațeleți de vânturi smulse
se vor pierde pe poteci,
numai brazda de țărână
nul va părăsi pe veci…

       Scoasă din repertoriu de regimul comunist, ignorată de Ministerul Culturii şi Cultelor, dar şi de rapsozii de tot felul,precum şi de radio şi televiziunea română – „Crucea albă de mesteacăn” se cere revalorificată.
         Este meritul bisericii că o altă producție, de aceeaşi sensibilitate, a fost cântată şi este păstrată cu pioşenie, fiind fredonată sărbătoare de sărbătoare de credincioşii noştri.”
        Despre omul Artur Enăşescu şi opera sa, am primit ulterior multe scrisori, cu întrebări care îmi probează interesul cititorilor.
„Nefericitul poet Artur Enăşescu” îşi intitulează C.N.Bratu în „Curierul Işean” nr.15 din ianuarie 1943, cronica sa care răspunde şi unei întrebări ce şi‐o pun foarte mulți: „Dar pentru câți, numele lui Artur Enăşescu mai spune ceva?”;„Artur Enăşesu şi‐a înecat povestea vieții sale în iubire şi înviață, şi‐a împletit‐o cu speranțe şi a isprăvit‐o brusc în tronul său de nebunie. Scriam în anul 1933 despre el într‐un periodic din Sibiu, spune Bratu.
Fără țintă, cu pantofii scâlciați, cu hainele zdrențuite, cu pletele încurcate, ca ochii pierduți în depărtări albastre, Artur Enăşescu îşi plimba epava trupească pe străzile capitalei, înfrățit cu hamalii de pe Grivița, cu văcsuitorii de ghete de pe bulevarde, nebăgat în seamă, muncit de nebunie şi mizerie.
Se repetă; este povestea tristului Nicoleanu, (cine şi‐l mai aminteşte !), este povestea Luceafărului Eminescu.
Acum patru ani l‐am revăzut pe Enăşescu; eram pe calea Victoriei cu mai mulți prieteni. Enăşescu a trecut pe lângă noi. Avea în brațele sale, acoperite de nişte mânece formate din petice multicolore, în brațele osoase şi galbene, un buchet de flori.
Abundau narcisele şi lăcrămioarele; ne‐a privit lung şi compătimitor; urmărea ceva. Înaintea lui – o femeie înaltă, cu nişte ochi mari umbriți de sprâncene închipuite, îşi plimba şoldurile alene, şi‐şi arunca la intervale –blana argintie pe umerii sculptați, de un alb îngeresc. Deodată Enăşescu prosternat înaintea ei, îi aruncă florile la picioare cu o eleganță de cavaler medieval!
Probabil obişnuită cu asemene… aventuri, femeia îl privi cu dispreț, îşi strâmbă nasul învelit cu un strat de pudră obraznic de gros — şi‐şi continuă mersul cu nepăsarea unui cioclu ce vâră sicriul în criptă.
Acesta este Enăşescu, poetul anilor noştri tineri, poetul clipelor de iubire. Cu banii pe care îi primeşte de la admiratorii lui de altădată, romantici întârziați, el cumpără flori, flori, flori.
Am plecat înduioşat. Undeva, la un local pierdut în noaptea ce se lăsa plumburie, taraful lui Fănică Luca intona romanța lui Artur Enăşescu:
E Rița fecioara cu ochii sprințari
Cu sâni ca de piatră,
Născutăn alaiul a zece cobzari
Regină pe şatră,… etc.
          E romanța lui, e dorul său vagabond, fără Dumnezeu şi patrie — pe care continuă să‐l caute undeva, în lumea închipuirii… E povestea lui Enăşescu, Nicoleanu, Cerchez, Petică, Săvescu, Oreste Georgescu — şi a marelui Eminescu.
Enăşescu s‐a născut la Botoşani, ia bacalaureatul şi doctoratul în filozofie, dacă nu mă înşel, la Paris. Publică în ,,Convorbiri Literareʺ (era director D. S. Mehedinți) versuri, sonete,imnuri de dragoste… Scoate volumul de poezii : „Pe gânduriʺ foarte repede epuizat. Prin 1926‐1927 este lovit de crunta‐i boală — nebunia — care‐l chinuie până astăzi, căutând în toate zilele pe străzile Bucureştilor, Dumnezeul norocului său”.
*
Literatura română a avut şi alte pierderi de acest fel. În 2004, când am realizat „Bucovina în presa vremii”, cu referire la presa din Cernăuți,în „Gazeta Bucovinei” de la 1897, am găsit înserat documentarul „La ce vârstă au murit scriitorii noştri?” –   unde era notat că Andrei Mureşanu a murit la 47 de ani, Eminescu la 40 de ani, Papiu Ilarian la 51, Eliade Rădulescu la 70, Gheorghe Lazăr la 44 de ani, dar şi de alienație mintală.
             De aceeaşi boală avea să fie răpus şi Artur Enăşescu, dar la 53 de ani, „ale cărui viață şi moarte ( cu toate că şi le‐a consumat printre noi) nu i le ştim, rămân învăluite în toate misterele posibile: nu se ştie când s‐a născut (dacă în 1888 sau 1889), nu se ştie unde (dacă la Botoşani sau la Burdujeni, sau la Marmonița, cum am scris noi), ce învățătură avea, nu se ştie sub ce şoproane periferice bucureştene îşi adăpostea în ultimii ani, nefericita făptură, nu se ştie unde şi cum a murit”, scrie N Cristobald în „Gazeta literară” nr.50/14 XII 1967.
                                                                              *
               Ca cel care i‐a găzduit ultimele patru poezii inedite în revista „Ideia literară”, pe care o conducea în ianuarie 1933, ca şi interviul pe care i l‐a luat cu acea ocazie, Florin Steriade, în volumul „Amintiri, texte, fotografii, date bio‐bibliografice inedite” realizat cu prilejul a 30 de ani de la moartea sa, în Bucureşti, la Editura „Litera”, reuşeşte o prezentare completă,de la copilărie şi până către sfârşit a celui evocat şi de noi,semnificativ părândumise dezvăluirea şi a aptitudinilor de poet trezite de timpuriu şi puse pe hârtie chiar întro scrisoare nedatată, adresată tatălui său, când expeditorul avea, probabil,89 ani:
              „La mulți ani, iubite tată, îți doresc cu drag şi eu, multe zile fericite săți dea bunul Dumnezeu. Fericit să fii întruna, de necaz şi griji păzit, şintre noi, în orice vreme, să te simți tot fericit. Ce poți să ştii de la mine, tată, îți făgăduiesc, prin purtare şi silință mereu să tenveselesc…”
                  Una din cele patru poezii publicate în „Ideia literară”din 1933, se intitula „Cântec” şi arăta aşa:
Senalță Catedrala bătută de furtuni
În vale muge Rinul cu negrele genuni
Întretăieri de fulgeri ca spadencrucişate
Hieratic încrustează ogivele sfărmate.
Un crucifix e luna ceapare din furtună
Peo poartă întunecată deun negru nouraş.
Din ce în ce mai clară un şarpe uriaş
Cetatea ca o liră în noapte se înstrună.
         Iar răspunzând la una din întrebările lui Florin Steriade din „Ideia literară” nr. 1 ianuarie 1933, „De vorbă cu poetul flămând şi

bolnav Artur Enăşescu”, acesta credea: „Literaturaactuală nu uzează prea mult de cărți. Este foarte puțin livrescă.Mai mult de principii. Amintirile nici nu vizează măcar să fie citite la rândul lor.”
        La îndemnul lui Steriade, în anul 1934, Artur Enăşescu începe să scrie un fel de „Jurnal”, din care îi reproducem:
„Biserica, una cu omul, azi nu reprezintă nimic.
Popii se disting de public prin toaletă şi…rachiu.
         De‐ar trece Dumnezeu pe stradă, nu l‐ar recunoaşte nimeni. Atâta‐i de înălțat şi etic omul modern…
România a ajuns țara miliardarilor.
Fantezia în finanțe.
           Valorile mici, financiare, hotărâtoare pentru Viața zilnică, sunt înăbuşite, ca şi în America, unde în jocul miliardelor oamenii umblă desculți şi mănâncă câte o ceapă.
A măsura cu miliardarul pâinea zilnică, e ca şi cum ai măsura stomacul cu o unitate de aur, în loc de hrană.
Luxul miliardarilor în România înseamnă sărăcie.”
Însă iată ce notează Florin Steriade în cartea sa, încă înainte de 1933 sau 1934: „Niciodată nu mi se va şterge din amintire imaginea dureros de impresionantă a poetului Artur Enăşescu!
Era în toamna lui 1932, anul stabilirii mele în Bucureşti. Într‐una din zile, după ieşirea de la cursurile facultății, mă îndreptam spre casă, când, deodată, mi‐a apărut în cale un om cu o înfățişare stranie. Nu ştiam cine era nefericitul acela cu părul şi barba crescute în dezordine, care‐şi purta cu paşi lenți trupul statuar îmbrăcat în zdrențe, privirile lui trecând departe,peste capete, către un punct în care fâlfâia, poate, o frântură de poezie ce‐şi căuta închegare.
             Artur Enăşescu! – a şoptit cineva.

         Nu îndrăzneam să cred! Nu mă împăcam cu ideea prăbuşirii totale a unui poet care purta un nume cunoscut.
         …În aceeaşi seară şi o bună parte din noaptea respectivă, l‐am urmărit pas cupas. Nu rosteam un cuvânt, doar în minte mi se îngrămădeau versurile lui pe care aveam de gând să i le amintesc, dacă a‐şi fi izbutit să-l atrag undeva.”
Rezemat de speteaza scaunului, într‐un colț discret, i‐aş fi recitat acea minunată „Baladă a crucii de mesteacăn”.Sau versurile reproduse în Antologia poeților de azi a lui Ion Pilat şi Perpessicius, cu chipul Cleopatrei…
„În fața unui local de noapte, de unde răzbea un crâmpei de melodie, Artur Enăşescu s‐a oprit pentru o clipă. Un glas cânta o romanță care în acea vreme era pe buzele tuturor:„Țiganca”. Poetul tresări la auzul cântecului, ale cărui versuricreate de el, fuseseră transpuse cu măiestrie în muzică de către compozitorul Ionel Fernic:
E Rița, fecioara cu ochii sprințari,
cu sâni ca de piatră,
născutăn alaiul a zece cobzari,
regină pe şatră.
Zglobie ca fulgul, cutreieră văi
şi negre poiene,
iar ochii ei tineri îi joacăn văpăi
pe umede gene.
Cosița ei creață, pe umerii goi
îi caden inele,
surâsui aruncă pentregul zăvoi
sclipiri de mărgele.
Aprinsăi năframa cei fluturăn vânt,
râd galbeni în plete,
când trece cun zâmbet, zvârl cuşman pământ
nomadele cete.
Când naşte sub corturi un cânt legănat
şin zvon de sandale,
cu patimă cruntă ciocanele bat
în vechi nicovale.
Ea joacă sub vaierul strunii prelung
la focuri sărace,
şi razele lunii ființai străpung
cu sute de ace.
Uşor se mlădie, roteşte pe loc,
dând chiot sălbatic,
şi pare piciorul ei sprinten în joc,
atins de jăratic.
Disparen vârtejuri, sar banii pe sâni,
loviți de furtună,
şi geme ca vie sub meştere mâini,
lăuta străbună.
Târziu stau nomazii la stele culcați,
iar ea pe câmpie,
sărută văzduhul cu ochi dilatați
deo sfântă beție.
(Săruleşti, octombrie 1919)

          Lam însoțit până la hotelul „Ferdinandʺ unde îşi improvizase un adăpost sub o scara de serviciu.
     Artur Enăşescu în anul 1932 locuind  sub o scară de serviciu la hotelul Ferdinand.
            ‘’Chiar de a doua zi, am început sa cercetez la biblioteca Academiei în oianul de reviste şi ziare din perioada 1900 — 1932, studiindui versurile şi articolele apărute în numeroasele publicații la care a colaborat:
         „Clipaʺ, „Convorbiri criticeʺ, Convorbiri literareʺ, „Cristalʺ,„Flacăraʺ, „Familiaʺ, „Ideia literarăʺ, ,,Îndrumareaʺ, ”Junimea Moldovei de Nordʺ, „Limba românăʺ, „Luceafărulʺ, „Moldovaʺ, „Propilee literareʺ, „Rampaʺ, „Răsăritulʺ, „Sfinxulʺ, „Soliaʺ, „Universul literarʺ, „Viața literarăʺ, „Vremuri nouăʺ.
         Pasiunea pe care o puneam pentru cunoaşterea operei lui mia trezit dorința să procur datele biografice ale poetului, precum şi scrisorile aflate în păstrarea rudelor, toate laolaltă înlesnindumi să reconstitui viața subtilului făuritor de stihuri.
          Întocmirea acestei biografii a fost foarte anevoioasă, deoarece în momentul începerii investigațiilor mele — ca de altfel până la apariția evocării de față — nu se cunoştea cu exactitate nici o dată biografică a poetului.
Destinul lui Artur Enăşescu a fost crunt! Bizară coincidență! Anul naşterii lui e cel al morții marelui Eminescu….”
       „Înalt, uşor încovoiat de o povară nevăzută, apăsând mai cu osebire pe un umăr, aplecându‐i capul pe umărul potrivnic, nu după gestul lui Alexandru Macedoneanul, ci de o înclinare resemnată, pregătindu‐se parcă mereu să‐i uşureze sabiei destinului, să‐i reteze firul plăpând al vieții.
Un cap frumos dar alterat de prelucrările necunoscute ale unei boli neiertătoare. Un cap bântuit de furtuni nevăzute şi neauzite decât de el. Acest cap cu pielea feții înnegrită de înnegurările acelor nori care întunecă pe dinăuntru şi de borul pleoştit al unei pălării vechi. Purta la hainele uzate, ce nu păreau croite pe trupui, o floare roşie la butonieră.
       Arăta ca un Oscar Wilde bon‐marché, fiindcă în toatăaceastă sordidă înfățişare se trăda amintirea unei distincții, a unei eleganțe rămasă în fibră, în statură, în ținută, deşi toate însemnele care‐l definiseră ca atare odată erau apuse” – scrieRadu Boureanu în „Recviem pentru umbra poetului” la volumul „Poezii” de Artur Enăşescu, ediție îngrijită, cu prefață şi note de Mihail Straje, Editura pentru literatură, 1968.
„Silueta lui înaltă şi firavă, abia acoperită de o zdreanță, cu o urmă de pălărie trasă pe frunte, barba țepoasă şi părul hălăciugă, chipul blând şi trist, ochii de câine bătut, nu vor mai rămâne decât o amintire.
Rămâneau numai câteva ființe să‐l mai caute poate: femeile căii Grivița, nenorocitele acelea flămânde ca şi el, cărora poetul le împărțea banul căpătat când şi când. Şi‐l aşteptau câinii nimănui, hrăniți de el cu o coajă de pâine, ori resturile mizerului dejun ce i se servea uneori.
…Se îmbrăca cu o căutată eleganță, ce părea unora extravagantă. Iubea florile şi le căuta; iubea femeia, atât de cântată în aproape tot ce a scris; şi cu atât mai mult nu evita cafenelele, unde literatura şi arta în genere se găseau pururi prezente” – scrie Mihail Straje despre Artur Enăşescu în prefața la volumul citat.
Iar „Rampa” din martie 1931, la rubrica „Mişcarea literară”, sub semnătura lui Eugen Jebeleanu şi Alexandru Sahia nota: ”Sunt ani de când această arătare colindă străzile, flămândă şi fără adăpost”.
„L‐am întâlnit în fața Gării de Nord rezemat de stâlpul liniei de tramvai privind absent.
— Ce faci aici? lam întrebat. Artur a tresărit speriat, ca un câine fricos.
— Da! Stau. Nu vezi, dragă, a venit primăvara. Am încap două strofe, vreau să fac un sonet al primăverii.             A zâmbit copilăreşte.
          Am cunoscut pe Artur Enăşescu, acum două ierni, când, pe un frig teribil, s‐a oferit să mă conducă dincolo de cimitirul Sf. Vineri.
— Simt nevoia să mă plimb. Nam ce face. Când sunt obosit scriu mai bine.
          Adevărul e însă altul. Enăşescu n‐avea unde dormi şi pentru ca să‐i treacă din noapte se oferea să mă conducă”, îl deconspiră Mihail Straje pe Eugen Jebeleanu, ca autor al comunicării de mai sus.

         În 1937, Societatea Scriitorilor Români, care îi fixase cu câțiva ani înainte din modestul ei buget o mică pensie, se îngrijise săi asigure şi un adăpost statornic în strada Nicolae Filipescu nr.31, unde a petrecut câțiva ani, revenim la spusele lui Florin Steriade.
          Între timp totul se schimbase în ceea ce fusese poetul.„Întunericul morții se lăsase peste gândurile lui şi numai trupul mai trăia prăbuşit.” S‐a întâmplat aceasta în ziua de 4 decembrie 1942, subliniază Perpessicius în „Mențiuni de istoriografie literară şi folclor” ESPLA, 1957, p.18.
                                                                                     *
          Din mulțimea de poezii răspândite în revistele timpuluiîn Bucureşti la Editura Gutenberg, 1920, i‐a apărut volumul„Poezii”cuprinzând 18 titluri, fără nici un cuvânt de prezentare.
         În 1946, o editoare, Ştefania Stâncă, a strâns între coperțile unei cărți „Revolta zeului” o parte a liricii lui Enăşescu. În 1968, după cum am spus, Mihail Straje se îngrijeşte de un mai complet volum „Poezii” al aceluiaşi Florin Steriade,iar în 1972, la 30 de ani de la moartea lui Artur Enăşescu, ne prezintă biografia şi bibliografia acestuia.
          Mai devreme, în 1925, Ion Pilat şi Perpessicius în„Antologia poeților de azi”, cu 35 chipuri de arcel Iancu, cu aşezarea poeților în ordine alfabetică şi un spațiu dăruit în raport cu însemnătatea fiecăruia, îl menționează şi pe Artur Enăşescu, cu o schiță de portret, peniță şi text, dar şi cu rândurile „Sonet”, Cleoptara” şi frumoasa căutată Țiganca:
          „Maş bucura să pot citi încă odată poeziile lui Artur Enăşescu, să le confrunt cu vechile impresii.
           Nimic din ceea ce a însemnat un spor al puterii de expresie a limbii noastre nu se cuvine a ne rămâne indiferent, mai ales când acel spor s‐a bucurat de o răspândire atât de întinsă a aceea a poeziilor cântate ale lui Artur Enăşescu, a cărui soartă tragică îmi apare ori de câte ori mă ajung ecourile lor” – scria în „Umbra poetului”, în Jurnal, E.S.P.L.A., 1961, p.38, Tudor Vianu.
            Şi tot Tudor Vianu, în „Jurnal”, ediția a IIa, Editura Eminescu, 1970, p.34, evocândul cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la moartea lui Artu Enăşescu scrie: „Eminescu stabilize pentru conştiința contemporanilor tipul poetului filosof pe care îl ilustrase pe rând, după marele înaintaş D.Nanu, răzlețit de grup, P. Cerna, mort de curând, poate şi alții. Erau semne că succesorul tuturor acestora, în noua generație, va fi Artur Enăşescu.
             „Artur Enăşescu a fost un virtuos al sonetului”, comenta Perpessicius în „Mențiuni de istorigrafie literară şi folclor.”,ESPLA, 1959, P.24, Iar Nicolae Iorga în „Istoria literaturii româneşti contemporane”, Editura Adevărul, 1934, p.213,sublinia: „Revista „Vremea Nouă” are marele merit de a fi scos înainte pe dl. Enăşescu, poetul de o largă inspirație.”
„Pe străzile Bucureştilor vagabondă mulți ani, dement, un tânăr de familie bună, Artur Enăşescu, pretins doctor în filozofie de la Paris (mort la 4 decembrie 1942), care scrisese până prin 1920 din abundență versuri trubadurice, printre care  un elogiu la o țigancă” – scrie George Călinescu în „Istoria literaturii române”, p.727.
Desen de Necului Ciochină


*Din volumul „Personalităţi moldave” de Ion N. Oprea, editura PIM, Iaşi, 2008, p.274-288.

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5