Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Un catehism poetico-epic

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Un catehism poetico-epic

Primit pentru publicare: 27 Oct. 2018
Autor: Victor TEIȘANU
Publicat: 28 Oct. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

    

Despre Nicolae Dabija am scris în câteva rânduri, subliniind de fiecare dată lejeritatea sa de veritabil prestidigitator în mânuirea limbii române. Noul volum, Așchii de Cer (Chișinău : Editura pentru Literatură și Artă, 2018), reconfirmă cu asupra de măsură această abilitate. Avem de-a face cu o lucrare-mozaic, adunând între coperți fragmente („așchii”) de cele mai diverse proveniențe. Sunt 599 de „așchii”, unele sub forma narațiunii, mai extinse, altele, compuse din cuvinte puține, cu aspect aforistic. Se circumscriu unor zone care, prin definiție, nu prea consonează : politică, artă, filosofie, religie, istorie, medicină, educație, democrație și dictatură, sat și oraș, copilărie și maturitate sau senectute. Toate unite însă printr-o haină stilistică inconfundabilă și mai ales prin acea ubicuă atitudine de empatizare sau polemizare cu subiectul. Așadar, poziționarea lui Nicolae Dabija față de „așchiile” sale este bivalentă : critică, dacă vorbim de ceva care încalcă standardele etice ale scriitorului, sau elogioasă, când subiectul abordat se încadrează în aceste standarde. E limpede însă că autorul se simte confortabil și ca moralist, în buna tradiție a termenului. Astfel, criteriul moral devine hegemonic, dictând tonul discursului. Încât și vocabula așchie se încarcă de emoții cu semn pozitiv : „Nu există Neam mai frumos pe lume ca această așchie de Neam românesc care m-a înfiat”, afirmă Nicolae Dabija relativ la Basarabia. Dar o face cu durerea imposibil de vindecat că pământul din stânga Prutului continuă să fie o „așchie de țară în afara Țării”. Când se numesc „așchii de cer”, atunci cu siguranță este sugerată, în contul lor, o valoare spirituală.

Însă problema Basarabiei rămâne permanent pe tapet, devenind obsesivă. Indiferent pe unde ne-ar purta la un moment dat harul său iscoditor, Nicolae Dabija se întoarce întotdeauna la istoria mutilată a străvechiului teritoriu românesc înstrăinat. Sistematic, aceasta va fi prisma prin care sunt priviți și judecați contemporanii, dar și înaintașii, cu toate faptele lor. Carența morală a prezentului, ne spune scriitorul, vine mai cu seamă din anihilarea credinței și etosului creștin, săvârșită în lunga perioadă de ocupație bolșevică și atee : „Ce tristă istorie am avut, dacă la 1665 Chișinăul avea 17 biserici, iar acum, după 350 de ani de zidiri bisericești, sunt doar 16 !”. Apărând sacralitatea ființei, ca sursă de libertate și speranță, autorul nu ezită câtuși de puțin să combată totuși festivismul și excesele îndoielnice din sfera ortodoxiei basarabene. Exemplul ales este elocvent : cum în stânga Prutului se acceptă atât stilul vechi cât și cel nou al calendarului, înseamnă că cele 183 de sărbători oficiale, dublându-se, dau cifra de 366, ceea ce, să recunoaștem, e cam mult pentru un singur an. Drama Basarabiei cotropite și supuse unui regim de teroare ocupă în carte un spațiu semnificativ. Referințele sunt în majoritate despre anii sumbri de după 1940, cu deportări, deznaționalizare și genocid. Aici găsim pagini memorialistice de impresionantă consistență și diversitate faptică. Din multitudinea de secvențe, unele aflate la limita senzaționalului, se încheagă un tablou tulburător, cu ființe umane și destine pulverizate de malaxorul politic, într-o amețitoare sarabandă tragică. Întâmplările avute în vedere se întrec în accente zguduitoare, egalând adesea spectaculozitatea romanelor de aventuri. Spre a le feri de barbaria ocupantului sovietic, preotul și locuitorii unui sat, în deplin consens, au ascuns odoarele, icoanele și cărțile bisericești în scorbura stejarului multisecular din curte. De-acolo bunurile au fost recuperate, de către supraviețuitori, abia după 1990. Într-un lagăr din Siberia, iarna, din cauza pământului înghețat, sicriele cu morți erau duse la pădure și fixate cu sfori în rămurișul copacilor, la adăpost de atacul sălbăticiunilor. Imaginea sutelor de sicrie legănate noaptea de vânt ar putea inflama până și cea mai palidă imaginație. Sau povestea câinelui Bobu, care-și așteaptă, fidel, timp de 9 ani stăpânii deportați în ghețurile arctice, apărând gospodăria de neaveniți și murind apoi fericit, imediat după revederea cu sărmanii întorși din gulag. În aceeași notă și istorioara cu mărul ajuns întâmplător pe masa unor deportați : fructul este privit de toți ca o minune cerească și sacrificat ritualic într-o zi de duminică, spre a fi dăruit copiilor. Din capitolul ororilor n-ar putea lipsi episodul cu fetița de șase ani, surdomută, deportată și ea peste Urali, lângă cei maturi, deoarece „calomniase puterea sovietică”. Dar este o atrocitate care le întrece în cruzime pe toate celelalte : aflăm că la 22 iunie 1941, când armata română trecea Prutul, la Ivdel, închisoarea siberiană pentru basarabeni, au fost împușcați, ca răzbunare, o mie de oameni dintre deținuți. Alți o mie, când românii au intrat în Chișinău ; încă o mie, când trupele noastre au trecut Nistrul. Și tot așa, alte mii când s-a cucerit Odesa, ori s-a ajuns în Crimeea, apoi la Stalingrad și la Cotul Donului.

Dincolo de ferocitatea torționarilor, reflectând de fapt specifice metehne totalitare, cititorul va putea savura cu voluptate pagini narative de maximă acuratețe estetică. Nicolae Dabija pare adesea un magician al combinațiilor sintactice, generatoare de insolite metafore. Îi reușesc de minune invențiile cu aspect de calambur, ori numeroasele panseuri de factură ontică și filosofică, alcătuite din două enunțuri aparent disjunctive, precum : „Mai ușor poți împăca doi regi care se ceartă de la un regat, decât două femei care se ceartă de la un bărbat”. Sau : „Când ești așteptat undeva cu drag, chiar dacă întârzii, ajungi totdeauna la timp”. Câteva excelente cugetări dau seamă despre măreția și superioritatea spiritului în comparație cu materia : „Prin faptul că se reflectă într-o băltoacă, soarele nu devine mai murdar, nici băltoaca mai curată”, ori „Cei care scuipă spre Cer nu pot murdări Bolta, oricât și-ar opinti flegma”. Tot așa cum o amară experiență istorică produce cugetări nu tocmai onorante pentru făcătorii de revoluții, când în fond acestea „se rezumă, până la urmă, nu la visul sclavului de a fi liber, ci la visul sclavului de a fi stăpân și de a avea, la rându-i, sclavii săi”. Amintirile copilăriei, sau evocarea părinților și bunicilor, dar mai ales a mamei Cristina, sunt momente de grație pentru poetul și prozatorul care sălășluiesc armonios în ființa lui Nicolae Dabija. Efluvii nostalgice în tandem cu sentimentul paradisului pierdut, dar dăinuind fabulos în memorie, ca și amprenta vremii care curge implacabil, se unesc într-o construcție narativă rezistentă. Rafinamentul elaborat și vibrația trăirii neîngrădite par a nu se stânjeni reciproc. Așa cum nici șarjele ironice și umorul abundent, revărsându-se peste tot precum o lavă incandescentă, nu afectează echilibrul aproape clasic al edificiului, în pofida faptului că zidarul este un iremediabil romantic.

Artist care surprinde necontenit prin mobilitatea spiritului, Nicolae Dabija, mereu disponibil la dialog chiar și cu prezumtivii inamici, oferă aici importante și necesare clarificări literare, ținând de doctrină și paradigmă. Din multele pagini pe această temă, mustind de inteligență și fantezie, se rețin sinceritatea și esența morală a mecanismului său de creație. Ni s-ar părea de asemenea impardonabil să omitem sclipitoarele sale interpretări din universul biblic. Este, din acest punct de vedere, un redutabil tâlcuitor, plin de imaginație și capabil de asocieri surprinzătoare. Toate aceste glose ale sale au drept corolar o mai adecvată viziune asupra faptului teologic, constituindu-se, la sfârșit, într-o folositoare cateheză. Dar Așchii de Cer, în integralitatea volumului, cu cele 599 secvențe epico-poetice, prin generalizarea observației și consecvența traseului moral, ar putea însemna pentru cititorul onest un prețios catehism de viață și literatură.

                                                              



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 41 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5