Basarabia, între durere şi speranţă

Cunoaştem puţine lucruri despre viaţa românilor dintre Prut şi Nistru. Istoria consemnează, în obiectivitatea ei glacială, câteva evenimente notabile, pe care, natural, le transferăm într-un ungher al conştiinţei. Ştim cu toţii că românii din Republica Moldova au trecut, secole în şir,
printr-un prelungit purgatoriu, însă, prinşi în hăţişul nevoilor proprii, privim realităţile de dincolo de Prut ca pe o rană, care-ţi stârneşte o compasiune similară cu cea din faţa unui cortegiu funerar, în care nu cunoşti ,,privilegiatul” Morţii.
Deşi pasionat de istoria ţinuturilor româneşti din afara Ţării, recunosc că ideea proaspăt revelată mi se potriveşte şi mie, măcar că, nu o dată, m-am revoltat împotriva remarcilor cretinoide ale proaspătului tip de intelectual, ce, cu seninătatea patrupedului de la poarta nouă, întreabă/constată: ,,Ce ne trebuie nouă Moldova? Ar însemna să împărţim cu ei puţinul nostru!
Să-şi vadă de treaba lor, şi noi de a noastră!”
Desigur, excluzând Divinitatea, nu poţi să iubeşti cu adevărat ceea ce nu atingi – oricâtă conştiinţă te-ar călăuzi – însă, odată ce ai afinităţi faţă de o realitate, te încearcă o stare de iluminare când îi devorezi adâncurile. O astfel de realitate mi s-a revelat la sfârşit de noiembrie, când, graţie unei invitaţii neaşteptate din partea unei importante instituţii educaţionale, am mers împreună cu istoricul Gică Manole şi ziaristul Gabriel Balaşa pentru câteva zile în Chişinău, capitala Republicii Moldova, în vederea stabilirii unui acord de parteneriat transfrontalier, cu finanţare europeană. Nu voi insista – din respect pentru timpul cititorului – pe aspectele administrative ale ,,expediţiei”, însă e de semnalat un aspect: Republica Moldova, prin instituţiile sale, simte, la fel ca şi România, nevoia modernizării, iar aceasta, astăzi – dincolo de euroscepticismul pe care-l resimt –, poate fi conferită prin orientarea europeană. Altfel spus, privirea spre vest a Republicii Moldova se face prin intermediul României, dar acest fapt nu e un favor, ci o obligaţie morală pe care o avem faţă de românii din ţinutul de dincolo de Prut. Iar când invoc dimensiunea morală a obligaţiei, mă gândesc nu doar la reprobabilul abandon din iunie 1940, nici la comoditatea şi lentoarea dâmboviţeană din anii ’90 – culoare pe care se marşează atunci când facem trimitere spre Basarabia – ci şi la jaful administrativ, sistematic, realizat în acest ţinut în deceniile dintre Marea Unire şi Războiul II Mondial. Asemenea elemente, care s-au şters, din motive lesne de înţeles, din istoria mai mult sau mai puţin recentă a României, sunt vii în mentalul colectiv al basarabenilor, care, în timp, şi-au aureolat în sânge durerea – multiplicată în progresie geometrică – graţie tăvălugului roşu ce s-a prăvălit de la Răsărit până-n mijlocul Europei.
Am înţeles bine această realitate deoarece, prin contactul direct cu cei din stânga Prutului, am identificat nu atât problemele generate de prezent (se cunosc şi sunt globale, doar că în Moldova sunt mai apăsătoare), ci şi starea lor de spirit, modul în care au evoluat, s-au conservat şi fiinţează. Cu stupoare am descoperit, la oamenii acestor locuri, demnitatea simplă, naturală, lipsită de ostentaţia şi snobismul pe care, zilnic, îl întâlneşti, la orice nivel, în Ţară, dar şi dramele, care, tulburător de crud le înveşmântează prezentul; de pildă, mergând spre mormântul lui Grigore Vieru şi descoperind o bătrânică interesantă, căreia am vrut să-i ,,smulg” un scurt interviu, am fost implorat să uit tot ce mi-a povestit despre viaţa ei, pentru că sunt oameni care ,,vin în casă şi mă-npuşcă ca pe soţul meu…” Refuz, totuşi, să cred că aşa ceva mai este astăzi posibil, însă, dacă mă gândesc la subita ,,dezlegare” de destin a unor personalităţi implicate în sacrul proces de redeşteptarea naţională a României de Est – cum denumea Mircea Dogaru spaţiul dintre Prut şi Nistru – totul intră în zodia posibilului.
Întorcându-mă în albia concretului, pot spune că momentele psihologice de maximă încărcătură emoţională din Republica Moldova au fost cele de la postul de radio ,,Vocea Basarabiei”, unde lui Gică Manole i s-a solicitat un interviu pe incitante teme istorice (mesajele entuziaste ale ascultătorilor sunt dovada nevoii basarabenilor de istorie autentică) şi, mai ales, întâlnirea cu Nicolae Dabija, scriitor, istoric literar, membru de onoare al Academiei Române din 2003. Interviul pe care domnia sa ni l-a acordat, şi unde Gică Manole a găsit resorturile de comunicare specifice unui dialog onest şi consistent – ieşit din barierele diplomaţiei searbede –, au scos la iveală modestia şi grandoarea ,,aşchiei de pământ românesc, aflată şi acum în orbita puterii răsăritene”, întrucât Nicolae Dabija e simbolul viu al rezistenţei şi luptei pentru renaştere şi reîntregire naţională. Implicarea sa în actul de condamnare oficială a Pactului Ribbentrop-Molotov, chiar în Sovietul Suprem al Moscovei, la sfârşitul anilor ’80 e de notorietate, însă în aceste vremuri, Nicolae Dabija a abandonat politicul în favoarea unor ţinte precise: ,,dezvoltarea limbii şi culturii române în Republica Moldova şi conştientizarea maselor cu privire la apartenenţa la neamul românesc, nu la cel moldovan, cum încă se practică. Astfel, scenariul unirii celor două Germanii – remarca Nicolae Dabija – poate fi valabil pentru Republica Moldova şi România în următorii trei-cinci ani, pentru că Europa, văzând că mai există, în afară, o aşchie de pământ românesc, va sprijini revenirea sa la patria mamă.”
Sprijinul României pentru Republica Moldova, în acest context delicat şi complicat, trebuie să fie însă viguros şi deplin, deoarece – după cum releva acest mare român – ,,noi nu suntem fraţi, pentru că frate implică o anume distanţare, iar noi, cei din Basarabia şi România suntem tot una!”
Când însă văd că mass-media vizuală (cea scrisă şi-a făcut datoria!) – în frunte cu postul naţional de televiziune – a tratat crucialele alegeri din 28 noiembrie 2010, din Republica Moldova, cu detaşarea şi nonşalanţa pe care a afişat-o pentru evenimentele similare din Ungaria ori Cehia, înţeleg de ce o condescendenţă rece, ţărănească îi încearcă pe românii de dincolo, atunci când le vorbeşti de ajutor din partea statului român. Sunt ,,păţiţi”, vorba lui Creangă! Mă poate contrazice cineva?!…